Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Balcanii (I)


Tudor Mirică

12.03.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Până în '90, nu ieşisem către sud mai departe de Ruse. Mult timp nici n-am fost prea curios, căci eram deja sătul de Levantul de la noi: ce altceva poate să fie decât mizerie orientală, praf şi bălegar în soare; şi şmecherie à la Nastratin? O lume săracă, pentru că nu vrea să fie bogată? Neinteresant (priveam totul prin ochii occidentalului care nu eram, dar mă străduiam să fiu).

În timpul unei călătorii cu maşina către Mangalia, prin '85, am descoperit că lucrurile nu se limitează la atât. Trecând Dunărea la Călăraşi, am pătruns într-o atmosferă nouă pentru mine; umblasem mai peste tot în România, dar aici era altfel. Lumina! Lumina şi aerul respirau marea, chiar departe de ea. Şi nu orice mare, ci Mediterana, aşa cum îmi imaginam că ar trebui să fie. Mangalia, unde mai fusesem de multe ori, am perceput-o ca pe un orăşel mediteraneean de un pitoresc specific, pe care nu-l observasem înainte. Cam de pe-atunci am început să visez Mediterana: nu Capri, nu Côte d'Azur, ci Mediterana noastră, balcanică (şi tot de atunci au început brusc să-mi placă măslinele). Iar Levantul lui Mircea Cărtărescu mi-a populat ţinutul nou cucerit cu legende şi eroi. Cu viaţă şi culoare. Eram pregătit.

De cum s-a putut, am şi zbughit-o. Era aproape, era accesibil. Era Orientul! Bulgaria, la fel ca şi România; poate ceva mai sărăcuţă. Dar frumoasă coz, ca şi România. Cum am trecut însă graniţa către Turcia, m-am trezit direct în Occident (nici acolo nu fusesem încă): o staţie de benzină cu un shop cum văzusem doar prin filme. Când o să avem şi noi din astea? Am avut, mult mai curând decât mă aşteptam. Şi, ce dacă?

Prima dată m-am întâlnit cu Mediterana (sub forma ei Egee) la golful Saroz, în Turcia. Nimic special, afară poate de faptul că mi-a apărut spre apus, şi nu spre răsărit, aşa cum ştiam eu că apare marea. Şi că era foarte sărată. Chiar mă întrebam, privind mult dincolo de orizont, şi de timp: cum a putut să se nască o asemenea civilizaţie pe ţărmurile unei mări atât de sărate? Am aflat ulterior cum. Apoi, lucrurile au început să se aşeze: am regăsit, treptat, toate poncifele cu care venisem. Şi încă: foiala de vase de toate vârstele şi mărimile de la Çanakkale, pe Dardanele, şi, în sate, etalaje de fructe în zeci de nuanţe de galben, turci bătrâni (şi mai tineri) moţăind la umbră, măslini, femei îmbrobodite, măgari, prea multe maşini (noroc că stăteau). Mirosul arşiţei şi al tihnei. La un moment dat, din şoseaua către Izmir, am observat un indicator la un drum lateral: Truva, 13 km. Uitasem complet! Am tras imediat pe dreapta şi am convocat un consiliu de familie: n-avem ce vedea aici, am spus, decât nişte pietroaie. Dar putem noi să trecem pe lângă Troia, fără să intrăm? Nu puteam, cu unanimitate de voturi. Am mai văzut, în plus, un cal troian cu ferestre (cadou şi el, dar de la Hollywood, nu de la greci) care privea impasibil dezastrul produs de antecesorul său, şi o mulţime de câini troieni care se milogeau. Şi am auzit în minte, pentru o clipă, larma încleştării finale pentru stăpânirea acelui spaţiu homeric.

La întoarcere, spre Istanbul, ne-am oprit la un motel de lângă Tekirdağ, pe ţărmul nordic al Mării Marmara, unde am văzut în parcare două maşini cu număr de Arad. Erau primii români pe care-i întâlneam, şi ne-am bucurat că vom avea prilejul să schimbăm impresii. Pe când urcam bagajele, am auzit din spatele unei uşi închise dulcele nostru grai, în timp ce, pe sub aceeaşi uşă, cineva împingea cu piciorul în coridor nişte coji de pepene. Alte impresii nici c-am mai schimbat.

Eram uşor derutat: noi suntem cum suntem tocmai din cauza acestor turci pe care-i caut eu acum în coarne. A acestor... levantini. Mizeria noastră morală de aici ne vine, de unde altundeva? Am pornit spre Istanbul decis să pun lucrurile la punct. Doar că Istanbulul mi-a apărut ca un oraş civilizat. Plin de culoare, şi de nerv, cu o siluetă dramatică, dar civilizat. Mult mai curat decât Bucureştiul, chiar decât Parisul, cum aveam să constat ulterior. Oricum, o mare metropolă, care condensa esenţialul dintr-un imens spaţiu adiacent. Un alt oraş imperial. Dar tocmai când mă pregăteam să-l absolv de vină, mi-am amintit subit că imperiile tocmai asta fac: îşi extrag seva dintr-un spaţiu imens. Secătuindu-l. Chiar atunci când sunt animate (şi) de bune intenţii, tot asta fac, până la urmă. E drept că unele imperii mai şi organizează, civilizează, dau drumul în lume, cu condiţia să aibă un ascendent iniţial suficient de mare la aceste capitole. Nu a fost cazul turcilor, ba chiar dimpotrivă.

Îmi imaginez întâlnirea dintre otomani şi sud-estul european cam în felul următor: două mari cuve, cu fluide de esenţe diferite, devenite comunicante prin cucerire. Se ştie ce s-a întâmplat mai departe: conţinutul fiecărei cuve s-a diluat în al celeilalte, rezultând un nici-cal-nici-măgar, mai precis un catâr, care sunt Balcanii de astăzi (din tc. katır). Miza, însă, a fost unilaterală: europenitatea. Unii se zbăteau s-o câştige [1], ceilalţi s-o păstreze. Ambele părţi au obţinut ce-au vrut, dar la nivele scăzute şi de o calitate care adesea este pusă la îndoială.

Popoarele europene care au cunoscut stăpânirea otomană au prins, laolaltă cu turcii, un fel de culoare compozită care ar trebui marcată pe hartă. Ea nu se regăseşte ca atare nici în Răsărit, nici în Apus ori în alte spaţii cardinale, făcând din Balcani o entitate distinctă, cu farmec dar şi cu probleme aparte. Mai ales că, ştim, istoria comună a Balcanilor începe nu cu Poarta, ci cu Bizanţul. Iar înainte de Bizanţ, au fost grecii, cu antecedente şi ei în materie de combinaţii etnice. În acest uimitor melting pot al Lumii Vechi s-au întâlnit greci, latini, slavi, albanezi, din care Bizanţul a clădit un anumit tip de europenitate. Care la venirea turcilor tocmai se pregătea, în plin amurg al imperiului, să se emancipeze. Etnic şi politic. Toate astea mi-au apărut atât de intim legate de ceea ce noi suntem, şi atât de fascinante, încât am decis să le cunosc la faţa locului. N-am reuşit până la urmă decât să zăresc (cred că a zări este termenul potrivit) cele nouă ţări care, alături de România, sunt considerate astăzi ca aparţinând Balcanilor (căci Slovenia nu mai este demult suficient de balcanică), adunând un noian de impresii fugare pe care acum încerc să le traduc şi să le asamblez.

* * *

Mai întâi aş vrea să-mi închei conturile cu Mediterana. Am văzut-o de-atunci de pe mai multe ţărmuri, dar prima senzaţie, de la golful Saroz, nu s-a schimbat prea mult: o mare normală, probabil, pentru latitudinea ei. Iar lumina? Lumina era a Sudului, nu a mării. Culoarea stranie şi-a căpătat-o abia în larg, printre insulele Dodecanezului. Stând rezemat de copastie şi privind în siajul navei învolburarea aceea nobilă de alb şi violet, mă gândeam, aproape ameţit, că dacă puţine lucruri au putut străbate indemne din Antichitate şi până la noi, acesta este sigur printre ele. Şi că avându-l, la faţa locului, nimic n-ar trebui să ne împiedice să încercăm să refacem şi restul. Măcar ca stare de spirit (deşi, altfel, puţine lucruri în lumea asta sugerează mai deplin despărţirea precum siajul unei nave).

Aşadar, lumina, şi marea, leagă laolaltă aceste locuri, de la Mangalia şi până la Capul Matapan. Dar pe partea cealaltă, spre Adriatica, e deja altfel. Tot ţărmuri stâncoase, tot insule, dar altfel. Lanţul Alpilor Dinarici desparte două universuri: spre interior, climă temperată, cam ca pe la noi: munţi cu păduri de brad, pajişti, formele blânde ale unui pământ mănos, probabil zăpezi. De cum treci culmea, totul se schimbă abrupt: stânci gălbui, golaşe, vegetaţie cerată, mediteraneeană, izbucnind ici colo în spectaculoase explozii de culoare. Şi undeva jos, marea, cu spinările împădurite ale insulelor, ca un contrapunct al pădurilor din interior. Pe ţărm, altfel de insule, alt contrapunct: superbe citadele de apărare contra turcilor, construite de veneţieni şi de austrieci (fiecare oraş are câte una). Munţii, atât cât am văzut din ei, par ei înşişi zid de cetate, cetatea de graniţă a Occidentului. Pentru că lumina... Lumina, tot sudică, nu mai are aici culoarea pură a Greciei, ci o nuanţă mai sofisticată, apuseană. Culoarea Italiei, aşa cum îmi imaginez că ar trebui ea să fie [2]. Pe care marea o reflectă, conştiincios.

* * *

Din Albania [3] am văzut trei oraşe, fiecare aparţinând unei alte lumi. Shkodër pare decorul unui film cu subiect postcataclismic: construcţii strâmbe, coşcovite, zugrăvite peste tencuiala căzută. O moschee imensă, din rigips şi termopane, nou-nouţă, tronează în mijloc; cadou de la un saudit. Pe străzi mormane de gunoaie şi puhoi de lume; şi toţi vroiau să ne schimbe bani. Maşini multe, toate Mercedes, toate trecute demult de a doua tinereţe. Deprimant.

Ismail Kadarë m-a ajutat oarecum să înţeleg: o lume sumbră, dominată de djakmarrdja (vendetta albaneză, fără de istov) şi de teroare, mai întâi otomană, apoi comunistă, care nu se putea să nu lase urme. Unele de-a dreptul aiuritoare: 600.000 de buncăre din beton cu care Enver Hoxha şi-a împânzit ţara. Cele pe care le-am văzut, deja crăpate, ruginite şi pline de rahaţi, par orientate absolut la nimereală, uneori chiar unul împotriva altuia; mă gândesc cu oroare la cumplitul coşmar din mintea dictatorului. Altfel, şosea bună, locuri frumoase, Skanderbeg peste tot: aici s-a născut, acolo s-a însurat, aici l-a bătut pe Sultan, acolo a murit. Deşi s-ar deduce dintr-o astfel de celebrare că albanezii nu-i iubesc prea mult pe turci, trei sferturi din populaţie e musulmană. Dumnezeu să-i mai priceapă.

Durrës ţine de o altă Albanie. Oraş staţiune, şi port (portul, cam pustiu), cu un ce agreabil în majoritatea detaliilor. Şi cu lumina Italiei... Nici despre Tirana nu ştiam mare lucru, dar mă aşteptam la ceva provincial şi prăfuit. Probabil că aşa şi fusese, pe vremea Tiraniei. Dar acum este o capitală modernă, cuplată la lume. Clădirile din centru, dintre care multe noi, bine încadrate urbanistic şi ingenios rezolvate. Apoi hoteluri de firmă, magazine de firmă. Preţuri de firmă ! Şi, în faţa micului aeroport internaţional, un bust al Maicii Tereza. Simţeam că e bine pentru Albania, ca şi pentru lume, să se ştie că Maica Tereza a pornit de aici [4].
 

 
Note: [1] Întreg efortul otoman către Europa, care i-a purtat până la porţile Vienei, a avut acest principal obiectiv; altfel n-ar fi existat instituţia ienicerilor (era, desigur, nevoie şi de carne de tun, dar mai marii împărăţiei au ştiut cu siguranţă către ce efect etnic conduce şi ar fi stopat-o, dacă nu l-ar fi dorit). Apoi formidabila revoluţie socială şi morală a lui Kemal Atatürk, divinizat în Turcia (cel puţin de către autorităţi), care a adus cu ea un tip de secularizare nemaiîntâlnită în ţările islamice. Şi, în sfârşit, determinarea cu care cere Turcia primirea în UE (ca să nu mai vorbesc despre podurile de peste Bosfor, şi nici de tunelul feroviar în construcţie). Toate astea sunt dovezi peremptorii ale voinţei de europenizare, la fel de nestrămutată acum ca şi în urmă cu sute de ani.
[2] Mă intrigă reţinerea mea de a vedea Italia; să fie ceva interior, sau doar preocuparea metodică de a încheia capitolul Balcanilor, tot mai semnificativ pentru mine pe măsură ce-l parcurg? Înainte de a trece mai departe? Dacă e vorba de a doua variantă (presupun că da), atunci textul acesta ar trebui să mă elibereze. Vom vedea.
[3] În Albania am ajuns, din Muntenegru (o aventură total neprogramată), în septembrie 2008. Fac precizarea deoarece comentariile despre zone cu o evoluţie atât de fluidă (includ aici şi statele iugo-slave) trebuie să fie precis localizate în timp. Uneori, şi câteva luni contează... Oricum, când a aflat cât de nesăbuiţi au fost părinţii lui, fiul nostru ne-a certat aspru. Dar n-avea dreptate.
[4] Nu în sensul că ar fi plecat cu avionul; prin "aici" mă gândeam la Albania, la faptul că tocmai în astfel de locuri urgisite se nasc cele mai puternice reacţii. Am aflat apoi că de fapt Maica Tereza a văzut lumina zilei la Skopje (dar tot în Imperiul Otoman), din mamă albaneză şi tată aromân. Ceea ce nu atenuează, ba chiar amplifică semnificaţia pe care o intuisem atunci.
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer