Ideea de oraş

Gândim la un oraş ca fiind un ţesut de clădiri, care creşte mai mult sau mai puţin imprevizibil, traversat de drumuri, punctat de pieţe, sau - altfel - ca la o împâslitură de artere de circulaţie întreruptă de clădiri la periferie şi ţesută de ele în centru. Chiar dacă le privim ca fenomene naturale, guvernate de o lege a creşterii sau expansiunii care pare independentă, incontrolabilă şi uneori imprevizibilă, ca şi organismele naturale, adevărul este că oraşele nu cresc după instincte interioare şi de nescrutat. Oraşele sunt construite: bucată cu bucată de către locuitori individuali, în ansambluri mai ample de către speculatori sau autorităţi. Când şi când, mai cu seamă când un nou oraş este fundat, autorităţile, fie locale sau naţionale, urmând sfatul experţilor lor, oferă publicului motive de stânjeneală. Pare că autorităţile civice, sau chiar urbaniştii şi planificatorii înşişi nu sunt în stare să gândească despre noul oraş ca fiind o totalitate, o temă repetitivă care poate purta alte semnificaţii decât cele care sunt truismele zonificării (industrie, habitat, loisir etc.) sau ale circulaţiei. A considera târgul sau oraşul ca având o temă simbolică, aşa cum făceau cei din vechime, pare aiuritor şi fără sens. Astăzi, dacă e să ne gândim la orice ca fiind "simbolic", practic avem de-a face întotdeauna un obiect sau o acţiune descifrabile instantaneu.
 
Sărăcia conceptuală a discursului nostru despre oraş este dezvăluită chiar şi când privim trecutul recent. În secolul al XIX-lea, criteriile pentru a-i stabili terminologia erau probabil încă mai direct "pozitive" decât sunt acum. Distincţia dintre oraşul-târg şi metropolă era făcută, bunăoară, după modul de pavare a străzilor. Dacă mergem şi mai în urmă, totuşi, tonul discursului se schimbă, aşa cum ne vom fi aşteptat. Charles Daviler, un teoretician de secol XVII, definea oraşul în dicţionarul său de termeni arhitectonici ca fiind "o ordonare de blocuri şi cartiere dispuse cu simetrie şi decorum, de străzi şi deschideri de pieţe publice înşiruite în linii drepte şi cu pante propice drenării apelor..." (C.A.Daviler, "Explicarea termenilor arhitecturii", Cours d\'Architecture, II, Paris, 1691, s.v.Ville, p.336.) Dar descrierea lui este aşezată la sfârşitul unei tradiţii. "Oraşul", propune un scriitor recent, "este prima dintre realităţile fizice: un grup de clădiri mai mult sau mai puţin masive, destinate locuirii sau funcţiunilor publice...Oraşul începe acolo unde cărările se transformă în drumuri..." (Pierre Lelièvre, La vie des Cités de l\'Antiquité à nos jours, Paris, 1950, p.II) El urmează pe predecesorii săi de secol al XIX-lea. Această definiţie este îndepărtată de cuvintele înălţătoare ale lui Nicias adresate soldaţilor atenieni pe plajele Syracusa-ei: "Voi înşivă sunteţi oraşul, oriunde veţi alege să vă aşezaţi... oamenii fac oraşul, nu zidurile sau corăbiile goale..." (Thucydides.)
 
Traficul în oraşe a devenit astăzi aşa de dens şi de congestionat încât nu este de mirare să găsim o asemenea concentrare asupra drumurilor la contemporanii noştri. Inginerii de trafic sunt priviţi ca şi când ar fi superiori planificării urbane; structuri de străzi, căi ferate sau metro sunt superpozate şi împreună devin acel aspect al oraşului care are cea mai mare validitate noţională şi conceptuală. Pe măsură ce problemele de congestie a circulaţiei şi celelalte, legate de trafic, se adună, chirurgia traficului îşi asumă o importanţă din ce în ce mai mare în mintea publică. Nu este acesta singurul aspect al planificării urbane care s-a transformat în meşteşugul de a ţine pasul (fiind totuşi mereu cu un pas în urmă) cu dezvoltările curente. Economiştii ne-au încurajat aproape două sute de ani să gândim că rata de creştere a populaţiei urbane este, trebuie să fie, egală cu rata de creştere cu produsul naţional brut (ecuaţie pe care ei o consideră bună în sine, indiferent de modul în care îl afectează pe individ). Aşadar, în ciuda plângerilor despre crizele de trafic sau despre penuria de spaţiu urban, văicăreli pe care urbaniştii le împărtăşesc în chip ritualic ori de câte ori sunt aduse în discuţie, când un oraş refuză să se dezvolte după o anumită dinamică (aşa cum a fost cazul cu Rhine Randstadt), aceiaşi urbanişti mărturisesc a fi bulversaţi de atari simptome ale crizei economice.
 
(din Joseph Rykwert, The Idea of A Town - The Anthropology of Urban Form in Rome, Italy and the Ancient World (Cambridge, MA: MIT Press, 1988, third printing 1995), "Preface", pp. 23-6.)