Cînd scriu sînt bănăţean, maramureşean, un pic moldovean, un pic muntean, un pic american...

Radu Pavel Gheo s-a născut în 3 octombrie 1969 în Oraviţa (acolo era spitalul) şi şi-a trăit copilăria în Ticvaniu-Mic, un sat din Banat de vreo două sute de case, dar cu trei scriitori (membri ai USR).
A fost fascinat de cărţi de cînd a priceput că există o legătură între puriceii negri de pe paginile lor şi poveştile pe care i le recitau bunica sau bunicul cînd stăteau cu capul aplecat în carte şi vorbeau altfel decît de obicei - adică "pe domneşte" şi nu în graiul local. A învăţat repede să citească singur şi imediat după aceea a vrut să scrie, alegîndu-şi astfel profesia de la vîrsta de şapte ani.
În gimnaziu a scris primul lui roman, încă nepublicat: Aventurile lui Bill Tigrul, un roman-foileton poliţist în 98 sau 99 de părţi (din caietul standard, de o sută de pagini, lipseau o pagină sau două). Mai tîrziu a devenit elev la Liceul Silvic din Timişoara şi, fără nici o legătură directă, a început să scrie SF: explorările spaţiale şi extratereştrii au fost marota generaţiei sale. În 1989, după şaisprezece luni de armată obligatorie şi inutilă, a devenit student la Facultatea de Filologie a Universităţii de Vest din Timişoara, pe care a terminat-o în 1994.
A început să scrie din nou în 1993. A debutat în volum în antologia bilingvă Nemira '94 cu o povestire ce pare bucăţică ruptă din filmul-cult Matrix din 1999, doar că fără matrix. Primul volum de povestiri, Valea Cerului Senin, îi apare în 1997, iar despărţirea de science fiction o marchează în 2001, odată cu prima despărţire de România, printr-un volum de studii teoretice şi critice intitulat Despre science fiction.
În ianuarie 1998 a apărut în revista Dilema, în numărul tematic "Cazul Eminescu". Cu ocazia aceasta i-a fost rostit pentru prima dată numele în Parlamentul României, cînd a fost blestemat, laolaltă cu T.O. Bobe, Mircea Cărtărescu, Cezar Paul-Bădescu, Cristian Preda şi alţii, de senatoarea Leonida Lari.
La sfîrşitul facultăţii s-a căsătorit cu o ieşeancă, Alina, aşa că a stat trei-patru ani în Iaşi, unde a fost realizator de emisiuni culturale la Radio Iaşi şi redactor la revista Timpul. În 1999 a cîştigat la Loteria Vizelor şi în 2001 a plecat cu Alina în Statele Unite. Cei doi au stat acolo un an, au muncit pe brînci, au adunat dolari cum adună alune veveriţele speriate de iarnă şi în 2002 şi-au împlinit un vis vechi: au cumpărat un apartament în Timişoara. Pe parcursul anului american Radu Pavel Gheo a scris un grupaj de texte, devenit ulterior o carte: Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a, apărută în 2003 la Editura Polirom. Cu Adio, adio... a simţit pentru prima dată ce înseamnă succesul literar şi a aflat de ce scriitorul român nu e american: pentru că nu trăieşte nici din scris, nici din succes.
Ulterior a publicat - tot la Editura Polirom - romanul fantasy Fairia - o lume îndepărtată în 2004 şi două volume de eseuri, Românii e deştepţi în 2004 şi 2006 şi DEX-ul şi sexul în 2005. Cel mai şiret autorlîc îl realizează însă cu volumul Tovarăşe de drum - experienţa feminină în comunism, la care nu a scris decît prefaţa (şi pe aceea împreună cu Dan Lungu) şi unde sînt adunate şaptesprezece texte de mare forţă ale unor scriitoare din România.
A mai publicat în 2008 o antologie de texte foarte scurte, Numele mierlei - cincizeci de clipuri vesele şi triste, care e un omagiu adus lui Caragiale, şi mai recent, în 2010, romanul de 500 de pagini Noapte bună, copii!, pe care îl consideră cea mai valoroasă şi mai complexă scriere a lui de pînă acum.
În prezent trăieşte în Timişoara, este redactor şi traducător la Editura Polirom şi redactor la revista Orizont. Îi place litoralul croat al Adriaticii şi e pasionat de fosta Iugoslavie în particular şi de raporturile identitar-alteritare în general.
Nu are în pregătire nici un volum. Nu s-a hotărît nici măcar să publice manuscrisul inedit al Aventurilor lui Bill Tigrul.

Daniel Cristea-Enache: Ai scris la un moment dat, cu referire la cele două titluri: "ele mă fac să trag - aşa, bănăţeneşte, dacă vrei - şi o învăţătură". Primul tău răspuns, atît de bun, nu ascunde cumva aici o capcană?
Fiindcă tu te-ai ocupat de clişeele de reprezentare etnico-regională şi ai scos chiar un volum, Românii e deştepţi, în care ai polemizat cu comoda distribuţie imaginară a unor însuşiri ori defecte, pe arii geografic-culturale.
Cînd spui "aşa, bănăţeneşte", ilustrezi sau ironizezi clişeul? O să-mi răspunzi, poate, că şi eu, în cronica dedicată romanului Noapte bună, copii!, vorbeam despre o epică "bănăţenească". Da; însă scriitura e ceva ce poate fi preluat, împrumutat, duplicat (ea poate fi adoptată de orice autor profesionist); în timp ce particularizarea unui om printr-o arie "specifică" (regăţeni vs. ardeleni, bănăţeni şi moldoveni, "nordici" şi "sudici") e ceva ce... ridică semne de întrebare.
Eşti bănăţean cînd scrii, dragă Radu Pavel Gheo? Scrii bănăţeneşte? Tragi "aşa, bănăţeneşte" învăţături? De ce - totuşi - avem nevoie de acest tip de clişee?

Radu Pavel Gheo: Cu clişeele şi stereotipurile am o relaţie ambivalentă: le recunosc necesitatea, adică sînt conştient că oamenii au nevoie de ele pentru identificare şi delimitare, dar în acelaşi timp îmi place să le iau peste picior tocmai pentru că sînt restrictive, mărginite şi neimaginative. Lor li se potriveşte de minune zicerea aceea pe care o repetă (tot clişeistic) diverse personaje masculine în filmele de serie americane, referindu-se la femei: nu poţi trăi cu ele şi nu poţi trăi nici fără ele. Fără clişee, zic eu. Sînt o minune dacă le foloseşti cu pricepere în literatură, dar te nenorocesc dacă le utilizezi ca precepte în viaţă.
Ştii, de exemplu, că mi s-a spus aici, în Banat - cum ar veni, acasă -, că în stilul meu de povestitor se recunoaşte vîna moldovenească? Evident, am luat-o ca pe un compliment, fiindcă, oricît aş ocoli clişeele, trebuie să recunosc că în anii trăiţi în Moldova am descoperit acolo o pasiune autentică a povestitului, o nevoie de a fermeca pe care o găseşti mai rar aici. Doar că lăudătorul suprapunea un clişeu peste o falsă realitate: cum ştia vag că venisem din Iaşi şi că publicasem la Editura Polirom, a presupus că sînt moldovean. Deci pentru unii scriu moldoveneşte... măgulitor, nu?
Cu stereotipiile - şi mai ales cu etnostereotipiile, cu care mi-a făcut plăcere să mă joc în Românii e deştepţi - se întîmplă un fenomen interesant, studiat de sociologi: funcţionează la nivel colectiv şi îşi pierd o mare parte din forţă la nivel individual. Să dau un exemplu: cînd Alina şi cu mine ne-am reîntors în Timişoara şi am început să ne facem noi prieteni, stăteam, ca toată lumea, la terase sau mese de cafenele şi discutam. Iar una din temele aproape inevitabile ale discuţiilor de cafenea din Banat este identitatea regională. Aşa că aveam ocazia să vedem cum vreun ins pe care abia îl cunoscuserăm se dezlănţuia pe tema moldovenilor. Îi numea de obicei "sîrmele", conform unei legende urbane bine-cunoscute, cea cu moldovenii veniţi în Banat pe "trenul foamei" în anii 1950 - "pe trenul foamei" la propriu, fiindcă se zice că se înghesuiau pînă şi sus, pe vagoane, iar unul dintre ei stătea de veghe şi, cînd apărea cîte o linie de curent sau vreun cablu pe sub care trecea trenul, urla "Sîrma, uăi!". În clipa aceea toţi cei cocoţaţi pe vagoane se aruncau pe burtă.
Vorbeam o vreme aşa, despre "sîrme", după care strecuram la un moment dat că Alina e din Iaşi şi îi vedeam pe toţi cum fac feţe-feţe. Dar asta era partea amuzantă. Interesantă era turnura pe care o lua discuţia. Brusc vorbitorul îşi amintea că de fapt bunica lui e venită din Suceava, că are un verişor moldovean, că taică-său e "sîrmă" sau măcar că a avut un prieten sau o iubită din Moldova şi ce de treabă era el, şi ce frumoasă era ea... Ştiu că pare ciudat, aproape schizoid, dar aşa funcţionează stereotipiile: global, nu individual.
Ei, astfel de reacţii sînt foarte fertile pentru literatură. Îmi vine în minte acum Herta Müller, care atunci cînd şi-a publicat volumul de debut, Niederungen (Depresiuni), a creat un scandal extraliterar imens în propria ei comunitate, cea a şvabilor bănăţeni, ce erau gata-gata să o excludă dintre ei. Nici azi şvabii din zonă, inclusiv cei stabiliţi în Germania, nu o privesc cu ochi foarte buni, în ciuda premiului Nobel. Motivul este exact felul în care a folosit etnostereotipiile în volumul ei de proză scurtă din 1982. În România imaginea colonistului german, fie el şvab sau sas, este una eminamente pozitivă. "Neamţul" e harnic, corect, priceput în meseria lui, e curat şi ordonat, în vreme ce românul nu e... cel puţin nu toate astea laolaltă. E imaginea pe care o avem noi despre ei şi pe care şi-o asumă şi ei, adică se percep ca fiind harnici, corecţi, curaţi şi tot restul. Doar că Herta Müller deconstruia exact imaginea asta pozitivă, autoetnoimaginea şvabilor, prezentîndu-i un pic altfel. Cine vrea, poate să caute pe internet proza Baia şvăbească şi o să înţeleagă ce vreau să zic. Jignirea asta nu i-au iertat-o bieţii şvabi niciodată.
Apropo de stereotipii etnice, mi-am amintit un moment în acelaşi timp stînjenitor şi (acum, la rememorare) amuzant. În 2011 am primit premiul naţional de proză Ziarul de Iaşi pentru romanul Noapte bună, copii!. Ceremonia s-a organizat într-un decor impozant, în aula Universităţii "Petre Andrei" din Iaşi. După acordarea premiului, conform tradiţiei, un actor urma să citească artistic cîteva pagini din carte. Acum nu ştiu cine o fi ales pasajul pentru lectură, dar, vorba lui Creangă, dacă l-a învăţat cineva, rău i-a priit, iar dacă a făcut-o de capul lui, rău cap a avut: era tocmai pasajul în care Marius Albu, un bănăţean nu foarte corect politic, se duce cu Corvette-ul lui roşu în Moldova şi pe drum face diverse aprecieri asupra moldovenilor. În pasajul acela se revărsau toate clişeele etnice despre moldoveni pe care le vehiculează bănăţenii.
Acum imaginează-ţi scena: eu eram pe podium, alături de un alt scriitor, Briscan Zara, de actorul recitator şi de redactorul-şef al Ziarului de Iaşi, iar sala era plină cu "lume bună", bărbaţi impunători şi bine îmbrăcaţi, femei elegante şi frumoase, şi toţi aşteptau să audă de ce l-au aplaudat pe autorul ăsta premiat. Şi dintr-odată asupra lor, ieşeni pasionaţi de cultură şi, desigur, moldoveni, se revarsă pasajele pe care le ştii, comentariile lui Marius despre moldovenii "nemîncaţi de-o săptămînă" sau (ca să citez exact) "o turmă de bărbaţi murdari, flămînzi şi ducînd în mînă cîte un casetofon mare din plastic, din care se revărsa, la volum maxim, muzică populară - moldovenească". Actorul citea, moldovenii din sală mă priveau, iar eu mă întrebam ce-mi vor face după ce se va termina ceremonia, odată ce s-au auzit categorisiţi astfel! Deşi era vorba de opiniile unui personaj.
Oricum, judecăţile colective se aplică (chiar dacă nu funcţionează în mod real) la comunităţi. Cînd vine vorba de scriitură, nu prea poţi generaliza o judecată etnică sau regională - decît, eventual, aşa cum ai făcut-o tu, cu un dram de ambiguitate inerentă ironiei. Mă gîndesc, de exemplu, cît se potrivesc etnostereotipurile utilizate în cazul muntenilor cu scrisul lui Ştefan Bănulescu... să zicem.
În ce mă priveşte, cînd scriu sînt o corcitură îngrozitoare: bănăţean, maramureşean, un pic moldovean, un pic muntean, un pic american, un pic sîrbo-croat, un pic ungur. Cînd bătrîn, cînd tînăr, adolescent, chiar copil. Şi un pic bărbat, un pic femeie... Fur cît pot şi de unde pot, fur de peste tot, fiindcă dacă vreau să închipui o lume, trebuie să intru, măcar un pic, în pielea ei. Un prozator trebuie să fie un cameleon. În ceea ce priveşte învăţăturile... eu nu cred în literatura autotelică, fără altă finalitate decît ea însăşi. Nu spun că nu poate fi şi aşa, că nu se poate scrie aşa, ci că pentru mine o carte de ficţiune este întotdeauna mai mult decît simpla poveste, stilul, scriitura sau conţinutul cărţii. Nu scriu ca să moralizez, ci ca să atrag, dar şi ca să pun pe gînduri. Scriu mereu cu gîndul la perspectiva - la perspectivele - cititorului. Nici Lolita nu e o scriere moralizatoare, dar asta nu înseamnă că n-a fost supusă la asemenea judecăţi de către cititori. Şi garantez că Nabokov o ştia foarte bine. Bănuiesc că îl distra teribil!