Mai ales că, trebuie s-o spun, liniştea prin care am străbătut acele locuri mi-a apărut impusă, nestabilizată [1]. Împărţirea spaţiului iugo-slav (particula "ex-", prea corectă politic, mă indispune) în şase (de fapt, şapte) entităţi distincte, cu vămi, monede şi drapele proprii, reflectă poate geometria federaţiei, dar nu şi realitatea în întregul ei. "Marea migraţie" din 1690, când aproape toţi sârbii din Kosovo (şi destui din restul Serbiei) au fost dizlocaţi către vest [2], formând enclave devenite imediat zone sensibile, a fost doar una dintre bulversările majore produse direct de ciocnirile dintre diverşii ocupanţi străini peste capul popoarelor din zonă. Iar consecinţele... Consecinţele continuă să vibreze. Ah, imperiile astea!
M-am gândit că poate Belgradul o să-mi spună ceva; sau măcar să-mi arate. Şi aşa a şi fost: i-am observat, privindu-l, o anume coerenţă, semn al unei voinţe puternice care şi-a pus amprenta asupra oraşului, strunind capacităţi creatoare, trasându-i expresia. Faptul mi-a întărit opinia că oraşele importante sunt în mai mare măsură creaţie intelectuală decât rod al hazardului demografic şi istoric. Şi că totdeauna este vorba despre o capital [3], actuală sau fostă. Operaţia reuşeşte atunci când voinţa este în acord cu anumiţi factori imponderabili care ţin de ceea ce s-ar putea numi aspiraţii naţionale, şi este fascinant felul în care capitala le dă consistenţă aproape materială prin chiar actul de a le fi inclus în structura sa. Ele pot fi recunoscute privind oraşul. Doar privindu-l.
Ce fel de aspiraţii reflectă aşadar Belgradul? După cum arată, pe cele ale unui popor dârz, care se simte îndreptăţit să domine. Ştiam desigur asta dinainte, dar nu-mi închipuiam că un asemenea lucru poate fi atât de clar citit în aspectul oraşului, în spaţiile şi edificiile de o grandilocvenţă asumată, marcate obsesiv cu simbolistică imperială [4]. Şi cu trufie: cine să fi avut curajul să-şi treacă ditamai autostrada aproape prin centru, dacă nu cineva convins că, pentru el, tot ce e mare e şi bun? Împreună cu podurile care o traversează, ea pare scheletul unui dinozaur uriaş care s-a oprit să moară peste Belgrad. Pot spune cu mâna pe inimă că Belgradul este un oraş interesant, chiar frumos, cu cartiere plăcute, cu mult farmec, dar mă intrigă ceea ce vrea el să demonstreze. Şi dacă asta este în acord cu aspiraţiile naţionale, cum pare să fie, atunci ştiu şi de unde pot să apuc explicaţia pe care o caut.
M-a mai frapat acolo ceva, conjunctural de data asta. Peste aceste embleme semeţe plutea un aer de vagă decrepitudine, vizibilă prin faptul că nimeni nu s-a apucat încă să cureţe, după atâţia ani, praful care s-a aşternut în urma vijeliei. Mă refer la starea de spirit cenuşie a înfrângerii, la clădiri neîntreţinute, la asfaltul crăpat, la lipsa culorii şi a glanţului pe care le dau optimismul. Un oraş dezabuzat şi trist, care se simte pedepsit şi exclus, şi nu înţelege prea bine de ce i se întâmplă asta tocmai lui. Exclus, da, căci aproape tot ce mişcă pare învechit sau ieftin, de la automobile şi până la comerţ. Ca un imens talcioc unde, în absenţa unei comunicări eficiente cu exteriorul, se pun la bătaie ultimele resurse ale unei supravieţuiri decente.
Am găsit şi un semnal care nu ţine de aspect, dar nu ştiu să-l interpretez: am văzut firme, ziare ori subtitrări la televiziune, scrise când cu caractere slave, când cu latine, în proporţii oarecum egale şi în, culmea, aceeaşi limbă (dealtfel plăcută urechii). Mi s-a spus că ei le învaţă la şcoală pe ambele. Atât. Mie mi-a apărut ca o năpârlire, o schimbare a părului care ar sugera intenţia unei înclinări de macaz către altfel de sentimente faţă de lume, dar nu pot băga mâna în foc pentru asta. Important este ce faci cu năravul... Un semnal ar fi, totuşi, dar cred că foarte mult contează din ce parte vine: de jos în sus, sau de sus în jos.
* * *
Mă gândesc însă dacă incomodul renume al Balcanilor, de butoi cu pulbere al Europei, chiar este justificat. El ar sugera ideea că, spre deosebire de ceilalţi europeni, balcanicii sunt imprevizibili şi imorali şi că, atunci când încearcă să-şi rezolve diferendele, umplu continentul de scântei. Argumentul fiind, între altele, atentatul de la Sarajevo, de la care a pornit totul. Dar ce-a căutat Franz acolo? Ce-au căutat ungurul, turcul, italianul, neamţul, rusul? Nu cumva de la asta a pornit totul? Emanciparea etnică şi politică a Balcanilor, pornită mai târziu decât în Occident dar având în spate uriaşa civilizaţie bizantină, a fost retezată de turci; şi amânată cu patru sute de ani. Întrebarea "ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost...?" este şi aici perfect inutilă: dacă n-ar fi fost turcii ar fi fost arabii; sau tătarii; sau ruşii. Sau poate că vreunul dintre popoarele din Balcani (ori de prin vecini) ar fi reuşit să-şi clădească un imperiu puternic, în stare să ia locul Bizanţului (se lucra deja la asta). Ar fi fost cu siguranţă diferit, dar nu ştiu în care sens al binelui. Şi nici în al cui bine. De aceea nu pun întrebarea...
Butoiul o fi el balcanic, dar pulberea e importată. Cu forţa. Se pare că asta e firea lucrurilor: înainte de a se ajunge la starea de civilizaţie se trece prin aceea de contra-civilizaţie, prin aplicare de principii morale asimetrice, instituite ad-hoc. Au trebuit să se prăbuşească două imperii pentru ca Balcanii să-şi poată relua propăşirea; ca apoi să apară alte două, cu pretenţii şi mai bizare. După care tot ei vin şi reclamă că balcanicii sunt aşa şi pe dincolo. Adevărul e că şi sunt. Chiar sunt! Epoca feudală, care aici a fost suspendată, se cere încheiată acum. Pentru ca lucrurile să se aşeze şi toată lumea să fie mulţumită, e bine ca problemele în suspensie, de sute de ani, să fie totuşi rezolvate. Orice tentativă de constrângere (Tito, Nato) nu face decât să amâne şi să acutizeze conflictul. E drept că Europa secolului XXI nu mai trăieşte în feudalism; soluţiile morale, aplicabile echivalent tuturor părţilor, au devenit accesibile. Şi nu doar în spaţiul iugo-slav, ci peste tot în Balcani unde există probleme etnice. Căci există, cam peste tot.
Sunt aşadar optimist. Aceste popoare au de toate: natură, climă, tradiţii. Şi o nestăpânită vitalitate (care deocamdată se manifestă mai mult ilicit). Şi, mai ales, un anume fel de puritate, greu de cuantificat, pe care alte neamuri, mai vestice, şi-au cam pierdut-o şi acuma tânjesc în secret după ea. Cred că liderii europeni au avut în vedere tocmai aceste calităţi când şi-au asumat riscul extinderii către est a Uniunii, dovedind curajul de a planifica pe termen lung. Pentru că în Europa stau alături două lumi aflate fiecare în crepusculul său: al amurgului, şi al zorilor (metafora, destul de stângace, ilustrează totuşi o realitate). Întârzierea Balcanilor are, iată, şi avantajele ei.
[2] În 1999, presa noastră a comentat pasional (deci neprofesionist) evenimentele, căci nimeni (dar nimeni!) nu şi-a pus întrebarea elementară: de ce în Kosovo, leagănul poporului sârb, locuiesc nu sârbi, ci albanezi? Însă dacă la noi puţini ştiu răspunsul (ceea ce nici n-ar prea conta, de fapt), ei, sârbii, îl ştiau (şi asta cred că ar fi trebuit să conteze!). Căci fără acest detaliu, chiar că nu se mai poate înţelege nimic...
[3] Trebuie să adaug că alte oraşe remarcabile, precum cele italiene şi germane (sau cele săseşti din Transilvania, dar şi multe altele), şi-au fost mult timp propria lor capitală. Restul, e provincie, chiar şi atunci când oraşul respectiv e capitală, în scripte.
[4] Mai văzusem astfel de simboluri, în capitale imperiale autentice, dar acolo păreau oarecum la locul lor şi nu m-au alarmat. Discrepanţa dintre acestea şi anvergura reală a Serbiei mi-a atras însă atenţia.
21 februarie 2010