Oraşul cu palmieri
El Agua. Aşa se numea. Un patio cu un havuz în centru, cu ziduri ruginii îmbrăcate de frunze de palmier şi de leandri ca mătasea. Ca în timpurile maure. Un crâmpei de poveste iţit ca o oază prin deschizătura ferecată în zăbrele a unui zid. Îl privim o clipă, după care trecem mai departe, pe strada îngustă cât să se piardă de-a lungul ei două siluete. În fond, la Sevilla găseşti aşa ceva la tot pasul.
Lumea de-aici e una de palmieri iviţi ca din senin, în mijlocul străzii, de palate cu nesfârşite galerii, grădini labirintice, străbătute de păuni, înecate în catifeaua tropicală a unei vegetaţii provocatoare chiar şi pentru cea mai luxuriantă imaginaţie. O lume de mezquite, de faţade mudejare, de porticuri şi arcade almohade. E lumea califilor şi a fastului lor leneş, încă intactă în agitata epocă a generaţiei Facebook.
Realitatea este că nu am mai văzut niciodată un oraş ca acesta. Nici Toledo, nici Córdoba, nici Granada, nici alte spaţii rupte parcă dintr-o carte cu miros stătut de caligrafie arabă nu au farmecul de cadână ispititoare al Sevillei.
Ca să-l faci recognoscibil şi turistului în căutarea unui colţ exotic de Europă, şi călătorului versat în nuanţele culturii iberice, e suficient să enumeri atracţiile clasice ale cetăţii din care muşcă nesăţios Guadalquivirul: La Giralda, gâtul maur lung şi ivoriu al uneia din cele mai mari catedrale ale lumii creştine - Santa María de la Sede. Plaza de la Maestranza, arena unor corride mitice, care din aprilie şi până în octombrie se umple periodic de ovaţii, de sânge de taur şi de piruetele ca de balerin pe care matadorul le execută înainte de a-şi răpune victima în cel mai dramatic moment al spectacolului - la estocada. Torre del Oro, al doilea simbol al oraşului, după Giralda - turnul care face legătura între cetate şi incredibilul palat construit în secolul al XIV-lea de Pedro I, urmând structurile arhitecturale ale prinţilor arabi de dinaintea lui. Real Fábrica de Tabacos - templul modern din care-şi cântă aria, cu accent sevillan, o muză a timpurilor noastre, Carmen cea plămădită din muzică şi din literatură în imaginaţia romanticului veac al XIX-lea.
Tablao, manzanilla şi duende
Sevilla mea, însă, nu e cea a marilor repere. Sau nu numai a lor. E un oraş insidios ca toate basmele arabe, ca toate fanteziile vizigote, ca toate izbucnirile de temperament tipic andaluze. Îl descoperi din trei cuvinte: naranja, portocala; palmera, palmierul şi flamenco, spiritul sonor al oraşului. Îl guşti, îl vezi şi îl auzi.
La amiază, e suficient să te pierzi în orice tavernă unde miroase a gazpacho şi unde ţi se oferă o jarra de sangria sau vreo altă licoare tipică - agua de Sevilla, manzanilla sau clasicul vino tinto. E suficient să treci pe lângă Hotelul Alfonso al XIII-lea, poate cea mai luxoasă reşedinţă turistică a oraşului, drapată în umbra mângâietoare a palmierilor deşi şi tentaculari chiar şi la peste patruzeci de grade, vara. Să intri într-un tablao, acolo unde trupe de dansatori profesionişti dau spectacole nocturne nu de puţine ori electrizante pentru turistul care află, în intimitatea muzicii şi a poeziei celebrate de Federico García Lorca, despre duende, inspiraţia divină din care se construieşte, pentru andaluzi, arta unui bailaor.
Una maravilla
Mi-ar fi foarte greu să diluez în imagini separate aura deşănţat de frumoasă a unui oraş făcut parcă din plăceri. Aşa şi este. Aşa a şi fost , încă din secolul VIII, când a început uniunea austerei geometrii creştine cu opulenţă artificiului maur. Legenda Sevillei de minune, de maravilla, clişeul care o accesorizează în ghidurile turistice de-aici vine. O recunosc în celebra grădină de portocali, Patio de los Naranjos, din incinta Catedralei. În gustul fin, uşor ca o părere al desertului tipic - tocino de cielo. În gloria de-acum apusă a verii, în Parque María Luisa - enorm, stăpânit de porumbei şi răsucit în hăţişuri lăsate să părăginească în voie. În faţadele acoperite de azulejos, care-mi amintesc de Lisabona, din Triana, cartierul marinarilor, al manufacturierilor şi al primilor bailaori de flamenco. În senzaţia de Peter Pan naufragiat într-un montagne russe la Isla Mágica, parcul de distracţii acvatice inaugurat în 1997, pe Isla de la Cartuja, acolo unde te aşteaptă atracţii cu nume impunătoare, care-ţi garantează măcar două ore de copilărie zgomotoasă, febrilă şi... murată: Quetzal, Amazonia, Anaconda, Orinoco, Jaguar. Preferata mea e Cazapiratas - o cavalcadă metaforică, într-un vehicul care te învârteşte până nu mai ştii de tine.
Serile sevillene, când încep din zona Catedralei, sunt colorate sonor de invitaţiile insistente ale vizitiilor care se oferă să-ţi arate Sevilla nocturnă din trăsură. Romantic, dar ar fi păcat. Sunt prea multe străduţe care şerpuiesc prin lumea aceasta de grădini şi felinare, de voci gâjâite şi tocuri avântate într-o demonstraţie de artă a corpului supus unui sunet, de artizanate deschise până târziu şi colţişoare seducătoare ele însele, prin care o umbră a lui Don Juan trece la braţ cu o enigmatică frumuseţe smeadă.
E un loc făcut din mituri, cu siguranţă, din pânze de Velázquez şi încruntături aprige de dansatoare strânse în mantones, şalurile tipice, colorate şi înecate în broderie de pe-aici. Un oraş arab. O poveste vizigotă. Un deliciu contemporan. Locul în care am văzut rândunele zburând prin catedrale şi am mâncat îngheţată de mentă în vecinătatea glorietelor cu nume lungi de-un kilometru. Fermecat ca istorisirile Şeherezadei, în care nici portocalele, nici palmierii, nici urzeala de frumuseţi pe care moartea nu se îndură să le întunece nu se termină... niciodată.
