Cu-o tolbă plină cu premii, Frigiliana îşi primeşte turiştii cu gesturi ample şi generoase, în hainele ei albe, cusute pe margini cu fire de toate culorile. În Frigiliana n-am stat mult. Câteva ore doar. A fost însă suficient să mă îmbăt. Da, da, şi cu farmecul aşezării. Dar, mai presus de toate, cu vinul locului, dulce, bun şi aromat.
Vă spun de-acum: dacă nimeresc la Loto numerele norocoase, mi-e clar ce fac cu banii. Îmi cumpăr o casă mică şi albă în Frigiliana. Îmi pun la geamuri ghivece colorate cu flori şi mai colorate (sau poate un măslin, sau poate nişte ardei mici şi iuţi, tot în ghiveci), îmi atârn o şopârliţă din metal deasupra uneia dintre ferestre şi ies în fiecare zi să şterg, cu-o cârpă moale şi curată, pereţii albi.
Ca să rămână albi. Învăţ şi spaniolă şi-n două luni (hai, fie, trei), devin "frigilianeză" autentică. Şi-o să trăiesc fericită, până la adânci bătrâneţi, în cel mai frumos sat andaluz (zic premiile câştigate şi zic şi eu) şi-ntr-unul dintre cele mai frumoase sate ale Spaniei. Cum vi se pare planul meu?
Barrio Morisco şi vinul dulse
În lista mea cu lucruri musai de văzut în vacanţa andaluză, Frigiliana era cu semnul exclamării. Scria acolo, negru pe alb, că satu-i minunat, că are cel mai bine întreţinut cartier maur din întreaga provincie Málaga, că-i alb, alb fără pată, şi-n acelaşi timp, o pată de alb pe coasta unui munte înverzit, la capătul unui drum şerpuitor.
Vizita noastră, a grupului de zece, n-a început însă aşa, ca într-o poezie. Am cam bodogănit, ne-am înfundat pe o străduţă, în partea nouă a Frigilianei, ne-am parcat, ne-am "deparcat", până ne-a scos de la ananghie un englez, care părea familiarizat bine cu locul, "şi din centrul istoric ce anume vreţi să vedeţi?". Cred că el câştigase la Loto înaintea mea.
Ajunşi în Barrio Morisco (acel cartier maur faimos şi bine îngrijit, despre care tot citisem), ne-am răspândit ca potârnichile în magazinele cu suvenire, fotogenice şi încărcate până la refuz cu mici nimicuri colorate, am urcat voiniceşte pe aleile în trepte, învârtite, printre casele albe şi înveşmântate în flori, am ţintit în sus, mai sus, înspre albastru, şi-am aruncat priviri ce pot fi socotite îndrăzneţe prin uşi întredeschise, printre perdele, către localnici.
Care păreau netulburaţi de freamătul turiştilor şi îşi vedeau de viaţa lor. Aici, două doamne mergând încet pe o alee, pe lângă zidul alb, dincolo, un spaniol în vârstă tolănit într-un fotoliu, într-o odaie joasă, mică, acolo, o mamaie frigilianeză ştergând cu grijă peretele alb (v-am spus deja că ăsta-i idealul meu), dincolo, o alta turuind, sporovăind, în mijlocul drumului, c-un nene cu chelie. Felii de viaţă în Frigiliana.
Calmă, dulce, liniştită. Aşa cum a fost şi masa noastră de prânz la restaurantul Al Adarve, după ce urcaserăm de ne ieşiseră ochii, după ce pozaserăm tot şi toate, după ce ne umpluserăm rucsacurile cu suvenire, mai toate pe bază de ceramică. (În preziua plecării, m-am săturat înfăşurând în ziare căni, ulcele, castronele colorate, ca să le plasez strategic printre prosoape şi să mă-ntorc cu ele întregi acasă).
Dar prânzul, prânzul, să nu uităm de el. Dat fiind că aici m-am îmbătat eu cu vino dulse de Frihiliana, în terasa cu mirador, cu vedere către mare, şi-am râs vesel şi zgomotos pentru următoarele zeci de minute, şi-am coborât alene, ca în transă, spre baza satului. Cu tovarăşele de masă şi de vin (băieţii băuseră bere), toate roşii, fericite, vorbăreţe.
Şi-am luat o sticlă de vin şi pentru acasă de la chelnerul francez de vreo 50 de ani, care, se vede treaba, nimerise şi el numerele norocoase. Şi v-aş mai povesti câte şi mai câte despre satul aşezat în trepte pe coasta unui munte din lanţul Sierra Almijara, despre panourile de ceramică ce spun povestea aşezării (cum e cu măslinele, cu viţa-de-vie, cu sângeroasa înfruntare dintre mauri şi creştini, în 1569), dar mă opresc aici. Şi mă grăbesc s-aleg şase numere, ştiţi voi pentru ce, nu vă mai bat la cap.
La Frigiliana cu Florentina Ţone
Florentina Ţone şi-a dorit, pe rând, să fie gimnastă (în concursurile organizate în curte cu vecina de peste drum era întotdeauna Lavinia Miloşovici sau Svetlana Boguinskaia), cântăreaţă (deşi n-are pic de voce sau ureche muzicală) şi comentator de patinaj artistic (deşi era sigură că n-o să-l poată niciodată egala pe Cristian Ţopescu).
În ultima vreme s-a gândit să fie, pur şi simplu, culegător de scoici. Scoici mediteraneene, frumoase, mari, portocalii. În viaţa de zi cu zi, scrie şi editează texte la revista Historia, e doctorand în sociologie la Universitatea din Bucureşti şi se gândeşte ce bine ar fi dac-ar prinde pensia să facă, până la urmă, ce-i place cel mai mult: să fie turist.
Nu rataţi!
3 mai - Dia de la Cruz. Se spune că luna mai e cea mai potrivită pentru a vizita Andaluzia, şi datorită temperaturii plăcute, dar mai cu seamă datorită minunatelor flori ce împodobesc, în această perioadă, toate localităţile din sudul Spaniei. Frigiliana se găteşte şi ea în luna mai, apogeul fiind atins de Ziua Crucii, când toate crucile aşezării sunt înveşmântate cu flori în combinaţii infinite de culori şi se pregătesc mâncăruri tradiţionale stropite cu vin dulce.
Feria de Frigiliana. Nu e sfârşit de săptămână în Andaluzia fără festivităţi colorate şi diverse, iar sărbătoarea nr. 1 a Frigilianei, în onoarea Sfântului Anton de Padova, durează cinci zile încheiate, în prima jumătate a lunii iunie. În fiecare an se alege o regină a sărbătorii, se eliberează văcuţe pe străzile abrupte ale satului şi se reconstituie celebra bătălie dintre mauri şi creştini, Batalla del Peñón, din iunie 1569.
Festivalul celor trei culturi. La finalul lunii august are loc, la Frigiliana, Festivalul celor trei culturi, celebrându-se astfel coexistenţa tradiţiilor creştine, musulmane, evreieşti la sfârşitul secolului al XV-lea. Se organizează conferinţe, demonstraţii gastronomice, expoziţii, concerte şi spectacole de teatru.