Ca să văd totuşi şi Ierusalimul am revenit după zece zile (de la Ashdod, unde stăteam, nu-i departe; nimic nu-i departe în Israel), într-o marţe în care, desigur, nu era nici Paşte, nici Shabat (evitam astfel ostilitatea făţişă a ultraortodocşilor din Mea Shearim). Am călătorit cu un microbuz. Ştiam dinainte că şoferii de pe transportul public sunt în majoritate marocani, deci vorbesc franţuzeşte. Ca să aflu unde să cobor pentru Oraşul Vechi, l-am atacat pe al meu direct, şi l-am nimerit. În timp ce el se străduia să-mi explice, doi tineri de lângă mine, drăguţi, curat îmbrăcaţi şi cu câte o kippah pe cap, au intervenit într-o franceză neaoşă, spunându-mi că şi ei merg într-acolo şi o să-mi arate la faţa locului. Am coborât împreună. Mi-au spus că sunt din Rouen, şi că veneau pentru a cincea oară la Ierusalim. M-am lăudat că şi eu mai fusesem, cu doar vre-o câteva zile în urmă. Au vrut să ştie cu ce ocazie. Le-am explicat că ocazia fusese Paştele creştin. Atunci, ca la un semn, amândoi au grăbit brusc pasul, lăsându-mă cu ochii-n soare. Până să realizez eu ce se întâmplă ei ajunseseră deja la colţ, încât abia am avut timpul să încerc să salvez (mai mult pentru ei) aparenţele, strigându-le: Hei, domnilor, eu rămân aici. Vă mulţumesc! Nu mi-au răspuns... Când i-am povestit asta, amuzat, amicului meu israelian care lucrează de vre-o trei ani în Bucureşti, s-a sufocat de indignare. Disproporţionat, aş zice, faţă de mârlănia unor puştani; de-abia l-am liniştit. Sau poate că o şti el ceva, ceva ce mie-mi scapă. Şi-mi scapă şi după ce mi-am pus pe cap o kippah şi m-am rugat de Shabat la Zidul Plângerii (ha-Kotel), în ideea că, dacă tot e acelaşi Dumnezeu, pot foarte bine să-i accesez şi varianta locală. Greşesc eu, sau...
Cred că nu greşesc. Pentru că, tot la Ierusalim, atunci când am vrut să trec din Oraşul Vechi către Platoul Moscheilor şi soldatul israelian înarmat până-n dinţi care păzea poarta nu m-a lăsat, după ce i-am spus de unde vin s-a destins şi mi-a explicat (în engleză) cu lux de amănunte pe unde şi când pot să intru; ba chiar, la ieşire, întâlnindu-l din nou, m-a recunoscut şi am mai vorbit de una, de alta, ca vechi prieteni ce eram. Aceeaşi atitudine plină de căldură (subliniez: aceeaşi!) am regăsit-o printre arabii din Nazareth, unicul loc din Israel unde am uitat pentru câteva ore de tensiunea care domneşte în zonă [1]. Pentru că ştiam că ameninţarea brută vine dinspre ei şi aveam senzaţia că de acolo o pot controla? Să admitem, deşi nu controlam practic nimic. Însă de ce mă tratau astfel? Mă simţeau neutru? Faţă de neutri eşti indiferent, nu afectuos. Să mă fi cunoscut ei mai bine decât mine, citindu-mi deruta ca interes şi simpatie (în ambele cazuri), şi nu încrâncenare şi ură? Aveau nevoie de aşa ceva? Înseamnă că pentru unii dintre ei nu eram doar neutru... Nu se poate, o soluţie trebuie să existe!
Altfel, Ierusalimul nu mi-a oferit trăirile majore pe care scontam atunci când am păşit în acest nod al spiritualităţii universale. Mă dispera ideea că mi-am ratat ocazia vieţii pentru că n-am fost destul de umil; sau de deschis. Pentru că nu am putut lăsa la poartă gândul lumesc, suficienţa privirii critice. Dar le lăsasem, sunt sigur; eram ca un vas golit care abia aştepta să rezoneze. Ar fi fost mai bine să nu fi aşteptat nimic? Ceea ce ştiu este că vasul s-a umput la loc cu contingent chiar atunci şi acolo, în ziua de Paşte şi în preajma Sfântului Mormânt! Aşa ceva nu mai păţisem nicăieri. Apoi, în al-Aqsa nu m-au lăsat să intru, fiindcă Muslims Only!, şi nici ha-Kotel nu mi-a dat până acum vre-un răspuns, scris ori nescris.
Senzaţia de vacanţă a sacrului era atât de limpede încât m-a pus pe gânduri. Dar atunci nu puteam găsi decât un singur vinovat, pe mine: ai venit să-i judeci şi uite ce-ai păţit! Nesimţitorule! Acum însă, cu mintea de pe urmă şi ferit de flama percepţiei în priză directă, încep să pun cap la cap noianul de impresii care m-au răscolit şi să-mi propun un alt fel de a întreba. Care nu ştiu dacă este cel corect, dar măcar are sens: oare nu cumva Ierusalimul a rămas doar câmp de bătălie? Eroii evenimentelor care au dat faimă acestor meleaguri nu se mai află ei înşişi la faţa locului: Iisus, înălţându-Se, Şi-a lăsat mormântul gol, căci gol trebuie să fie! Mahomed s-a înălţat şi el, purtat de calul Burak. Yahweh S-a retras, iar evreii continuă să-L aştepte pe Emanuel, care încă nu a venit. Un loc al plecării şi al absenţei. Atunci ce speram eu să găsesc, mai intens acolo decât în alte părţi? Doar credinţa nu e a locului; e a ta, oriunde te-ai afla, sau nu e. Sigur că ţi-e mai prielnic să te concentrezi într-o ambianţă consacrată, iar lăcaşurile de cult tocmai asta sunt. Dar când ambianţa devine motiv de dispută şi de crime, când în jurul ei se ţese o plasă de ură şi teroare în care vrând-nevrând eşti prins (tocmai când ura nu este a ta, mai tare te sperie; eu, cel puţin, aşa simţeam), îngerul care te îndrumă se retrage şi te lasă singur [2]. Neînchipuit de singur.
Am putea spune că ceea ce se întâmplă acolo nu vine din credinţă, că e doar politică, manevrată din vanităţi resentimentare în numele unor religii care, în adevărul lor, nu predică aşa ceva. Că religiile se adresează sufletului, că rolul lor nu este de a se implica autoritar în probleme politice. Că de câte ori au făcut-o, nesocotindu-şi menirea, au produs doar ură şi suferinţă. Am putea, însă doar dacă înţelegem religia ca pe o construcţie exclusiv umană, căreia noi, oamenii, îi stabilim locul şi atribuţiile. Dar, atunci, credinţa e că... ce? Considerând doar planul lumesc, unde îndreptăţirile antagonice par echivalente şi nimeni nu e dispus să cedeze, altă soluţie în afara anihilării mutuale nu există (dacă numim asta soluţie). Planul divin poate fi însă complet diferit, dar cum să mă pronunţ asupra lui? Îmi revăd, cel mult, trăirile de la faţa locului, ingenue prin forţa împrejurărilor, însă cu atât mai sugestive pentru mine. Şi ele îmi spun că ura nu este imuabilă, că ea poate trece dintr-o clipire şi pentru oricine în opusul ei, doar printr-o schimbare de semn. Defectul acestei soluţii este că e prea simplă ca să fie luată în serios, aşa că se preferă varianta în care nimeni nu se încrede în nimeni. Dar cum altfel să pregătească evreii venirea lui Emanuel? În ce fel de ţară vor să-L primească? Şi arabii, cum cred ei că ar putea să-şi protejeze altfel locurile sfinte? Câtă sfinţenie mai are un pământ pârjolit de ură? Şi câtă vieţile lor? Dacă e ceva de distrus, sunt vanitatea şi resentimentul, nu oamenii, chiar dacă ei sunt cei care le poartă. Adesea din ignoranţă, sau din ne-simţire. Încep să cred că dacă acolo conflictul se manifestă cel mai intens, este doar pentru că tot de acolo va veni şi rezolvarea.
Până atunci însă, în drum spre Eilat (unde am fost conduşi de mai tinerii noştri prieteni din Ashdod), am străbătut peisajul marţian numit Negev: un deşert de canioane şi cratere vineţii, cu aspect lutos, care par că s-ar dezagrega la primul contact cu apa. A fost cel mai halucinant ţinut prin care am păşit vreodată (nu ştiu dacă termenul de "exotic" se potriveşte şi unui tărâm nepământean), şi care mi-a arătat perspectivele conflictului actual. Nimic nu lipsea: Marea Moartă, Sodoma şi Dimona, pustiirea, pârjolul. Iadul, disputat în numele credinţei! Ce poate fi mai absurd? Simţeam, intens, nevoia unui Potop izbăvitor care să topească lutul încremenit, să-i dizolve culoarea cadaverică, să-i dea şansa să primească în sânul lui atributele vieţii.
Şi pentru că tot veni vorba despre absurd, o întâmplare din Eilat m-a ajutat să aflu, printre altele, de ce Eugen Ionescu a trebuit să ajungă în Franţa ca să-i "descopere" teatrul aferent. Stăteam aşadar pe un ponton, la Marea Roşie, şi încercam să pătrund înţelesul decorului frust care supervizează întâlnirea a patru ţări: Israel, Iordania, Egipt şi Arabia Saudită. Eram singur şi nu ajunsesem încă la o concluzie, când am auzit în spatele meu o voce de bărbat a cărei graseiere nu putea să aparţină decât unui francez: "Gabriel! ... Gabriel! ... Gabriel! ..." (repetiţie la intervale destul de mari, şi fără ca numitul să răspundă). "Gabriel, vrei prăjituri?" (tot fără răspuns, apoi o pauză mai lungă; de prăjitură, probabil).
După care, brusc, mi-au apărut în faţă doi gemeni identici, de circa 7-8 ani, la fel de înalţi ca şi mine (care stăteam pe o bară). M-am întrebat imediat de ce, ei fiind doi, tatăl lor îl striga doar pe unul. Sigur, erau gemeni şi semănau perfect, dar chiar să aibă şi acelaşi nume? Deşi, la urma urmei... Am încercat totuşi să-mi imaginez cum l-ar putea chema pe celălalt: Nathaniel? Azazel? (am aflat seara, în holul hotelului, că n-am fost prea departe; tatăl lor, insistent şi enervant, striga tot un singur nume: "Raphaël! ... Raphaël! ...", deşi de faţă erau amândoi. Şi tot fără răspuns. Poate că dimineaţa îl striga pe unul, seara...). Puştii m-au luat la sigur, fiind absolut normal ca eu să înţeleg franţuzeşte: "Domnule, avem un concurs: dacă ghiciţi ce vârstă avem, veţi câştiga un premiu frumos." "Ce premiu?" (s-a trezit amatorul de chilipiruri din mine). "Oricare!"
Era tentant. Ca să evit discuţiile ulterioare (şi ca să câştig timp), îi întreb: "Şi vârsta, să fie a fiecăruia, sau împreună?" "A fiecăruia, normal, pentru că avem aceeaşi vârstă!" (nu asta-i întrebasem, dar n-am mai insistat; întrebarea fusese oricum cretină). Mă prefac că mă concentrez şi plesnesc, la risc: "Şapte ani, fiecare!" "Aţi câştigat, domnule! Spuneţi-ne ce premiu doriţi." Mă uit în jur, şi le cer: "Un peşte roşu!" "N-avem!" (era adevărat: în mare înotau peşti albaştri, galben-violeţi, dar nu şi roşii; tocmai de aceea le cerusem unul, ca să fie şi roşii). "Atunci... un peşte albastru." (cedez eu, melancolic). "N-avem nici din ăştia!" "Dar în mare sunt peşti albaştri!" "Da, dar nu sunt ai noştri!" (aveau, probabil, alt proprietar).
Intrasem în impas; îmi lipsea sclipirea care să menţină nivelul discuţiei, când am fost salvat de enervantul tată, care tot nu-mi apăruse în raza vizuală: "Nu discutaţi cu străinii! Şi, oricum, acest domn (adică eu) nu vorbeşte decât ivrit." La aflarea veştii, cei doi au făcut imediat stânga-mprejur, punând capăt tratativelor şi lăsându-mă fără binemeritatul premiu. M-am întors să-mi văd salvatorul: un tip (desigur) cenuşiu, de vârstă incertă (păcat că gemenii nu m-au întrebat asta, atunci să fi văzut ce premiu le ceream!), care agita prin aer un fel de cârjă scurtă (fără să pară a-i trebui aşa ceva). Şi mai ciudată era însă mama, pe care atunci am observat-o: o femeie sub 40 de ani, a cărei carnaţie, inutil camuflată pe alocuri de un sumar costum de baie, deborda de senzualitate. Cu un prosop (de-al hotelului) meticulos împăturit sub cap, ea îşi etala nurii direct pe scândura umedă şi mai curând clisoasă a pasarelei, formând cel mai nefericit contrast imaginabil. Seara, la restaurant, n-a mai apărut (vre-o migrenă, ceva...). Acum, în timp ce scriu, caut să mă conving că scena a fost întrutotul reală. Dac-o fi fost... Deci, cum spuneam: teatru internaţional al absurdului, pe o scenă improvizată din Israel. Mă cam intrigă însă faptul că am fost şi eu inclus în distribuţie.
© Autorul
Note:
[1] Aleg avionul doar când nu am de ales: cu el nu călătoreşti, eşti pur şi simplu azvârlit către ţintă, impunându-ţi-se o stare de perplexă neajutorare care ţine până când aparatul aterizează (sper doar că pilotul nu o resimte şi el). Şi de data asta senzaţia de pericol difuz, imposibil de negociat, a încetat tot la aterizare, însă numai la cea din Bucureşti. Am purtat-o tot timpul cu mine în Israel, cu excepţia episodului amintit.
[2] Un detaliu ar fi trebuit să mă pună în gardă asupra confuziei în care mă aflam: ştiam că locul nu arată ca în vremea lui Iisus, dar vroiam să urc şi eu Golgota; ochii minţii aveau să refacă decorul. Când am găsit într-un târziu Via Dolorosa, m-am blocat total: străduţa cu acest nume... cobora; cum să urci Golgota, dacă drumul ei coboară? Am renunţat (şi i-am cumpărat soţiei mele, de la un arab cu care m-am tocmit îndelung, fascinat de patima lui, o foarte frumoasă cruciuliţă).
20 septembrie 2009