Dreapta credinţă şi strâmbul naţionalism

M-a vizitat prin 2007, în drum spre un seminar asupra restaurării mânăstirilor din nordul Moldovei, Mihail, pe care l-am cunoscut la Houston în primăvara lui 2006, la sesiunea anuală a Societăţii Istoricilor de Arhitectură din SUA. Mihail mai trece încă în actele sale drept Masafumi Ikeda, arhitect japonez. Cercetând el (cu osârdia specifică naţiei) arhitectura clasicismului rus, s-a convertit la ortodoxie. De cum l-am lăsat singur însă, ca să vadă şi arhitectura eclectismului bucureştean, trei bravi concetăţeni rromi l-au jefuit de bani şi de telefon, la umbra statuii lui Kogălniceanu.

Sunt circa cincizeci de mii de ortodocşi în Japonia, mi-a zis Mihăiţă al meu în bruma de engleză pe care o bâiguia de parcă tot îşi cerea scuze (asta atunci când nu făcea exact asta). Am mai constat râvna mărturisitoare a credincioşilor ortodocşi de etnie engleză de la Oxford, unde era şi sediul PS Kalistos Ware, episcopul ortodocşilor britanici. Am mai povestit despre prea sfinţia sa[1]: preot anglican convertit la ortodoxie, ţinea nişte predici de un umor britanic cât cuprindeau, spre nedumerirea bărbilor înfoiate ale credincioşilor din stânga bisericii, cei pravoslavnici şi nu ezita să fie caustic la adresa propriei persoane dolofane. Amintirea acestui ierarh şi zelul lui Mihail, japonezul, îmi vin în minte de câte ori discursul despre sacru se acreşte cu ideologie naţional(ist)ă de joasă extracţie.

La această dezlipire a mea de discursul identitar centrat pe apartenenţe la dubioase mitologii de grup (neam, etnie, naţiune) contribuie şi profesiunea. Bruma de cunoştinţe asupra arhitecturii ortodoxe de pe teritoriul actual al României mă îndeamnă la smerenie, deoarece a) nu există legături tari între arhitecturile ortodoxe medievale din provinciile istorice care să poată fi extrase şi postulate generic drept "specific al arhitecturii ortodoxe româneşti"; asta din motive pe care le-am detaliat altundeva[2] şi aici doar le enumăr: diferenţele de tradiţii, influenţe, tehnici de construcţie şi de etnie a echipelor de meşteri zidari, de regulă din afara arealului românesc. b) Modelele care sunt vânturate drept "tradiţionale româneşti", aşadar dezirabile pentru bisericile ortodoxe de azi - de la biserici de lemn maramureşene la crucea greacă înscrisă pe care o veţi vedea în proiectele rrromâne ale Catedralei Neamului - fie nu sunt ortodoxe, fie nu au aparţinut vreodată acestui grup etnic (nici în postura de ctitor, nici în aceea de ziditor). Fireşte, aceste lucruri sunt nerelevante în ordine artistică, dar trebuie puse la punct de îndată ce, din greşita lor folosire, se extrage un argument extra-estetic (unul politic, în cazul de faţă).

Când identificarea român = ortodox a atins pentru prima oară paroxismul, în anii treizeci, arhitecţii au "descoperit" (citeşte construit) identitatea vizibilă a naţiei punând în paranteze episodul medieval - stânjenitor pentru unii care vor catedrale. Au postulat astfel, precum Antonescu în "Biserici nouă" (1942) sau mai cu seamă Constantin Joja şi Nicolae Goga în proiectele pentru Biserica Neamului (1940) şi Catedrala din Odessa (1942), că românii ar fi latini etnic şi bizantini religios şi că, prin urmare, rolul acestei arhitecturi noi ar fi de a reface - celebrând acest dublu exil - unitatea imperiului bicefal prin stingerea acestei dihotomii dintre etnic şi religios (Imperiul Roman trăieşte din nou pe Dâmboviţa) şi, mai ales, prin eludarea mileniului medieval din care România abia atunci se trezea. Acele catedrale ne apar şi azi elegante, de fapt sunt o limită a experimentului pe care nimic din ceea ce a urmat până azi nu a mai atins-o; mai mult, ele puteau să pară celor din epocă a fi "pline de spirit românesc tradiţional"; cu toate acestea, aceste tentative nu erau cu nimic mai "veritabile" în tentativa lor esenţialistă decât era stille littorio de arhitectura romană sau decât erau edificiile lui Speer de "doricul arian". Trăim de atunci în plină confuzie post-Babel: etnicul local este luat drept fiinţă naţională, iar aceasta trece drept principiu constitutiv al ortodoxiei, câtă vreme prostia sfertodoctă potrivit căreia "poporul român care s-a născut creştin" este vânturată mai cu seamă în rândurile clerului ortodox.

Raportul dintre naţionalitate şi apartenenţă confesională este - aici şi acum - unul viciat şi, mai cu seamă, viciant. El presupune definirea individului nu prin identitatea şi unicitatea sa de fiinţă făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci prin apartenenţa acesteia la grupuri; aceasta pare că suplineşte lipsa de relief a celui care se revendică din ele; îngroşând tuşa afirmaţiei, este strigătul disperat al indistinctului Dandanache: "Eu, care familia mea"...

Augustin Ioan, bunăoară, aparţine de grup prin opţiune, dar nici unul dintre ele nu îl explică fără rest: este ortodox prin botez, român dupa cetăţenie, dar şi ucrainean prin apartenenţa etnică a mamei sale; este de asemenea arhitect prin educaţie, scriitor prin vocaţie (crede el), respectiv membru a tot felul de uniuni de creaţie, asociaţii, cluburi etc. Atunci când prezintă un c.v., speră că apartenenţele mărturisite acolo nu îl în-locuiesc şi că nicidecum nu îl rezumă fractalic, pars pro toto; ele trebuie doar să schiţeze o opinie despre cel care a(m) semnat-o menită să întâmpine - dar nicidecum să înlocuiască - întâlnirea directă cu el, singurul care poate să le explice şi să adauge, ca în teoria sistemică, ceea ce este mai mult decât suma comitetelor şi comiţiilor trecute acolo.

Mihail este ortodox într-un mod în care un procent infim dintre copleşitoarele procente de români care se identifică cu această marcă cred că sunt. El s-a lăsat inclus, a optat pentru a aparţine unui grup, dar în nici un caz pentru că asta i-ar facilita mântuirea - cum ar putea să exulte aici trâmbiţaşii unei superiorităţi a ortodoxiei dinaintea shinto-ismului - ci pentru că, o dată aflat în interiorul paradigmei, îşi poate croi propria sa cărare fără să mai rătăcească repetând erori deja parcurse şi îndreptate de alţii. Opţiunea de a aparţine unei religii, alegerea ei - convertirea - sunt un act de auto-subjugare şi presupun un efort pe care mulţi dintre noi nu îl mai facem, pentru că ne credem "înlăuntru", protejaţi de botez. Obţinerea mântuirii însă nu este garantată de nici o apartenenţă, ea este un act de angajare totală, personală, individuală, în care nici neamul, nici comunitatea, nimeni nu te poate ajuta şi al cărei rezultat nu este garantat. "La judecata popoarelor", invocată rău de ctitorii Catedralei Mântuirii Neamului, nu se va veni însă cu turma. Rolul mângâietor al bisericii nu sporeşte deloc odată cu numirea ei drept "biserică naţională" într-un text deşert. Acest rol poate spori numai dacă fiecare ierarh, fiecare păstor, fiecare credincios - sau majoritatea ecleziei - se angrenează pe sine ca instrument al sacrului în lume. Proiectând şi zidind biserici acolo unde este nevoie de ele, iar nu pentru fast deşert de dinaintea vreunei mese grele; mângâindu-i pe bolnavi în aşezămintele proprii; redescoperind rolul de - deocamdată - unic spaţiu public accesibil la scară societală; restaurând edificiile tradiţionale (dacă tot îţi fundezi întreaga raţiune de a fi pe o permanentă în-fiinţare a trecutului) şi aşa mai departe.

Concluzia: se poate vorbi despre confesiuni naţionale, dovadă că o şi facem; dar numai spre a consemna micimea celui care pune, opunând astfel, grupul inform înaintea Fiinţei. Dacă îşi leagă destinul de o idee politică a secolului al XIX-lea (aflat, oricum, mult în viitorul discursului teologic, instituţional, şi - esenţial din punctul meu de vedere - arhitectural al ortodoxiei din România de azi); în fine, dacă va căuta orbeşte "românitatea" în locul Logosului făcut om, acea confesiune care se vrea, biata, spre orbirea ei, DOAR naţională, pe mâna ideii naţionale pe sine se va pierde.