Mumos

La cursul de estetică, discuţia despre frumos ne ocupă mai mult de jumătate din timp: frumosul obiectiv (aflat la capătul dinspre facere al arhitecturii, măsurabil şi, acum algoritmabil, în caz că se întreabă cineva dacă şi cum poate fi frumos parametricismul) şi frumosul subiectiv (aflat la capătul dinspre receptor, utilizator, comunitate al arhitecturii);  gustul estetic şi criteriile lui. Ce este, cum îl abordăm şi ce efecte provoacă asupra noastră. Dar, în ultimă instanţă, nu suntem învăţaţi decât despre ingrediente ale ceea ce, în ultimă instanţă, denumim frumos: echilibru (al părţilor între ele şi al părţilor în raport cu întregul, asta pe vremea când exista un întreg predictibil, care să controleze - din viitor, din potenţialitate - procesul de proiectare; armonie, adecvare a mijloacelor la scop (decorum). Pe scurt, fiecare mod de a proiecta conţine în genetica sa şi un set de criterii de judecată şi de conferire a valorii. Potrivit acestui set de criterii se cere evaluat; orice alt fel de a-l judeca îl trimite în irelevanţă, dacă nu de-a dreptul în ridicol. A judeca arhitectura parametrică de astăzi cu criteriile arhitecturii clasice este, evident, inadecvat. La drept vorbind, caracterul procesual al acestui mod de a proiecta îşi conţine deja propriile ingrediente potrivit cărora, nu peste foarte multă vreme, se va agrega o estetică numai a sa. Vom fi capabili - intuitiv, deja suntem - să pronunţăm termeni precum frumos (şi bine, dacă nu şi adevărat) sau opusul lor din nou, de data asta în relaţie cu un mod de a proiecta care a pulverizat orice înţelegere anterioară a arhitecturii-ca-proces.
 
Exista, în arhitectură, un mod de a decide asupra frumuseţii. Îl denumise Vitruviu: venustas. Toţi ştim, sau credem că ştim ce înseamnă: frumuseţe. Dar nu oricum: ca zeiţa frumuseţii de frumoasă trebuie să fie arhitectura! Există, cu alte cuvinte, o câtime de sacru în frumuseţe. Iată de ce se cuvine ca obiectele edificate cele mai împodobite, cele mai măiestrit proporţionate să fie tocmai templele. În definitiv, cum de asemenea ştiţi, noi, arhitecţii, trebuie să ne îmbrăcăm în negru. Nu doar pentru că negrul slăbeşte. Sau pentru că e perpetuu în modă. Ci pentru că noi, arhitecţii, suntem, ca breaslă, în doliu, după Hiram, arhitectul Templului din Ierusalim şi fondatorul breslei căreia îi aparţinem, a arché tekton-ilor. Şi aveţi în povestea templului nu numai o lecţie despre caracterul revelat al proporţiilor acestuia, ci şi ameninţările pe care îngerul cu trestia le proferează, din visul profeţilor, la adresa celor ce-ar îndrăzni să le schimbe.  Mai mult decât atât, templul strânsese şi materialele cele mai de preţ ale lumii cunoscute, încununate de pietrele preţioase pe care, de asemenea, Biblia ni le descrie. Şi de ce toate acestea?
 
Sau, mai precis, ce ne spun toate acestea despre frumuseţe? Că arhitectura bună este, pars pro toto, o imagine a lumii. Dar nu e destul. Ne mai spune că, în chip fractalic, arhitectura surprinde şi sintetizează în chip lămurit alcătuirea lumii, nu doar reprezentarea ei imaginală. Cu alte cuvinte, arhitectura este o cheie, cu ajutorul căreia, în cazurile supreme, putem deschide lumea. Că, în edificiile splendide, nu ne ascundem de lume (cu structură intimă a materie, cu planeţi şi galaxii cu tot), ci ne situăm întru ea, devenindu-i parte şi întreg deopotrivă.
 
Aceasta este sarcina supremă a frumuseţii. Nu uitaţi ce v-am dezvăluit aici, căci taină mare e!