Ana-Maria Onisei: Cine v-a anunţat că sunteţi nominalizată pentru Cele mai bune costume?
Viorica Petrovici: Radu Mihăileanu mi-a transmis vestea şi nu mă aşteptam. A fost o mare bucurie. Eram pe stradă, înfruntam nămeţii, nu ştiam pe cine să sun să-i spun bucuria mea. L-am sunat pe soţul meu, Cristian Niculescu, scenograful aceluiaşi film. Odată cu nominalizarea parcă m-am reîntors în atmosfera filmului şi a locului, care m-au făcut să cunosc o lume specială, să pătrund în ea şi să plec cu ea în suflet. Cred că aceasta este una dintre marile bucurii cu care am rămas şi-mi revin mereu în minte atmosfera, oamenii, culoarea, lumina din Maroc, unde am filmat pentru La source des femmes. Marocul este extraordinar şi cuprinde toate acestea...
A.M.O.: Filmul lui Radu Mihăileanu are un subiect dificil, exotic. Cum aţi lucrat pentru costume şi decoruri?
V.P.: Şi eu, şi soţul meu, eram scenografi de altă cultură, doi români într-o echipă franceză şi trebuia să lucrăm cu echipe marocane. La fiecare film la care am realizat costume şi decoruri, echipele erau internaţionale. Am învăţat încet, încet să colaborăm în alt sistem faţă de cel de aici şi a mers bine. Dar cel mai important lucru este că de fiecare dată când lucrez mă implic cu credinţă, cu toată fiinţa mea, crezând că ceea ce fac în acel moment este cel mai important lucru pe care l-aş face vreodată... În acest fel munca este mai simplă. Radu Mihăileanu nu face filme simple, filmele sale sunt ţesute din multe personaje, din acţiuni paralele care în final se adună exploziv.
A.M.O.: V-aţi şi documentat, fiind vorba de o cultură orientală, ca să faceţi costumele?
V.P.: Fusesem în Tunisia cu câţiva ani înainte şi aveam o idee despre lumea musulmană a Africii de Nord. Dar lucrurile erau mult mai complicate, era necesară o documentare mai la obiect. Aşa că am început documentarea în bibliotecile din România, pe internet am văzut mii de fotografii, şi apoi, după ce am făcut o lectură a scenariului cu echipa filmului la Paris, unde fiecare şef de departament şi-a spus problemele, am căutat alte referinţe la Institutul lumii arabe, timp de o săptămână. Dar cel mai important lucru a fost confruntarea noastră cu lumea reală a Marocului. Acolo am înţeles, de fapt, ce înseamnă această cultură, cum cele citite se certificau, cum spaţiul şi personajele încep să prindă viaţă în mintea noastră.
A.M.O.: Ce v-a fascinat la Maroc?
V.P.: E un univers magnific: multă culoare, oameni minunaţi care sunt capabili să-ţi ofere tot ce pot să te simtă că eşti fericit în compania lor. Locul unde s-a filmat se numeşte Warilett, un sătuc de 200 de locuitori uitat de lume, care privit de departe se confundă cu muntele din care se ridică geometric, având aceeaşi culoare cu pământul pe care era aşezat, un roşu care dezvoltă o armonie perfectă cu toate culorile din costumele filmului nostru.
A.M.O.: Aţi trăit la propriu acolo, printre localnici?
V.P.: Da. Şi ce m-a impresionat cel mai mult în căutările mele a fost vizualitatea acestei culturi, culoarea, cochetăria feminină, detaliile costumelor, bijuteriile - un tezaur vizual excepţional. Fiecare obiect, fiecare detaliu a însemnat în acest film un punct de pornire. Femeile sunt foarte importante în comunitatea aceasta, ele au lumea lor, muncesc foarte mult, toate muncile din casă şi din jurul casei sunt făcute de ele şi de copiii lor. Preocuparea cea mai relaxantă pentru femei este ţesutul covoarelor, din lână sau din diferite deşeuri textile în care aceste femei îşi povestesc viaţa, întâmplările de zi cu zi. Am făcut sute de fotografii din satele, din oraşele pe care le-am vizitat, am stat printre oameni şi după aceea am început să gândim personajele şi spaţiile. În satul în care am filmat, Cristian a făcut nişte intervenţii pe care nu le sesizai dacă nu ştiai, totul părea atât de firesc că nu vedeai orele de documentare şi de muncă. Iar eu am completat aceste intervenţii cu factorul uman, personajul.
A.M.O.: Mai ţineţi minte vreo poveste de la femeile care-şi ţeseau covoarele?
V.P.: Acolo fiecare femeie are povestea ei. Ele însă comunică destul de greu. Sunt nişte femei foarte sensibile şi intuitive. Covoarele sunt ca un puzzle, femeile îţi dezvăluie acolo trăirile lor creând semne şi pete de culoare. Sunt nişte jurnale ermetice...
A.M.O.: Câte personaje a trebuit să îmbrăcaţi?
V.P.: La source des femmes a avut în jur de 80 de personaje care schimbau cel puţin opt ţinute, aşa că imaginaţi-vă câte costume au fost numai pentru actori. Apoi figuraţia, care în filmele lui Radu Mihăileanu devine un personaj în sine... Personajul principal, Leila, a avut 20 de combinaţii, deci 20 de costume. Ceea ce am urmărit în gândirea acestor personaje a fost să pun în evidenţă feminitatea, delicateţea acestor femei, prin detalii discrete, dar fermecătoare, o mică bijuterie, un şal legat într-un anume fel, combinaţia culorilor. Plastica acestor imagini, o să vedeţi în film, este cu o paletă coloristică puternică, asemănătoare cu universul cromatic al curentului "fauvist", însă de un rafinament special.
A.M.O.: Aveţi un costum, unul singur, de care să fiţi ataşată?
V.P.: Cel mai mult mi-a plăcut să gândesc costumele dintr-un loc de filmare, care se numeşte "livada de măslini", unde apar costume pentru o sărbătoare, de la folclor la o prelucrare rafinată a amestecului elementelor textile şi a unor bijuterii care de fapt reprezentau atracţia privitorului. În această secvenţă sunt prezentate în acelaşi timp trei straturi sociale, un grup de francezi care erau îmbrăcaţi în cele mai sofisticate costume de excursionişti porniţi într-o expediţie montană, oficialităţile satului şi ale zonei, ţăranii, femei, copii şi bărbaţi din sat, şi un grup de femei îmbrăcate în cele mai frumoase costume tradiţionale care au fost create de mine după ce am participat la mai multe astfel de evenimente. Este o scenă vizual foarte frumoasă. Am lucrat cu o echipa formată din opt oameni, doi asistenţi principali, o costumieră, un vopsitor, un croitor, un patinator şi două ajutoare care au fost mereu alături de mine.
A.M.O.: Dar aţi luat ceva, un obiect din garderoba filmului pentru dumneavoastră?
V.P.: Întotdeauna când termin un film iau ceva şi duc în filmul următor. De exemplu, când am lucrat pentru Le concert al lui Radu Mihăileanu era o eşarfă, un fel de maramă românească, ecru, din borangic. Am păstrat-o şi acum i-am dat-o unui personaj din La source des femmes. Din Maroc mi-am luat doar câteva bijuterii, însă ele sunt frumoase la faţa locului, în afara acelui spaţiu e altceva...
A.M.O.: Care e cel mai important lucru pentru dumneavoastră în meseria asta?
V.P.: Să simţi materialele, texturile specifice locului, stării, calitatea acestora, tăietura dacă este cazul, şi, mai ales, ce doreşti să evidenţiezi. De obicei, înainte să realizez costumele sau să cumpăr elemente pe care să le combin, desenez personajele.
A.M.O.: Aţi lucrat cu o mulţime de regizori de teatru, printre care Sanda Manu şi Silviu Purcărete. Sunteţi la a patra colaborare cu Radu Mihăileanu, pe film. Înainte de '89 lucraţi la Studiourile Buftea. Cum era munca atunci, sub comunism?
V.P.: Am început să lucrez în Buftea în anul 1981, ca asistent scenograf, fiind repartizată acolo, am lucrat la filmele care se făceau atunci, cu scenografi extraordinari. Am cunoscut regizori importanţi la acea vreme, cel mai drag mi-a fost Mircea Veroiu, cu care am realizat un film în 1986, ultimul film pe care l-a făcut înainte de a pleca din ţară. Era acolo o lume pe care pot să spun că am întâlnit-o după '90 puţin diferită, unii colegi au dispărut, au apărut alţii noi, cu alte idei. Au apărut producţiile americane unde profesioniştii români erau foarte apreciaţi, printre care şi noi, scenografii, deoarece aveam rigoare în ceea ce făceam şi eram consecvenţi. Având mai multe posibilităţi, de aceea mi-am permis să aleg ce să lucrez şi cu cine. Am balansat între scenă şi platou, opera mi-a dat mie personal o dimensiune pe care alţii nu o aveau. Am muncit mereu, când nu aveam ceva de făcut mi se părea că nu este normal.
Sunt un om fericit deoarece a trebuit să trăiesc dintr-o muncă pe care o iubesc, foarte grea şi fizic, şi psihic. Nu există nicio diferenţă între ce făceam înainte de '90 şi ce fac acum, poate aş fi răutăcioasă să spun că aveam la operă un salariu mai mare ca acum, după 30 de ani de muncă şi cu rezultate nu de neglijat. Dar asta este, nu regret. Nimic nu este perfect din ce se petrece astăzi, când nimeni nu recunoaşte nicio valoare decât dacă este recunoscută în străinătate. La noi sunt foarte mulţi artişti de mare valoare care încearcă să-şi facă un nume aici, însă e greu, aşa a fost mereu în România.
A.M.O.: Aţi întâmpinat şi greutăţi în perioada comunismului? Exista cenzura, filmele, spectacolele "treceau" greu.
V.P.: Singurul lucru care m-a afectat atunci a fost repartizarea mea la Buftea. Elena Ceauşescu dăduse un decret prin care toate oraşele mari nu aveau voie să primească absolvenţi şi toată lumea trebuia să meargă în agricultură. Ce puteam să facem noi, nişte artişti, în agricultură? Am ales atunci Buftea deoarece era Sectorul Agricol Ilfov, deci se chema că lucrăm în agricultură. Mi-a părut rău, fiindcă voiam să fac teatru, dar acum realizez că nimic nu a fost întâmplător şi că drumul meu a trecut de fiecare dată pe acolo pe unde trebuia. Alte probleme nu am avut cu dictatorul. Îmi amintesc doar nişte întâmplări bizare de la vizionări ale spectacolelor la care am lucrat, când se mai schimba câte un scrin cu o cruce pentru camera Julietei din baletul Romeo şi Julieta, sau diverse alte lucruri aparent neînsemnate, dar care, totuşi, contau. Alteori te mai şi lăudau pentru unele lucruri care le plăceau. Alta era problema în perioada comunismului: teama unul de altul, mentalitatea, educaţia, suspiciunile... Trăiam într-un cerc de prieteni şi nu mai conta nimic altceva. Am refuzat destul de brutal participarea la pregătirea spectacolelor festive. Nu am păţit mare lucru, probabil pentru că se întâmpla destul de aproape de anii '90.
A.M.O.: Astăzi unteţi contectată la tendinţele internaţionale în materie de costume, design, decor. Având experienţa atâtor ani de muncă în branşă, care aţi spune că e tendinţa momentului în filmografia europeană? Există una?
V.P.: În spectacolul de operă este o luptă fantastică între producătorii acestuia şi public, se pare că în ultimul timp spectacolul nou începe să câştige teren, tehnica avansată, perfecţiunea realizării montărilor este foarte performantă. Dar în film, teatru sau operă cred că nu există tendinţe ca în modă. Pentru un film, scenariul este primordial, apoi felul cum este povestit de către regizor este foarte important. El este cel care spune într-un fel sau altul ce este scris. Noi, ceilalţi creatori sau tehnicieni, ne supunem viziunii sale în modul cel mai creator posibil. Îmi plac regizorii care crează lumi cum este Lars von Trier, pentru film, sau Robert Wilson pentru teatru şi operă. Cinematografia românească este interesantă pentru că dezbate nişte probleme actuale ale generaţiei de regizori. Îmi place să văd filme româneşti, îmi plac foarte mult actorii români. Mi-a plăcut la nebunie filmul lui Cristian Mungiu laureat la Cannes. A folosit mijloace atât de puţine, dar a realizat un film genial. Un alt regizor pe care-l apreciez foarte mult este Corneliu Porumboiu. Îmi plac şi Adrian Sitaru şi Florin Şerban.
Distinsă cu premiul Gopo
Numele: Viorica Petrovici
Starea civilă: Căsătorită cu scenograful Cristian Niculescu
Studiile şi cariera:
A absolvit Liceul de Muzică şi Arte Plastice O. Băncilă din Iaşi în 1973. A absolvit Institutul de Arte Plastice din Bucureşti în 1981
A lucrat la Studiourile de Film Buftea între 1981 şi 1984. Este angajată a Operei Naţionale din Bucureşti din 1984
De-a lungul anilor a semnat scenografia şi costumele pentru sute de spectacole de teatru, operă şi film
În teatru, a lucrat cu regizori precum Sanda Manu, Silviu Purcărete, Alexander Hausvater
În 2003 a fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, iar în 2010 a câştigat un Premiu Gopo pentru costumele din filmul Caravana cinematografică (regia: Titus Muntean)
A mai semnat costumele pentru trei filme ale regizorului francez de origine română Radu Mihăileanu: Trahir, Train de vie şi Le concert.