Romanul a încîntat-o atît de tare pe Alina, încît m-a făcut să mă simt ca o vedetă rock

Daniel Cristea-Enache: Dragă Radu Pavel Gheo, ai scris pînă acum două cărţi cu un extraordinar impact de profunzime la public: Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a şi Noapte bună, copii!.
Amîndouă abordează tema întoarcerii. Ambele rulează nişte experienţe ce sînt mai degrabă generaţioniste decît individuale. Amîndouă au nişte titluri memorabile, puse în registrul "emoţional" al exclamaţiei cu adresă afectivă.
Dar experienţa de elaborare şi scriere a romanului a fost cumva condiţionată de finalul cărţii anterioare? Dacă Radu Pavel Gheo ar fi rămas în America, ar mai fi putut scrie un roman ca Noapte bună, copii! acolo? Sau acest roman nu putea fi scris decît aici?

Radu Pavel Gheo: Hai să încep mai pe ocolite, cu două divagaţii şi un citat. Mai întîi aş zice că ambele titluri pomenite de tine, deşi sînt creaţia mea, nu sînt şi alegerea mea iniţială: Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a este titlul prologului cărţii despre aventura mea americană şi a apărut ca text independent cu o lună sau două înainte de plecarea în State, cînd încă nu ştiam care va fi rezultatul emigrării noastre (a Alinei şi a mea) pe tărîmul făgăduinţei. Ulterior, cînd am strîns într-un volum textele scrise acolo şi publicate aici, le-am propus Editurii Polirom cu un titlu mai deştept, mai intelectual, cu trimitere la imagologie... nu mai ştiu exact, ceva cu "ochiul străinului". Într-o zi m-am întîlnit la editură, în Iaşi, cu directorul Poliromului, Silviu Lupescu, care mi-a zis că titlul acela nu prea merge. De fapt a zis-o direct: "Hai, fii serios, cine ce pricepe dintr-un titlu ca ăsta? De ce să nu-i zici aşa cum ai scris aici, în textul ăsta, «Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a»?" Nici n-am mai stat pe gînduri: era un titlu perfect, cum s-a şi văzut. Şi era acolo, sub nasul meu, era al meu, dar nu-l văzusem.
La fel s-a întîmplat şi cu Noapte bună, copii!. Eu voisem un titlu care să conţină cuvîntul "Dincolo", fiindcă e unul din laitmotivele romanului: lumea de Dincolo ca lume a libertăţii din afara României, dar şi lumea de dincolo a mitologiei româneşti, lumea celor morţi. Apoi, cînd am terminat romanul, am rugat-o pe Luciat, "terorista" (care avea unul din cele mai bune site-uri literare de la noi, iar acum scrie cronici săptămînal în cotidianul online Ora de Cluj), să citească romanul înainte de a-l preda eu la editură. A fost a doua cititoare a lui, după soţia mea. Şi, cum aveam rezerve asupra titlului, am întrebat-o şi pe ea cum i se pare. Problema era că nu nimeream tonul potrivit, nu-mi suna deloc nici un fel de combinaţie cu "Dincolo", ajunsesem să stau cu Alina şi să facem combinaţii din cele mai stupide, ba chiar să mă/ ne autoironizăm: Dincolo de Dincolo, Ce mi-e colo, ce mi-e Dincolo şi altele asemenea. Ei, şi după ce Luciat a citit cartea şi mi-a făcut unele sugestii foarte precise şi utile, am întrebat: "Dar titlul, de titlu ce zici?" "Dar de ce nu-i zici Noapte bună, copii!?" a zis ea. Chiar, de ce? La urma urmei, era una din expresiile cheie din carte. Şi propunea o anumită viziune asupra lecturii, arunca brusc o altă lumină asupra poveştii ce urma să se desfăşoare. Cam asta ar fi povestea celor două titluri şi, dincolo (iar Dincolo!) de caracterul lor memorabil, ele mă fac să trag - aşa, bănăţeneşte, dacă vrei - şi o învăţătură, altfel teoretizată, dar mai rar ilustrată prin fabule: o carte îşi găseşte împlinirea prin cititorii ei, care contribuie efectiv la acea împlinire.
Dar m-ai întrebat dacă aş fi putut scrie în America o carte precum Noapte bună, copii!. Iar eu ziceam că o să răspund printr-un citat - dar nu dintr-un mare scriitor sau teoretician literar, ci din Ozzy Osbourne. La o gală a premiilor MTV Ozzy Osbourne intrase în direct, pe un ecran imens, de la locuinţa lui din California, şi începuse prin a spune: I couldn't be there, because I am here. Cam aşa stau lucrurile şi cu mine: nu puteam să scriu romanul acolo, fiindcă l-am scris aici. Mi-e greu să-mi închipui ce s-ar fi întîmplat dacă aş fi rămas în America. Poate că n-aş mai fi scris literatură (deşi gîndul mă înfioară). Poate că aş fi încercat o carieră academică. Nu îmi dau seama ce s-ar fi întîmplat dacă aş fi scris în continuare. Aş mai fi scris un roman cu aceeaşi temă? Şi ar fi fost el la fel? Istoria asta contrafactuală e foarte alunecoasă.
Aş vrea să cred că l-aş fi putut scrie şi acolo. După ce am fost întrebat cum şi de unde am născocit toată intriga lui complexă (mai întîi chiar de Alina, care îl citea capitol cu capitol, pe măsură ce îl scriam), am stat, am meditat şi mi-am amintit tot felul de lucruri, care m-au făcut să înţeleg că romanul a avut o gestaţie îndelungată şi complicată, fără ca eu să fiu conştient întru totul de asta. Planul lui complet, cu toate personajele, cu acţiunea propriu-zisă, plot-ul, planurile temporale şi îmbinarea lor în părţi distincte, l-am încheiat prin 2006, cînd am început să scriu propriu-zis cartea. Dar am găsit pe undeva prin documentele mele un proiect de roman de prin 1990 şi ceva. Acolo, în schiţa aceea de roman, personajul principal era un tînăr scriitor sărac, care vrea să obţină o bursă acordată de o fundaţie străină destul de ciudată, ca Paul din Noapte bună, copii!. Apoi am uitat complet de proiect şi m-am luat cu altele. Dar se pare că totuşi ceva de acolo mi-a rămas pe undeva prin subconştient şi s-a închegat în timp.
Apoi, evident, partea despre America n-aş fi putut s-o scriu aşa cum am scris-o dacă n-aş fi fost în America, chiar dacă nu am făcut ce au făcut personajele mele. Dar, la fel de bine, nici poveştile din Iaşi şi imaginile cu lumea literară a Iaşiului din roman nu le-aş fi putut scrie dacă n-aş fi stat o vreme acolo. Întîmplările trăite de Paul Găitan în timpul periplului său prin oraş sînt - dincolo de micile răutăţi şi ironii - un fel de omagiu pe care îl aduc oraşului aceluia, pe care îl văd în continuare ca pe o capitală de suflet a literaturii române, şi sînt şi o imagine sintetică a lumii literare în general. Fără anii petrecuţi în Iaşi, n-aş fi putut să scriu acele pagini. Aşa se face că, deşi aproape nimic din roman nu e autobiografic, nu l-aş fi putut scrie dacă aş fi avut un alt parcurs biografic. Altfel spus, şi eu sînt Paul Găitan în aceeaşi măsură în care Flaubert e doamna Bovary.
(Şi-acum, pe măsură ce răspund, îmi limpezesc şi eu judecăţile.) Ziceam că aş vrea să cred că aş fi putut scrie Noapte bună, copii! şi dacă aş fi rămas acolo, în State. Chiar dacă e şi un roman al întoarcerii, nu numai al plecării. La urma urmei, nu am vrut ca tema centrală a cărţii să fie emigrarea, ci copilăria şi pierderea ei, pierderea treptată a inocenţei şi iluziilor (îmi vine să zic acum că România e cel mai potrivit loc pentru a scrie despre pierderea iluziilor, deşi ar fi o apreciere prea superficială). Dar probabil că nu mi-ar fi ieşit la fel, nu ar fi fost aceeaşi carte, aşa cum, dacă aş fi trăit într-o altă epocă, dacă aş fi fost copil în anii 1960 (sau 1990) şi adolescent în anii 1970 (sau 2000), poveştile ţesute în roman ar fi fost cu totul altele.
Şi mai e ceva - de data asta strict biografic. Alinei, soţia mea, i-a displăcut teribil traiul în America (asta eufemistic vorbind). Traiul în America, adică în S.U.A., nu Statele Unite în sine. E greu de explicat: amîndoi sîntem de părere că Statele Unite sînt, poate, cel mai democratic loc din lume, că e o ţară foarte bună în sine şi cea mai bună pentru emigranţi - şi totuşi nu am putut trăi în ea. Ei, dacă am fi continuat să trăim acolo, ea ar fi suferit, ar fi dus o viaţă amărîtă şi amară, s-ar fi adaptat cu greu sau n-ar fi făcut-o deloc. Iar dacă am fi fost acolo şi ar fi citit cartea asta, care a încîntat-o atît de tare, încît m-a făcut să mă simt ca o vedetă rock (în ochii ei, dar ce e mai important decît asta?), aşadar, dacă ar fi citit acolo romanul acesta despre emigrare şi întoarcere, despre America, Banat şi Iaşi, ar fi izbit-o suficient de puternic ca să ne facem imediat bagajele şi să ne întoarcem oricum în România. Şi nu exagerez deloc, ştiu cum e ea şi cum sîntem amîndoi. Aşa că e mai bine că Noapte bună, copii! a fost - parţial - un efect, nu o cauză a revenirii noastre în ţară.
Vorbind de revenirea în ţară, există într-adevăr în roman un personaj care se întoarce, chiar dacă el crede că o face doar temporar, într-o vizită de afaceri: Marius Albu. El e un om care a reuşit social în America, dar problema lui e alta şi nu e legată strict de emigrare, ci de o iubire din copilărie. Nu se întoarce ca să rămînă. Nimeni din roman nu se întoarce ca să rămînă - mi s-ar fi părut ceva prea tezist în cadrul poveştii şi prea asimilabil biografiei mele în planul realităţii.
Pe ansamblu, îmi place să cred că Noapte bună, copii! e un roman care reflectă mai degrabă parcursul meu scriitoricesc şi doar utilizează informaţiile, cunoştinţele şi întîmplările acumulate în parcursul meu biografic. Am mai zis-o şi o cred şi acum: n-aş fi putut scrie cartea asta în urmă cu zece ani. Nu m-aş fi încumetat şi nici nu cred că aveam abilităţile necesare pentru a construi un asemenea eşafodaj.
Cu Adio, adio..., de exemplu, a fost altceva: e o carte care, deşi are unitate şi continuitate, deşi e un fel de Bildungsroman non-ficţional, s-a construit de la sine. Textele de acolo au fost scrise la cald, unul după altul, în timpul anului petrecut de noi în America şi cititorul poate distinge evoluţia personajelor principale (care sînt, evident, Alina şi cu mine), procesul de adaptare/ inadaptare al lor, drumul de la curiozitatea naivă la insatisfacţia oarecum inexplicabilă - fiindcă încercam să ne explicăm raţional nemulţumirea şi nu reuşeam. Am păstrat în carte, chiar şi la ediţia a doua, pînă şi greşelile de interpretare a unor realităţi de acolo, cum ar fi faptul că am crezut că nişte prescurtări eficiente, tipic americane, de pe nişte tăbliţe indicatoare plurilingve sînt traduceri. Mi s-a părut, de exemplu, că o tăbliţă cu Xing ar fi scrisă în chineză, cînd ea însemna de fapt "cruce + ing", adică crossing, "trecere de pietoni". E un tip de greşeală prin suprainterpretare, explicabilă în contextul plurilingv al Americii (unde chiar există o grămadă de tăbliţe în diverse limbi şi poţi da chiar examenul de şofer în limba ta). Am păstrat eroarea din text pentru că face parte dintr-un parcurs iniţiatic, din povestea descoperirii unei lumi noi. Noapte bună, copii! în schimb e pură ficţiune, e scris aşezat, tradiţional, construit după un plan pe care l-am elaborat în detaliu înainte de a începe să scriu cartea, chiar dacă ulterior au mai intervenit mici modificări, dezvoltări şi contracţii ale unor poveşti.
În fine, ca să răspund mai concis, rezumativ, aş zice că dacă aş fi rămas în Statele Unite şi aş mai fi scris literatură, cred că da, aş fi putut scrie un roman ca Noapte bună, copii!, dar nu aş mai fi scris Noapte bună, copii!.