M-am dus la Costineşti pentru prima dată în viaţa mea, am coborît din tren şi m-am apucat să o caut

Daniel Cristea-Enache: Ai evocat o scenă ieşeană cu Alina Radu. Fotografia din Croaţia care a ilustrat runda trecută a fost făcută de Alina Radu. Din America, cei doi soţi (personaje în Adio, adio...) s-au întors din motivul, decisiv, că Alinei Radu nu-i pria deloc în Statele Unite. Alina Radu a fost primul cititor al romanului Noapte bună, copii! şi, probabil, al altor cărţi semnate de Radu Pavel Gheo.
De ce este atît de importantă Alina Radu pentru Radu Pavel Gheo şi de ce este atît de important Radu Pavel Gheo pentru Alina Radu? Care e formula de liant a acestui cuplu omenesc, caracterologic şi scriitoricesc (de vreme ce Alina Radu a scris acel text remarcabil din Tovarăşe de drum)? Din ce anume a apărut şi cum se menţine frumuseţea cuplului vostru?
Fiindcă mulţi scriitori ai noştri îşi pun scrisul deasupra familiei (în caz că şi-au făcut una); după cum alţi scriitori autohtoni, în regimul trecut, îşi justificau compromisurile prin aceea că le-ar fi făcut numai şi numai pentru familie...

Radu Pavel Gheo: Ştii că-i o întrebare foarte personală, aşa-i? Şi foarte şireată - fiindcă iniţial mă gîndisem să te rog să o înlocuieşti, dar i-am arătat-o Alinei, despre care este vorba în toate propoziţiile de mai sus, iar ea m-a întrebat, pe un ton glumeţ-ameninţător: "Adică ţi-e ruşine să scrii despre mine?". Aşa că, uite, scriu, la fel ca într-o anecdotă veche cu un scriitor a cărui carte poartă următoarea dedicaţie: "Iubitei mele soţii, cea care are mereu grijă de mine, mă învăluie cu toată iubirea ei, îmi citeşte toate cărţile şi mă face cel mai fericit om din lume. De altfel, tot ea îmi scrie şi dedicaţiile cărţilor".
Vezi, sînt ispitit să scriu în nota ironic-parodică pe care o adoptă în general bărbaţii cînd vorbesc în public despre viaţa conjugală, perpetuînd un stereotip cu nu ştiu cîtă acoperire în realitate. E şi asta o formă de conformism cu tentă machistă, care apare în mai toate culturile, ca şi stereotipul soacrei rele, nemulţumită de noră sau ginere. Dar ar fi ridicol să adopt tocmai o postură clişeistică pe care o ridiculizez şi, pe deasupra, să o privesc pe Alina încruntînd din sprîncene cînd citeşte aşa ceva - nu că n-o va face cînd va citi ce am scris deja.
Mă fandosesc un pic, nu? Tergiversez. Dar e foarte greu să spui în două-trei pagini lucruri care ar putea rămîne mai degrabă nespuse, fiindcă altfel le spui fie sibilinic, în două-trei fraze, fie ţi-ar trebui o mie de pagini ca să termini ce ai de zis, iar atunci, ca scriitor, te gîndeşti: "Fie, o mie de pagini, dar pe cine ar interesa să citească aşa ceva?".

Aşadar, varianta scurtă: Alina e iubita mea, soţia mea, prietena mea, cînd scriu e prima mea cititoare şi primul meu critic, mintea şi sufletul meu pereche.
Aici ar trebui să introduc un pasaj ironic ori autoironic, un pasaj care să atenueze romantismul adolescentin de mai sus. Dar n-am chef. E o prostie. Dacă n-ar fi fost ea, dacă nu ne-am fi cunoscut, n-aş fi fost nici pe un sfert ceea ce sînt astăzi. Nu sînt sigur nici că aş fi fost un scriitor - şi în nici un caz nu aş fi fost un scriitor atît de bun pe cît sînt.
În privinţa asta lucrurile sînt clare: pentru mine ea reprezintă cititorul model al lui Eco, cititorul ideal, cititorul perfect, primul pe care mi-l doresc şi la care mă gîndesc atunci cînd scriu. E şi primul meu cititor, şi redactorul meu personal şi răbdător, iar forma pe care o are orice text creat de mine (absolut orice text, inclusiv răspunsul de faţă) i se datorează. Atunci cînd ei nu-i place un anumit pasaj dintr-un text, o anumită formulare, chiar un text în întregul lui, mă înfurii, polemizez, mă îmbufnez şi argumentez, dar în 90% din cazuri (ca să-mi păstrez zece procente de mîndrie creativă) ascult şi mă supun, vorba djinn-ului, iar peste o săptămînă, două, cînd mă detaşez de text şi îl recitesc la rece, văd că are dreptate.
Din punctul ăsta de vedere, încrederea mea în ea se bazează şi pe experienţă. E un cititor sensibil şi competent (a citit enorm de multă literatură, deşi spune întotdeauna că nu e aşa) şi am verificat şi asta de nenumărate ori, cînd regăseam judecăţile ei asupra unei cărţi fie la recenziile apărute ulterior în reviste, fie în propriile mele opinii despre aceeaşi carte.
E drept, faptul că părerile noastre coincid adesea nu înseamnă neapărat că ele sînt şi infailibile, pentru că gusturile noastre coincid mai mereu. La lectură, nu şi în alte cazuri. Dar ştii cum e cînd iubeşti. Atunci cînd găsim similitudini, ne bucurăm că semănăm atît de tare, de parcă am fi fost făcuţi unul pentru altul, iar cînd nu ne potrivim deloc, spunem că sîntem complementari.
Şi lucrurile astea se amestecă. De exemplu, amîndoi sîntem topiţi de patima pentru Marea Adriatică şi pentru litoralul croat. Sîntem două suflete pereche ce tînjesc după un cuib adriatic. Pe de altă parte eu nu ştiu nici acum să înot şi nu mă avînt niciodată în apa mai adîncă de un metru şi jumătate, în timp ce Alina are obiceiul să călărească geamandurile în zarea îndepărtată. Iar cînd o văd acolo, în depărtare, înotînd între linia albastră-verzuie a apei şi cea azurie a cerului mediteranean, mă apucă şi teama, şi ciuda, şi necazul pe neputinţa mea, şi singura mea consolare e că, uite, sîntem complementari: ea îmbrăţişează marea, dar eu stăpînesc cu demnitate uscatul.

Spuneai că se întîmplă ca scriitorii să îşi pună scrisul înaintea familiei. Bănuiesc că se întîmplă şi aşa, cum se întîmplă de toate, dar nu cred că esenţa unor astfel de probleme constă într-o opoziţie între creaţie şi viaţa de familie. Dacă vrei să scrii, dacă trebuie să scrii, scrii şi cu familie, şi fără. Cum ziceam, mie mi-ar fi greu să scriu fără familie, adică fără Alina, de vreme ce scriu prima dată pentru ea şi în ea văd cititorul generic. Aşa s-a întîmplat. Iar Alina nu e numai cititor. Textele mele, cum ziceam, n-ar exista în forma în care există fără ea. Lui Emil Brumaru îi plăcea să glumească, spunînd că el crede că nici nu sînt în stare să scriu: în realitate Alina îmi scrie textele, iar eu doar le semnez. Nici nu ştiu dacă nu are, într-un fel, dreptate.

Doar că pe noi nu ne-a legat neapărat pasiunea comună pentru literatură sau pentru scris. Alina mi-a şi spus exasperată în cîteva rînduri, cînd eram nemulţumit de vreun text care nu-mi ieşea sau de vreo reacţie critică: "Eu nu ştiam că o să îmi iau pe cap un scriitor...".
Poate că aici se ascunde şi o părticică din explicaţia pe care o cereai: atunci cînd ne-am cunoscut, ne-am simţit atraşi unul de altul din considerente foarte-foarte extraliterare. N-am impresionat-o pe Alina cu talentul meu de scriitor, nici ea pe mine cu priceperea ei de a povesti (deşi povestea excelent) şi nici nu am simţit o afinitate intelectuală deosebită, care ne-a unit. În acel moment originar, cînd ne-am cunoscut, nici nu ne interesa asta. Altceva ne-a împins unul spre altul. Acum zic că a fost predestinare şi nu glumesc foarte tare.

Eu sînt din Banat şi am făcut Facultatea de Litere la Timişoara, iar Alina e din Iaşi şi a făcut aceeaşi facultate, dar în celălalt colţ al ţării, aşa că a fost un noroc pînă şi faptul că ne-am cunoscut. Ne-am întîlnit în 1990, într-o tabără de cercetare folclorică din Măcin, în Dobrogea, una din ultimele tabere de acest gen organizate de facultăţile de Filologie. Probabil că azi multă lume nici nu mai ştie ce însemnau aceste tabere. Înainte de 1990 profesorii de Folclor Literar de la cele cinci universităţi din ţară plecau cu cîte un grup de studenţi undeva "pe teren", adică umblau prin sate şi culegeau materiale pentru cercetare de la oamenii de acolo: cîntece populare, basme, obiceiuri, tradiţii. Tabăra de cercetare se organiza într-un loc anume, unde se adunau toţi studenţii din toate centrele universitare (adică Bucureşti, Iaşi, Cluj, Craiova şi Timişoara). Aşa aveam ocazia să ne cunoaştem unii cu alţii, iar cînd nişte tineri, nişte fete şi băieţi de 19-20-22 de ani se strîng laolaltă vara, în deplină libertate, undeva într-un colţ de lume unde nu-i ştie nimeni, ce fac ei oare? Cercetare folclorică, desigur, fac şi cercetare, dar nu e tocmai primul lucru care le frămîntă minţile în după-amiezile toride şi serile răcoroase, cînd stau laolaltă în nişte camere de cămin, povestesc, rîd, dansează şi se studiază reciproc.

N-o să pretind acum că Alina şi cu mine am simţit de la început că între noi există o legătură mistică sau că ne apropie pasiunile intelectuale. Eu i-am remarcat mai întîi părul lung, negru (despre care ea mi-a precizat ulterior că e şaten, "înţelegi, şaten, de la castană, castaniu"), picioarele lungi şi frumos strunjite, apoi ochii albaştri şi zîmbetul pe jumătate naiv, pe jumătate ironic. Ea mi-a spus mai apoi că i-am atras atenţia fiindcă eram blond şi creţ, slăbănog, cu buze cărnoase, şi fiindcă mă îmbrăcam "ca un papagal": cu un şort hawaiian în culori vii şi tricouri roşii, galbene, cu o eşarfă verde şi o haină de pînză de un galben pai... ei, cam aşa ne-am reperat noi înainte de a ajunge la discuţii elevate. Apoi ne-am despărţit, am plecat fiecare spre colţul lui de ţară, ea mi-a spus că peste vreo lună are bilet la mare, la Costineşti, iar eu i-am promis că o să o caut acolo. Nu ştiu cît de mult m-a luat în serios (nici nu părea o relaţie care să promită mare lucru, de vreme ce mai aveam patru ani de facultate, eu în Timişoara, iar Alina în Iaşi), dar în luna august m-am dus la Costineşti pentru prima dată în viaţa mea, am coborît din tren şi m-am apucat să o caut.
Cînd am ajuns, mi-am dat seama ce plan tîmpit avusesem: pe plajă erau mii de oameni, în apă alte mii de oameni, era o viermuială în care nu puteai repera pe nimeni decît printr-un noroc chior, iar plaja se întindea pe vreun kilometru sau cît o fi fost. Şi, cum stăteam acolo, aşezat pe rucsacul lăsat cu amărăciune în nisipul încins, am văzut-o chiar în faţa mea: ieşise din apă şi îşi scutura părul ud ca într-un film romantic din anii optzeci. Iar în clipa aceea m-a văzut şi ea. O întîmplare, desigur.

În anul următor, în 1991, am mers într-o altă tabără folclorică - cred că ultima tabără organizată la nivel central, cu toate universităţile mai vechi din România. De data asta am mers în Republica Moldova şi ne-am despărţit, am plecat pe echipe în diverse sate. La sfîrşitul celor două săptămîni am stabilit să ne întîlnim  în Chişinău şi să mergem împreună în România, la Iaşi, adică la ea acasă, după care să plecăm iarăşi la Costineşti. Doar că eu n-am găsit un tren la o oră potrivită şi am ajuns la întîlnire cu vreo două ore întîrziere, iar Chişinăul e un oraş destul de mare. Unde s-o găsesc pe Alina? Habar n-aveam. Da, ştiam că puteam să ne întîlnim fie la graniţă, fie peste o zi, două, în Iaşi, dar nu eram deloc liniştit.
Am pornit-o hai-hui pe străzi şi m-am plimbat vreo oră, nici eu nu ştiu pe unde, pînă cînd m-am hotărît să o iau pieptiş pe o străduţă ce ducea spre o biserică. Iar cînd am ajuns la capătul aleii, am văzut cum dinspre biserică apare silueta Alinei, care tocmai ieşise de acolo. O întîmplare, desigur. Alta.

Şi au mai fost multe altele asemenea. Inclusiv faptul că vreme de patru ani, cît am făcut facultatea separat, ea la Iaşi, eu la Timişoara, noi am făcut un soi de navetă între cele două oraşe, mergînd alternativ unul la altul cam din două în două luni, cu aşa-numitul "tren al foamei", pe un traseu de minimum şaptesprezece ore, dar care iarna se făceau şi douăzeci.

De fapt Alina şi cu mine am crescut împreună. Atunci cînd ne-am cunoscut eram nişte adolescenţi sau chiar preadolescenţi din punct de vedere emoţional. Ne-am format împreună şi unul pe altul, ne-am modelat reciproc gusturile şi ni le-am descoperit fascinaţi pe cele comune. Nu e nimic ieşit din comun aici. Dar, dincolo de această normalitate, mai sînt cîteva lucruri la care, dacă le povestesc cu seriozitate, mulţi or să ricaneze. Nu că mi-ar păsa foarte tare. O să povestesc doar un exemplu recent: acum cîteva zile am fost împreună la o librărie din Timişoara. Iar cînd spun "împreună", mă refer şi la Alina cu mine, dar şi la tine şi soţia ta, Alina. Voi veniserăţi în Timişoara, într-o scurtă vizită literară şi amicală. Spre seară am mers împreună la librăria Cărtureşti, unde urma să vorbim despre volumul tău Cinematograful gol, apărut anul trecut la Polirom. Cînd mi-a venit rîndul să vorbesc, m-am pregătit să reiau cîteva din ideile pe care le spusesem dimineaţa, la o întîlnire cu studenţii de la Litere. Am dat să deschid gura, m-am uitat la Alina (Radu) şi în clipa aceea mi-a venit ideea să pomenesc despre un lucru care mi s-a părut brusc evident în carte, ceva ce voiam să numesc common sense. Şi exact în clipa în care am gîndit asta şi am dat să-mi reorientez discursul, am văzut în ochii Alinei... de fapt am simţit ceva dinspre ea, am simţit o vibraţie de recunoaştere în cap... în fine, e complicat de explicat, ajunge să spun că am ştiut că s-a gîndit exact atunci exact la acelaşi lucru, ba chiar la aceeaşi sintagmă. Povestesc asta acum fiindcă, oricît de fantezist ar suna, e ceva ce ni s-a întîmplat destul de des. De sute de ori, îndrăznesc să spun. Acum fiecare poate să ia asta cum vrea: ca pe o plăcută autoiluzionare a îndrăgostitului, ca pe o ficţiune autoasumată sau ca pe o realitate mai mult sau mai puţin probabilă. Important e ce înseamnă ea. Pentru mine înseamnă să trăieşti alături de cineva ca şi cum ai trăi alături de un geamăn al sufletului tău. Iar aici creaţia, scrisul, literatura sînt elemente secundare: fac parte din ceea ce sîntem noi doi, dar putem rămîne la fel şi fără ele.