Globalizare?

Cred că singura globalizare de care cu adevărat trebuie să ne temem este aceea a subculturii (i se mai spune preţios, ca să nu se simtă prost subiecţii purtători, de grija cărora se prăpădesc şi intelectualii subţiri, bonjurişti, post-moderni sau cum îşi vor mai fi zicând, "cultură de masă" sau pop culture). Nu pentru că ea există, ci pentru că este insidioasă şi are drept efect relativizarea valorilor culturii "culte"(iertaţi barbarismul, dar el se impune a fi folosit), sau a culturii înalte, folosindu-se în acest scop de armele (şi argumentele agresive) ale economiilor avansate şi ale democraţiei. Confundarea argumentului cultural cu cel al democraţiei este păgubos. Dreptul masselor la divertisment, similar în populismul său cu dreptul poporului la coloane, postulat de Lunacearski, este indiscutabil: entertainment-ul le ţine imaginarul populat, adică deoparte de angajarea social politică (pe care nu şi-o doresc). Chiar şi aici, sunt lucruri care trebuie indiscutabil nuanţate: spre pildă, multă lume de bon ton critică indistinct fenomenul MacDonalds, uitând că el a avut, în spaţiul post-comunist, rol de erou civilizator. Aici nu e Franţa, unde hamburgerul să fi periclitat supremaţia faimoasei sale cuisine (deşi, de fapt, nu o face: respectivele restaurante sunt dedicate aproape exclusiv furajării unor anumite segmente sociale şi rasiale franceze, periferice). Pentru restauraţia românească însă, standardul de igienă (mai ales a toaletelor), servicii şi preţ impus din 1995 de firma americană, rămâne şi astăzi un reper de nediscutat.

Dar supravieţuirea unui popor se face prin Cultură, nu prin divertisment. Aici nu există globalizare, decât în sensul fraternizării valorilor egale. Ce poate să facă globalizarea este să facă mai vizibile unele nume decât altele, şi aici, în aerul tare al marii culturi. Cu toate acestea, ele se impun în domeniul propriei excelenţe, adeseori ca o contra-cultură alternativă la cea promovată de marile reviste (aşa e în arhitectură, spre pildă).

Poziţia culturilor fără o limbă de circulaţie este dificilă! Trebuie "tras" de două ori mai mult. Individualităţi suficient de motivate "scapă" din plasa lingvistică, vezi cazul fericit al lui Mircea Cărtărescu. Dar există şi aici o premisă greşită, aceea de a confunda cultura cu literatura, o parte importantă, dar nu majoritară, a ei. Handicapul de care vorbiţi există doar în literatură, pentru că restul artelor, mai cu seamă a celor non-lingvistice, nu sunt "oprimate". Artişti excepţionali se afirmă dincolo de limbă, vezi familia Perjovschi, arhitectul Dorin Ştefan, muzicieni de prima mână. Care e problema e fapt: că ei nu se afirmă drept purtători ai "culturii româneşti"? Dar, astfel formulată, întrebarea denotă deja sindromul culturii mici, ameninţate. Arta e idiomatică, individuală. Cultura, în sens mai larg, acolo unde intervine şi discursul critic, reflecţia, predicţia, istoria fenomenelor ample - poate avea şi această mantie a reprezentativităţii comunitare. Două lucruri sunt însă clare: 1) Un popor "mic", inclusiv ca număr de subiecţi purtători, nu poate în nici un fel să aibă o cultură "mare". 2) O cultură a temelor mici (cum este a noastră, care nu are puţini subiecţi purtători) nu poate fi reprezentativă la scară internaţională.

Rolul statului în promovarea culturilor sale devine vital. Nu dau exemplul românesc post-revoluţionar, indiferent de guvernele de "stânga" sau de "dreapta", întâi pentru că e caraghios pe termen scurt şi apoi pentru că e trădător pe termen lung, prin chiar neghiobia lui mioapă. O să îl dau însă pe cel maghiar. Nu eterne şi fascinante albume, ci sume la mari edituri pentru serii de studii bine ţintite. Nu văicăreli cu batista pe ţambal şi tăbliţe cu prima scriere din lume, ci "Istoria Transilvaniei" în ediţie de buzunar în toate limbile importante, la preţuri pentru turişti. Cartea este infamă, dar unde este replica noastră, mai deşteaptă? Apoi mii de site-uri de promovare inteligentă, reviste academice scoase, din nou, unde trebuie şi cu semnăturile care le fac citabile în indexuri de cercetare. Apoi lobby peste Ocean şi în UE. Apoi institute de cercetare avansată care primesc drept sediu Primăria cetăţii Buda (Collegium Budapest), în vreme ce omologul românesc, New Europe College (al dlui Pleşu) suportă infinita, neobrăzata ignorare a tuturor oficialilor români, trecuţi şi prezenţi. Asta e problema, nu bariera lingvistică. Problema este în noi înşine. Nu există o conspiraţie a statelor puternice în ceea ce priveşte hegemonia culturală. Cultura mare nu e hegemonică, ci confraternă. Chiftelele pentru prostănaci sunt hegemonice, dar cui îi pasă?