Îmi recitesc paginile scrise noaptea şi descopăr pasaje pe care uitasem că le-am imaginat

Daniel Cristea-Enache: Dragă Radu Pavel Gheo, din minunatul tău răspuns la runda 3, ca şi din celelalte, ca şi din cărţile şi intervenţiile tale publice, se vede (iar cînd nu se vede, se simte) că eşti un tip neconflictual. Ai o cumsecădenie şi, dacă nu-ţi pare jignitor, o candoare uimitoare în contextul nostru scriitoricesc, unde vedem defilînd atîtea piepturi bombate şi atîtea vanităţi gonflate, într-o agresivitate devenită dominantă.
N-o să merg totuşi în direcţia realizării unei statui pentru Gheo cel Bun, în contrast vădit cu Mediul cel Rău. Ci o să te întreb, acum, dacă această cumsecădenie şi, în general, pozitivul nu riscă să te sufoce, artistic. Eşti familiarizat cu Binele, dar eşti familiarizat şi cu Răul, ca un mare scriitor?
Ai făcut vreodată rău, cu bună ştiinţă? Ai încercat atunci o anume voluptate? Ai vrea să faci sau să repeţi experienţa, dacă ar fi ca, în urma ei, să-ţi iasă mai pregnant un capitol de roman?

Radu Pavel Gheo: Tu zici "cumsecădenie", eu aş prefera să zic "bun-simţ". Dar, oricum, e o exagerare. Nu sînt nici bun, dar cred că nici rău nu m-aş putea numi. Iar ca să descîlcesc toate raporturile dintre bine şi rău, dintre viaţa personală, cariera literară şi prezenţa publică, mi-ar trebui zeci de pagini şi tot m-aş încîlci în explicaţii. Lucrurile nu sînt deloc simple.
Uite, dacă mi-aş imagina lumea ca pe o curte regală, cu tot felul de nobili şi curteni care conspiră unii împotriva altora, cu vasali şi seniori, cu servitori, paji, curtezane şi toate rolurile pe care le-ai putea imagina cînd translatezi lumea noastră într-un spaţiu medieval imaginar, eu m-aş vedea în postura de bufon al curţii, un bufon ironic şi melancolic, răutăcios, dar şi milos. Frumoasă imagine mi-am creat, nu? Ideea e însă că în general, ca scriitor, prefer să nu mă implic, ci să stau deoparte. Să fiu în lume, dar să o privesc, să o judec şi să o comentez.
Trebuie să fac distincţia asta: una e biografia (şi viaţa) personală, pe care încerc să o feresc cît mai mult de spaţiul public, alta e creaţia literară şi alta e imaginea mea publică, de "intelectual al cetăţii", care îşi are rostul şi utilitatea ei în sine, ca imagine. Nu vreau să spun că poţi fi un nemernic în viaţa personală şi, în acelaşi timp, să dai lecţii de morală în public, dar spun că se poate şi aşa. Şi că se întîmplă destul de des. Spun că la un scriitor nu contează biografia, nici tenebrele sau lumina dinăuntrul lui. Poţi fi un ticălos desăvîrşit sau un idealist exaltat; asta nu te împiedică să fii un scriitor foarte bun sau foarte prost. François Villon n-a fost deloc un sfînt. Pe de altă parte Tolstoi era însufleţit de idealuri măreţe. Asta nu i-a împiedicat şi nici nu i-a ajutat să fie scriitori buni. Au fost şi gata. În cealaltă extremă există sute de mii de inşi fără scrupule şi de oameni cu inima bună, care scriu mediocru sau execrabil. Şi n-ai ce face. Scrisul n-are legătură cu moralitatea, ci cu altceva, dintr-o cu totul altă zonă decît cea etică.
Pe un alt plan, ca intelectual implicat în viaţa publică, cînd ştii că vocea ta se aude pe undeva, oricît de slab, ai o responsabilitate pe care ţi-o poţi suspenda. Aici contează ce faci cu ceea ce eşti, indiferent de datele biografice. Nu mai eşti un om, cu bune şi rele, nici un scriitor cu o voce cît de cît proprie, ci o voce, un personaj care judecă - aşa cum sînt, să zicem, juraţii într-un tribunal american. Îţi asumi o funcţie, o îndatorire. Ca individ, Martin Luther King nu va fi fost neapărat un personaj de o moralitate ireproşabilă, dar ţelurile lui au fost morale, au fost îndreptăţite şi umane - iar asta contează mai mult decît ceea ce a făcut el în viaţa privată. Deşi ar fi de preferat ca intelectualul să fie aşa cum ar vrea el să fie lumea pe care o propovăduieşte. Practise what you preach, cum zice americanul.
Gîndindu-mă la întrebarea ta, îmi dau seama că am păţit unele lucruri care ar părea paradoxale. Aşa nonconflictual cum sînt în viaţă (nu te contrazic), ca scriitor am nimerit de-a lungul anilor în tot felul de scandaluri, în urma cărora am fost înjurat, ponegrit, blestemat. Am păţit-o chiar la primul meu text cu vizibilitate naţională. Era un scurt comentariu mai degrabă publicistic, intitulat Eminescu sîntem noi şi apărut în numărul acela din "Dilema" dedicat lui Eminescu în februarie 1998. Cînd îl recitesc din perspectiva actuală asupra poetului - nu doar textul meu, ci întreg numărul tematic -, îmi dau seama cît scandal s-a făcut din mai nimic.
Cu volumul Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu î din a am păţit la fel, deşi altfel. Polemicile pe tema ideilor şi poveştilor de acolo au ţinut ani întregi. Au existat vreo două sau trei forumuri ale emigranţilor pe care s-au creat pagini speciale dedicate cărţii şi membrii lor au polemizat ani în şir, depărtîndu-se uneori cu totul de carte în discuţiile lor. Am ajuns să mă cert cu un prieten drag din cauza cărţii. Îmi pare rău şi acum, dar tot n-am priceput de ce s-a supărat atît de tare.
Şi unele texte din Românii e deştepţi şi din DEX-ul şi sexul au stîrnit reacţii polemice, dar toate au fost în limitele normale. Apoi, cînd am publicat un text despre UDMR în revista 22, cei de la biroul de presă al partidului (care nu e partid, ştiu) au trimis un comunicat-protest la revistă. Altădată am publicat în "Suplimentul de cultură" un text intitulat Sfîntul Dragobete legionarul şi, dincolo de reacţiile furioase ale unor cititori, m-am trezit că mi-a fost vandalizată pagina de pe ro.wikipedia.org. Uite, dau aici un citat din pagina vandalizată: "A urmat Facultatea de limbi la Universitatea de Onanie aplicată din Timişoara, şi a lucrat o vreme în Iaşi. După ce câştigă la Loteria Vizelor o viză pentru SUA, se mută aici cu familia, dar după un an este expulzat datorită implicării în traficul cu stupefiante de mare risc Este membru în Uniunea Alcoolicilor Anonimi din România din 2003... Texte ale lui Radu Pavel Gheo au fost, de asemenea, incluse în diferite antologii de educaţie sexuală ce sînt folosite prin WC-urile publice". Toate cărţile mele fuseseră redenumite, iar una suna aşa: Adio, adio, pula mea sau impotenţa precoce. Cam aşa stau lucrurile cu conflictele. Nu le-am căutat, nu le-am dorit şi tot degeaba. Ce-i drept, nu am păţit niciodată aşa ceva cu vreun text de ficţiune.
Aici mai e o distincţie asupra căreia insist. Cînd scriu proză, ficţiune, nu sînt acelaşi om cu cel care scrie eseuri şi publicistică. Cred că şi creierul meu face o delimitare şi separă sferele, temele, chiar şi atitudinea. Alina a observat prima dată asta: de obicei (ca să nu zic întotdeauna) îmi scriu eseurile şi textele publicistice ziua sau seara devreme, în vreme ce ficţiunea (povestirile, romanele) mi le-am scris mereu noaptea tîrziu, între orele douăsprezece şi două-trei dimineaţa. Cred, cumva mistic, că atunci mintea îmi intră într-o altă stare, în care accesez alte zone ale creierului decît cele din starea conştientă. Ca dovadă, dimineaţa, cînd mă trezesc, nu îmi mai amintesc ce am scris decît vag, în linii generale: personajul cutare s-a dus acolo şi s-a întîlnit cu cutare. Aşa că îmi recitesc cu o curiozitate febrilă paginile scrise noaptea şi descopăr pasaje pe care uitasem că le-am imaginat, scene care nici nu mi se mai par ale mele. Citesc nişte pagini de ficţiune inedite, care au totuşi ceva familiar. Nu pricep cum, dar aşa păţesc. Îmi place, totuşi mi-e şi un pic teamă: parcă aş avea acolo o zonă a minţii pe care nu pot s-o controlez. E incitant, însă nu-i neapărat plăcut.
În fine, în viaţa mea particulară, privată, fac şi eu ce pot. (Nu, despre asta nu-mi place să vorbesc prea mult. Nici nu sînt atît de multe de spus.) Aş zice că sînt şi bun, şi rău în proporţii modeste, ca mai toată lumea. Am şi eu orgolii, frustrări, nemulţumiri, pofte, mă simt nedreptăţit, bănuiesc că şi nedreptăţesc, dar în limite normale... ca toată lumea, cum ziceam. Îngerii şi demonii din carne şi oase sînt rari pe lume. Majoritatea sîntem mediocri, căldicei, în toate.
Nu mă eschivez, nu ocolesc răspunsul. Am făcut şi eu ticăloşii. Cîndva am făcut şi rău unor oameni - nu intenţionat, dar uneori ştiind că o fac. N-o să spun cînd, cum şi cui, fiindcă ar fi prea mult. Am fost şi laş, şi rău, şi mîrlan, cîteodată doar din pură curiozitate - dar nu vreau să leg lucrurile astea de scris, chiar dacă mă folosesc de ele în scris. Mai ales că nu cred că poţi scrie numai despre lucrurile pe care le-ai trăit. Uite, ca să dau un exemplu, în Noapte bună, copii! un pasaj care a impresionat puternic şi cîţiva critici, şi mai mulţi cititori cu care am vorbit este scena în care trei adolescenţi încearcă să treacă ilegal graniţa în Iugoslavia şi sînt prinşi de grăniceri. Sînt duşi toţi trei la pichetul de grăniceri, sînt umiliţi, iar fata e batjocorită şi, practic, violată. Ei, experienţa asta nu am trăit-o, dar am auzit poveşti relatate de soldaţii care păzeau graniţa - e drept, nu la fel de dure. Am citit şi relatări ale unor frontierişti, însă nici ele nu intrau în astfel de detalii dureroase. Şi aşa, ciupind de ici, de colo, imaginînd şi legînd realitatea de imaginaţie, am creat o scenă coerentă, în care furia şi umilinţa pe care le-am trăit cu toţii, doar că în alte situaţii, s-au transferat în contextul dat.
În ceea ce priveşte micile, dar atît de marile vanităţi scriitoriceşti, chiar crezi că nu le am? Nu le fac publice, nu zbier că sînt ignorat sau subestimat, dar de cînd cunoşti lumea scriitoricească - şi mai ales dintr-o postură ingrată, de critic care critică, uneori chiar dur -, cîţi scriitori lipsiţi de orgolii şi de frustrări ai cunoscut? Mă înscriu şi eu în rîndurile majorităţii. Poate că nu sînt foarte vocal, ci doar mă frămînt în sinea mea, mă mănînc pe dinăuntru, fac ulcer, boli de ficat, îmi crapă rînza. Din cînd în cînd încerc totuşi să revin la realitate, să-mi amintesc mie însumi pe ce mize mici se joacă jocul acesta al orgoliilor, într-o lume în care aproape toţi ne cunoaştem.
OK, să nu exagerez acum. N-ar fi drept. Probabil că am avut parte de o receptare critică mai bună decît mulţi alţi scriitori - deşi (zice invidiosul din mine) alţii au avut parte de o primire şi mai bună, au ştiut să-şi facă relaţii, au măgulit critici, şi-au făcut prieteni, au obţinut cronici, nu ca mine, care nu mă pricep să fiu nici prietenos, nici duşmănos cu totul, nu pot să par nici util, nici periculos, stau în colţul meu şi... şi alte prostii de acelaşi soi, orgolii mărunte, frustrări, zbateri solitare fără miză serioasă. Şi-apoi, de ce să n-o spun, am avut momente de bucurie imensă, cînd am dat peste cititori de-ai mei - de fapt de-ai cărţilor mele, fiindcă întotdeauna despre asta e vorba în realitate, nu de persoana autorului - acolo unde nici nu gîndeam. Închipuie-ţi cum te simţi ca scriitor cînd, absolut întîmplător, cineva îţi trimite o fotografie în care se vede că citeşte Noapte bună, copii! pe o plajă din Cuba. Ori cînd afli că romanul stă pe o noptieră din Sydney, în Australia, unde cineva îl citeşte cu capul în jos? Dacă Pămîntul e într-adevăr rotund, desigur. Parcă îţi mai trece amarul.


Merg cu Ceapă prin iarba umedă şi soarele ne arde gîtul şi umerii. Eu îmi aprind o ţigară. Ceapă vine în urma mea şi scuipă gros pe marginea cărării.
- Şi tu ce mai faci? mă întreabă el cu limba încleiată de căldură. Tot la oraş?
- Tot, zic eu.
- Tot profesor?
- Nu. Nu mai îs profesor de zece ani.
De fiecare dată cînd ne întîlnim, Ceapă mă întreabă acelaşi lucru şi eu îi răspund la fel. Doar numărul anilor se schimbă: de şase ani, de opt ani, de nouă ani, de zece ani. Şi, aproape sigur, mă schimb şi eu. Ceapă nu. De fiecare dată cînd vin în sat, îl găsesc în centru, "la cruce", adică lîngă monumentul soldaţilor ucişi în Primul Război Mondial. Pe vremuri, cînd în faţa monumentului era o bancă de lemn, stătea pe bancă pînă noaptea tîrziu cu cine se nimerea pe-acolo. Banca a putrezit şi s-a rupt, dar Ceapă tot acolo stă seară de seară. Uneori bea ceva - cînd are ce. Fumează. Îmi cere întotdeauna o ţigară. Îi dau, iar el mă întreabă dacă stau tot la oraş şi dacă mai sînt profesor. Apoi tace îndelung şi îşi fumează ţigara.
Acum mergem împreună spre gară. Doi kilometri de drum întins, pe o cărare năpădită de buruieni. Eu mă întorc la oraş, el merge să întîmpine pe cineva la gară. Aşa mi-a spus, cu aceeaşi voce greoaie pe care i-o ştiu de mai bine de douăzeci de ani.
- N-ai o ţigară? mă întrebă după cîţiva paşi.
- Ba da.
Mă opresc şi-i dau o ţigară. Şi-o aprinde, trage din ea cu un oftat bătrînesc şi plecăm mai departe.
- Cald, zic.
- Da, cald, mă aprobă el.
Ceapă e cu vreo şapte-opt ani mai tînăr ca mine. Doar că pe undeva, pe la mijlocul adolescenţei, mecanismul lui biologic a înţepenit. Mintea lui a rămas acolo, la cincisprezece-şaisprezece ani. Are o faţă de copil - de copil obosit, cu riduri. Nici trupul nu i s-a schimbat prea tare. Doar umerii i s-au mai lăţit şi palmele îi sînt bătucite ca talpa, fiindcă lucrează cu ziua pe la oamenii din sat. Unde îl chemi, vine. Repari ceva, cari ceva, sapi, spargi lemne şi îl chemi pe Ceapă. Munceşte pe mîncare, cîteodată pe bani şi alteori pe datorie.
- Ceapă, cînd te însori? îl întreb eu, ca de obicei.
- Hăă! rînjeşte el, încîntat că am deschis subiectul. Acu', la toamnă, îmi iau o gagică mişto şi-o aduc acasă, să-mi spele şi să-mi facă de mîncare. Găsesc o gagică faină, să vezi! Fai-nă!
Altceva nu mai zice. Şi nici eu nu mai ştiu ce să zic. Mergem înainte prin arşiţă.
Nu m-am întrebat niciodată ce mănîncă Ceapă, cine are grijă de el, cine-i spală hainele. De cîte ori vin în sat, el e seara acolo, "la cruce", şi-atîta tot. Stă într-o casă a unei rude îndepărtate, care l-a lăsat pe Ceapă să se aciueze acolo, "ca să nu stea pustie şi să se dărîme". Casa nu s-a dărîmat, dar nici mult nu mai are.
- Mai ai o ţigară?
- Mai am, zic.
Mă opresc, mă întorc şi-i întind o ţigară. O aprinde ceremonios cu bricheta lui şi pornim mai departe. Transpir, mă opresc şi îmi mut geanta grea de pe un umăr pe altul. Ceapă se opreşte şi el, iar cînd plec, porneşte după mine.
- Şi pe cine aştepţi tu la gară? întreb.
- Ei! Îmi vine cineva de la oraş.
Pe Ceapă nu-l cheamă Ceapă, dar aşa îi spune toată lumea. Aşa îi spun şi eu de cînd îl ştiu. Dacă m-aş strădui un pic, mi-aş aminti şi numele lui, dar e cald, soarele de după-amiază îmi înmoaie şi picioarele, şi creierul, aşa că nu izbutesc să-mi amintesc nimic şi nici nu vreau să încerc. Ceapă a avut odată o mamă, care a murit, un tată, care a dispărut, o soră, care s-a măritat în alt sat, şi o casă, care s-a dărîmat. Locul unde stătea casa e un morman de pietre informe, acoperit de un desiş gros de buruieni.
Ajungem în halta pustie. Eu mă aşez pe banca putredă şi-mi las geanta de pe umăr. Ceapă se aşază lîngă mine. Tac. Tace şi Ceapă.
- Mai vrei o ţigară, Ceapă? întreb eu.
- Dă-mi, zice el.
Îi dau. Se aude şi trenul. Vine, opreşte în haltă şi urc în el.
- Salut, Ceapă, îi arunc peste umăr de pe scară.
- Salut, zice el grav.
Nu îşi mută privirea spre alte vagoane. Oricum, din tren nu coboară nimeni. Ceapă aşteaptă pînă pleacă trenul. Eu mă uit pe geam, văd halta îndepărtîndu-se şi îl văd pe Ceapă încremenit acolo, inexpresiv, pe peron. La un moment dat se întoarce şi o ia încet spre sat.