Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dincolo de Persona - Dunărea diafană


Ozana Oancea, un interviu de Iuliana Iustina Stănculescu

06.04.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De la pîrîiaş, la primele pietre şi apoi, la diguri revelate, Ozana e surprinzător de clar şi "frumos curgătoare". Săpăm o vreme la porţile izvorului. Apa se întrezăreşte, ca demonstrată din calculele de adîncime ale unui inginer hidrolog, pe o foaie de matematică. Multă raţiune la început. Apoi, învolburarea parcursului neîngrădit este intuită din emoţii uşoare şi obstacole atent distribuite ici-colo. Întrezăream o potenţială injectare a ochilor şi ştiam că nu aveam ce căuta pe teritorii virgine, mangrove protejate de ani de linişte şi împăcare cu stări de fapt date. Dar am avut îndîrjirea, determinarea, poate chiar ne-simţirea curios-intelectuală de a vedea, cu ea, împreună, dincolo de perdelele cuvintelor bine potrivite. Apa se pregătea să devină din diafană şi difuză, Dunăre. Uneori, amplificările acestea miraculoase devin obligatorii. Nu doar în poveşti Făt-Frumos creşte într-un an cît alţii în şapte, ci şi în noi, Copilul Divin accelerează drumul, plasînd fără comentarii suplimentare, momente ce propagă viaţa noastră de pînă atunci la un stadiu expandat energetic. Devenim din bucăţi de fractal întregul fractal şi nu ştim şi nu îndrăznim să ne întrebăm unde şi dacă ne vom sfîrşi vreodată. Avem, însă, conştiinţa provizoratului şi conştiinţa puterii de a deveni. Minunat, această demonstraţie, aparent complicată, a fost pusă în act, demn, generos, răspicat şi curat, de Ozana Oancea, într-o discuţie, pe Magheru, la final de martie 2012.

Nota LiterNet: Cu ocazia celei de-a douăzecea ediţie a Galei Premiilor Uniter (23 aprilie 2012), LiterNet va publica o serie de interviuri cu nominalizaţi, premiaţi sau membri ai juriilor precedentelor Premii UNITER. Ozana Oancea, protagonista acestui interviu a primit premiul UNITER pentru debut pentru rolul Lavinia din spectacolul Titus Andronicus de W. Shakespeare (r. Silviu Purcărete), Teatrul Naţional Craiova la prima ediţie a acestor premii, în 1993.


***
Iuliana Iustina Stănculescu: Mă interesează omul Ozana Oancea şi, dincolo de roluri, ce-ţi aminteşti despre tine înainte de a deveni actriţă? Cum erai? Ce mai eşti? Mai eşti? Cum a fost transformarea?
Ozana Oancea: Mă bucur atît de tare că nu avem de vorbit lucruri... tehnice... despre premiul meu de la UNITER, despre cariera mea în teatru şi că mă livrez cu mare bucurie încercînd să nu uit că discuţia noastră de azi este destinată unei publicări într-o oarecare formă. Sunt foarte bucuroasă să am în faţa mea un om care nu e specialist, un om care face meseria pe care regret că n-am făcut-o şi eu. Nu se întîmplă în fiecare zi şi, după cum, bănuiesc că ştii prea bine, mulţi dintre noi ezităm să ne livrăm unei experienţe de confruntare cu un psiholog, din motivele exact opuse acelora care o fac. Sunt mulţi care o fac pentru că vor să aibă un partener de discuţie care să nu fie implicat, amestecat, în viaţa lor şi sunt fericiţi să plătească pentru asta, să spună ce au de spus, să plece acasă la parte secunda. Eu, dimpotrivă, ezit şi am ezitat mereu să apelez la astfel de servicii pentru că mi se pare că trebuie să rezolvi problemele astea, ale sufletului şi ale persoanei tale, tu, cu tine, cu cei din jurul tău, cei care te ascultă fără să îi plăteşti. Omul Ozana Oancea se întreabă mereu de ce nu e ea, de fapt, actriţă?

I.I.S.: De ce nu e?
O.O.: Pentru că eu sunt doar din cînd în cînd actriţă. Sunt un om, de bună seamă, norocos. Sunt două variante: pe de o parte e bine să spui că eşti norocos pentru că, în felul acesta recunoşti în faţa cine-ştie-cărei instanţe care te-a norocit (şi gratitudinea e o virtute, după părerea mea, iar ingratitudinea e un mare cusur). Pe de altă parte, dacă atît îţi pomeneşti norocul, pînă la urmă, sună a îngîmfare şi a: "Eu am noroc, la mine lucrurile vin aşa..., nimic nu fac şi vin asupra mea: roluri, din cînd în cînd, dar bune"...

I.I.S.: M-am întrebat întotdeauna, dincolo de personaj, omul acesta cine e?
O.O.: Poate că eu nu am suficientă, nu neapărat nu mare, ci nu am suficientă, chiar dacă e mare, dragoste pentru meseria asta, a mea, de actor. De aia nici nu o practic în mod constant. Sunt la distanţă de ea şi mă apropii rar. Atunci, însă, destul de dedicat. Dar nu am o suficient de mare, necondiţionată dragoste pentru meseria asta, pentru că sunt mulţi oameni în breasla asta care nu sunt ce trebuie să fii. Sunt şi oameni care au reuşit să îşi facă un grup foarte mic şi foarte puternic şi foarte bine definit şi să ignore părţile neplăcute şi pe colegii care nu sunt ceea ce ar trebui. Nu au disciplina pe care cred eu că o cere această meserie - nu neapărat talentul, nu despre asta e vorba - ci disciplina şi, dacă vrei, poate şi inteligenţa şi nivelul de responsabilizare. Eu învăţ ceva, mai bine, mai prost, mai greu, mai uşor, şi pretind unor oameni să-mi dea nişte bani şi să stea o oră, două, trei, să se uite la mine. Să uite de ei şi să se uite la mine. La ce ştiu eu să fac. Şi mi se pare că trebuie să te pregăteşti bine dacă vrei să faci chestia asta şi să nu-ţi baţi joc de timpul oamenilor, de disponibilitatea lor de a te privi - să le meriţi. Şi de rostul acestui tip de întîlnire. Dacă ei vin la un spectacol şi pleacă de acolo chiar la fel cum au venit, fără să fi cîştigat nimic, atunci nu e ok. Sau dacă pleacă nemulţumiţi, atunci e foarte rău.

I.I.S.: De fapt, se uită la tine sau la personaj?
O.O.: Tu eşti responsabil pentru personajul tău. Tu eşti acolo, în carne şi oase, indiferent ce încerci să spui, trebuie să spui bine. Dacă punem problema aşa, dacă se uită la personajul tău, deja vorbim de un act anterior, petrecut în momentul în care, nu neapărat ai ales, ci ai acceptat să joci acel personaj. Dacă personajul acela e un personaj negativ, care ar putea aduce influenţe rele societăţii şi crezi că lucrul acesta nu trebuie să se întîmple, atunci nu trebuie să fii purtătorul acestui mesaj distructiv. Deci, în momentul în care tu te-ai hotărît că vrei să porţi un mesaj bun sau rău, trebuie să îţi asumi chestia asta şi să crezi cu adevărat că faci bine ceea ce faci. Ori, eu nu am crezut întotdeauna că fac bine ceea ce fac, pentru că am jucat în spectacole care mi se păreau insuficient de bune.

(după o scurtă întrerupere)

O.O.: Eu sunt foarte nedumerită cu această meserie. Mi se pare o meserie mai puţin importantă pentru oameni.

I.I.S.: Dar pentru tine?
O.O.: Mi-e foarte limpede că nu mai am alternativă. Ar fi trebuit să o părăsesc mai repede, dacă era vorba să fac asta. Am migrat alături de ea şi ţopăi aşa, dintr-o parte în alta. Ce fac eu acum este să lucrez pentru festivaluri de film şi de teatru. Îmi place foarte mult pentru că mă obligă să învăţ sau măcar să fiu foarte pe fază, să cunosc mulţi oameni, să încep să-i ghicesc. Festivalurile sunt pentru mine o "traumă" (rîde), din timpul în care eram actriţă şi mergeam cu teatrul din Craiova şi mergeam foarte mult cu teatrul în turnee. Şi a fost o experienţă atît de minunată, care a durat zece ani, în care am jucat în nişte spectacole care erau foarte apreciate. Pentru unul dintre ele am şi luat premiu de la UNITER şi această "glorie" a ţinut foarte mult. Turneul înseamnă o intensitate pe care nu o poţi cunoaşte în teatrul tău, pentru că elementul mereu nou, al noului teatru şi al noului public şi al călătoriei pînă acolo, care este lungă, care te poartă dintr-o ţară în alta şi care îţi aduce atîtea satisfacţii şi te ţine într-o stare de surescitare, e mult mai mare. Cel puţin eu am trăit aşa şi nu cred că greşesc. Cred că aşa e.
Tuturor ne place în turneu. E o energie care se adună altfel, pentru care te pregăteşti altfel, îţi strîngi bagajele, pleci de acasă, joci în mod susţinut zece spectacole la rînd, sau trei spectacole la rînd, dar e un Schwung (ger. impuls, energie - nota LiterNet) pe care nu îl ai în viaţa asta care implică şi casă, familie şi o grămadă de alte mici corvezi şi întîlniri cu prietenii ş.a.m.d. Lucrurile se diluează. Într-un turneu, totul e mult mai intens. Şi atunci am rămas cu gustul ăsta şi cu un uriaş respect şi prietenie pentru mulţi dintre cei care ne invitau pe noi.
Şi am trecut cu o naturaleţe, aproape fără să-mi dau seama pe partea asta, a celor care aduc oameni şi care pregătesc, organizează turnee, festivaluri unde se adună energii şi clocotesc. Şi de asta îmi place. Îmi place energia pe care o are festivalul. Îmi place efortul de dinainte, dar, e foarte limpede, că uit de mine, că am uitat de mine, că m-am pierdut. Poate că de aia şi ce-am mai făcut aşa, punctual, teatru sau film, între muncile astea, mi-a ieşit foarte bine, pentru că am făcut cu o foarte mare bucurie că am revenit, cu o foarte mare energie, foarte conştientă că a venit iar clipa. Şi că am o ocazie, fără să mă încrîncenez, dar foarte-foarte acolo. Nici nu m-au nimerit lucruri care să nu-mi placă. E un echilibru distrus aici, îmi dau seama foarte bine.

I.I.S.: Este un echilibru distrus sau este un echilibru cîştigat? Din tot ce îmi povesteşti îmi dau seama că tu, după tumultul acela energetic, investit înspre afară, în turneele care au durat zece ani, te-ai întors înspre tine mai mult stînd / fiind într-un loc...
O.O.: Nu, e o risipire foarte mare. Dar în acelaşi timp e incitantă, o risipire care te construieşte, în sensul că te face mai puternic. Simt. Acum îmi dau seama: sunt zece ani şi zece ani: zece ani de "teatru cu turnee" şi zece ani jumate de "foarte puţin ca actriţă şi foarte mult ca festivalieră". Şi, probabil că de aia s-a stricat şi echilibrul, jumătatea aia de an începe să zică: "În care parte punem? Punem aici sau aici? Sau ne hotărîm şi ne scufundăm într-una din părţi?" De fapt, e foarte bine că vorbim. (Mă şi mir că nu sună telefonul de o sută de ori, de cîte ori a sunat de dimineaţă şi pînă acum). Îmi dau seama că e momentul de cumpănă: în care talger pun? Pentru că, mi-e foarte limpede că aş vrea să pun în amîndouă. Numai că dacă mai pun în talgerul cu festivaluri, cantitativ, n-o să mai am ce să pun în celălalt. Dacă mai pun calitativ şi reuşesc să fiu puţin mai isteaţă şi să mă împart altfel, atunci poate că aş reuşi să pun o greutate bine calibrată şi de bună calitate în partea cealaltă, de actor. Să ne luăm şi noi exemple şi de la alţii, şi de la cei mai deştepţi dintre noi: nu trebuie neapărat numai să joci: dacă tot eşti aici şi dacă totuşi aparţii lumii acesteia, poţi să mai scrii, să te mai te aduni cu alţii... o foarte frumoasă perioadă din viaţa mea a fost cît l-am însoţit pe Silviu Purcărete în pregătirea filmului care apare zilele astea în cinematografe: Undeva la Palilula. Am gîndit, am rescris împreună, până la un punct. Mi-a plăcut foarte, foarte mult.

I.I.S.: ... să faci activităţi conexe...
O.O.: Da, da, nu doar pe partea de organizare. M-a frapat ieri o mică întîmplare cu unul dintre invitaţii de la festivalul de film NexT, 2012, un spaniol, despre care nu aveam o părere extrem de bună, din corespondenţă, pentru că era extrem de leneş. M-am rugat mult de el să ne răspundă, cînd vine, cînd pleacă, i-am trimis nişte formulare pe care voiam să le completeze şi care n-au venit. Părea foarte pierdut în lumea lui şi complet ne-practic. Cu vreo două zile înainte de festival, mi-a trimis un mail lung. Pînă atunci mi-a zis de vreo două ori doar atîta: "It will be fine, it will be fine! Peace!". Mi-a trimis mail-ul şi mi-a zis: "Azi-noapte am terminat de scris un scenariu. Vreau să fac un film cît sunt în România. De fiecare dată cînd plec undeva, fac un film. Ăsta e scenariul. Am nevoie de asta, asta, asta. Poţi să mă ajuţi? " Eu am zis: "Nu cred eu că în două zile şi jumătate cît stai tu îţi găsim noi actori, scenografi, costume de epocă (anii '80), copil să filmeze, aparat". M-am înşelat. Două telefoane am dat şi s-a strîns o armată de oameni dornici să-l ajute pe acest băiat să facă un scenariu care nu e rău. Ieri am primit un telefon de la o fată, pe care n-o cunosc, studentă la regie, care mi-a vorbit non-stop la telefon cinci minute şi mi-a zis: "Eu sunt cutare, sunt studentă la Regie în anul 2, am făcut rost de cutare, de cutare, de cutare, de cutare, de cutare, de cutare, de cutare... Şi mai am nevoie de cutare. Trebuie să merg la Media Pro. Puteţi să daţi dumneavoastră un telefon să ne dea acolo permis de acces sau, dacă nu, putem să o sunăm pe doamna Solomon?" Am zis: "Doamna Solomon este un om foarte ocupat. Este la o întîlnire europeană a producătorilor de film acuma, dar avem noi aici o fată foarte drăguţă, scenografă, care ne ajută la festival, face decoruri la evenimentele speciale şi care e foarte ca voi, ca noi, aşa, energică şi dornică şi nu o să vă ceară bani şi iată numărul ei, vorbeşte cu ea, că sigur are prin pod costume strînse şi mai am şi eu dacă e necesar." Pînă i-am trimis eu sms-ul, mă sună înapoi, tot aşa, repezită: "Am rezolvat. Am găsit pe cineva. Ne ducem la Media Pro". Şi mi-am zis: "Oamenii ăştia... Îmi place de ei... Eu n-aş fi în stare..." Adică, s-au strîns, într-un timp atît de scurt, în jurul unui complet necunoscut care a zis: "Eu vreau să mă ajutaţi". O armată, care vor să-l ajute. Pe gratis. Pe timpul lor. Pe efortul lor. Şi sigur, va fi un rezultat, ei se vor mîndri. Dar... Repet: scenariul nu e rău, probabil a fost un argument dar... factorul ăsta catalizator (festivalul) e extraordinar. Ce se poate întîmpla din nimic...

I.I.S.: Dar crezi că pe tine te-ar ajuta lumea dacă ai cere ajutor?
O.O.: Se pare că primul telefon pe care l-am dat: "Ajutaţi-l pe omul ăsta - regizor din Spania", a fost ăla bun. Am ştiut unde să sun, am ştiut ce oameni s-ar implica mai departe, dar nu mă aşteptam ca bulgărele să se umfle atît de tare, să se facă atît de mare, să se propage repede. Sunt cîteva evenimente... chiar şi programul acesta de copii, cel mai drag mie, NexT Kids. M-am dus azi să duc doi voluntari care s-au oferit să care un panou de la Thomas Masaryk şi pînă aici (n.r. cinema Studio). Şi mă uitam la ei, în timp ce îi duceam cu maşina de aici pînă acolo, şi mă întrebam: "Cum de n-au zis băieţii ăştia: Aaaaa, noi n-avem chef să cărăm 1 km un panou prin centru? Luaţi un taxi!" N-au zis. Au venit să care un panou pentru NexT Kids. Ei au 20 de ani. Nu sunt morţi după copii, dar n-au crîcnit, au zis: "Da, noi suntem aici, facem treabă, cărăm, instalăm, facem ce trebuie". Sunt foarte drăguţi.

I.I.S.: Şi tu, într-un fel, eşti un salvator. Să ne amintim (am citit într-o serie de interviuri anterioare) că ţi-ai fi dorit să fii medic veterinar.
O.O.: Da. Mă gîndesc, de mult, să scriu un scenariu în care să joc un medic veterinar, măcar aşa...

I.I.S.: Compensatoriu...
O.O.: Da, să compensez. Poate că trebuie să mă duc să mă caut. (rîde) Cred că mi-am dorit să mă fac medic veterinar pentru că am văzut filme cu medici veterinari. Sunt două motive: unul este acesta şi al doilea pentru că am avut un mare mit în care am crezut. Bunica mea era din Sibiel şi acolo mai existau nişte rude printre care o mătuşă, sora ei cea mai mică, pe care o cheamă Stana. Şi pe mine mă cheamă şi Stana după ea. Părinţii mei au iubit-o foarte mult şi această admiraţie şi iubire pentru ea s-a transferat şi asupra mea, deşi n-am stat foarte mult aproape de tuşica Stănuţă. Dar ea era o ţărancă din Sibiel, aşa cum e cel mai frumos posibil să fie ţăranii din Ardeal şi cum ochii mei de copil au văzut. Probabil că nici în viaţa ei nu a fost totul atît de frumos cum cred eu, deşi.... Mi-am dorit cumva să mă întorc într-un sat ca Sibielul. Preot nu mă puteam face, profesoară era mama mea şi nu mă pasiona prea tare, mi se părea aşa că... acolo pot să ajut, să-i ajut să-şi crească animalele. Probabil că am văzut şi nişte filme pentru copii, ceheşti, poloneze, făcute, pe vremea aia, cu doctori veterinari de ţară.

I.I.S.: Este, într-adevăr, o energie de care nu suntem, fiecare dintre noi, acroşaţi. Pe fiecare dintre noi ne intrigă, ne mişcă, ne provoacă, anumite alte ocupaţii (copii fiind). E, într-un fel, ideea aceea că ocupaţia te alege... În general medicul, fie el medic veterinar sau uman, este cel care-şi asumă şi e mişcat de rolul acesta de salvator, de reparator, de om care vindecă. O rană poate să fie personală şi atunci proiectezi în exterior această dorinţă şi, reparînd ceva din exterior, simţi cum îţi repari cumva ţie ceva din viaţă. Crezi că există, în istoria ta personală, ceva ce ai încercat să repari? (Discutăm de copilăria mică, 3-5, pînă la 7 ani).
O.O.: Nu. Nu. Sau, evident, inconştient. Nu ştiu. Am avut o copilărie fericită, cred. Uite, e ceva, dar e mult prea tîrziu să aflu asta: tatăl meu nu mai e şi mama mea nu prea vrea să-mi spună. Poate că, dacă aş scormoni mai adînc, ar ieşi la iveală că am suferit că n-am stat cu părinţii mei, ci cu bunicii la Sibiu. Părinţii mei erau la Bucureşti iar eu între 4 şi 10 ani am stat la Sibiu, dar nu mi-a fost rău. Probabil că mi-a fost dor de ei, probabil că aş fi vrut să stau la Bucureşti. N-am zis-o niciodată. Probabil că am suferit un pic... M-am tot întrebat, în ultima vreme, de ce au făcut-o? Pentru că, mamă fiind acum şi despărţindu-mă incredibil de greu, chiar şi pentru un minut de copilul meu, mă întreb de ce au făcut-o? Şi-au complicat viaţa extrem de tare. Nu cîştigau atît de prost, încît să nu poată plăti o femeie să mai stea cu mine. Au făcut-o cand am împlinit vîrsta de patru ani. Nu stăteau foarte rău. Da, stăteau cu chirie, dar într-o casă la Calea Victoriei, la Parcul Moxa, cu curte, cu grădină şi, de acolo, s-a trecut într-o casă în care, la scurt timp, după ce s-a cumpărat, m-au luat şi pe mine. Dar aveam deja zece ani, eram mărişoară. Pe de altă parte, mi se pare că ar fi fost mai uşor pentru ei să găsească o soluţie de tip bonă, decît să facă naveta la Sibiu. Tatăl meu era actor. Avea spectacole în weekend. Mama mea venea adesea, singură, cu trenul de noapte. Îţi imaginezi cum erau trenurile pe vremea aia: Bucureşti-Sibiu, ore în şir, frig, plictiseală, timp pierdut, oboseală, mizerie, oameni, iar drumurile cu maşina, mult mai grele. Dar lor le plăcea, că erau plimbăreţi. Dar, pentru că nu mă chinuie, nu mă preocupă şi nu mă apasă, am trecut de multă vreme de chestia asta. Nu m-a apăsat niciodată. Mi-am dat seama, la un moment dat, crescînd şi, poate, începînd să mă apropii de teatru, că, de fapt, eu nu sunt un copil foarte liniştit, crescut de bătrîni, fără iniţiative şi... Am mai multă vlagă în mine. N-am suferit, dar cu siguranţă mi-ar fi plăcut să fie altfel şi băiatului meu îi ofer din cît de mult pot eu, la nivelul ăsta social, îl iau cu mine cînd se poate, încerc să îl apropii de oameni care să însemne ceva pentru el...

I.I.S.: Ai făcut şcoala în Sibiu?
O.O.: Da, pînă în clasa a IVa, inclusiv.

I.I.S.: Şi cine te ajuta la lecţii?
O.O.:... Nu ţin minte... Cred că mă descurcam. Nu prea aveau cum să mă ajute la lecţii pentru că eram la Şcoala Germană şi ai mei nu ştiau. Acum, fiul meu e la Şcoala Germană, dar eu ştiu şi îl ajut mereu. Da, acum sunt alte vremuri.

I.I.S.: Eşti copil unic?
O.O.: Da.

I.I.S.: Cum arăta camera ta la Sibiu?
O.O.: Nu aveam camera mea, stăteam cu bunica mea. Era o casă cu o curte foarte mare, foarte frumoasă, cu grădină, cu salată verde, cu căpşuni... Vara era foarte mişto şi stăteam foarte mult afară. Casa avea trei camere aşa (desenează un fel de cerc), ca un fel de circuit. Eu stăteam în ultima, cu bunica mea, bunicul stătea în camera din faţă. Erau bătrîni, îmbătrîniţi şi făceau concurs, în fiecare zi, cine moare primul (rîde trist). Cred că, dacă stau să mă gîndesc şi aş putea să mă gîndesc mult la asta, sunt multe lucruri care nu mi-au convenit, dar, repet, nu am suferit. Atunci nu mă simţeam tristă. Singurele momente pe care mi le amintesc, singurele momente cînd mă simţeam tristă, în afară de anecdoticul ăsta (îşi modifică vocea, imprimînd un rotacism teatral replicii şi un zîmbet amar): "Victore, o să mor înaintea ta. Ba nu, Victorio, eu o să mor înaintea ta"... Întotdeauna m-a amuzat cît de diferiţi erau: bunicul meu era înalt, slab şi foarte fragil...

I.I.S.: Cam ca tine...
O.O.: Nu ca mine, mai subţire. Eu semăn cu mama lui taică-miu, ca orice fată care seamănă cu tata care seamănă cu mama. Bunică-mea era o chestie mică, mai înţepată, mai rotunjoară. Erau ca în desenele animate. Erau fragili. În afara de asta, ştiam că erau un dat. Nu sufeream. Nu voiam să fug de acasă. Nu voiam să nu mă duc acasă. Am fost un copil cuminte, aia mi s-a dat, aia am executat, pînă cînd m-am prins (dar foarte tîrziu) că resursele din mine sunt mai multe şi pot să mai iasă.

I.I.S.: Ce pasiuni aveai cînd erai mică? Te duceai la cercuri?
O.O.: Cît de mică?

I.I.S.: Mică. În mica şcolaritate.
O.O.: Nu. Nu aveam.

I.I.S.: Aveai vreo păpuşă preferată? Vreun animal preferat? În curte aveaţi animale?
O.O.: Aveam o pisică neagră mereu şi aveam un arici care venea în vizită foarte rar. Vecinul de-alături era sas şi cel din spate erau ungur - era vînător şi avea şi o crescătorie de nutrii. La un moment dat, la o vînătoare, a împuşcat o căprioară şi a găsit un baby Bambi pe care l-a crescut în curtea din spate, pînă s-a făcut cerb. În spatele curţii aceleia mari, era o porţiune care nu mai era grădină. Era ca o uriaşă fîntînă (acum chiar intrăm în stories - zîmbeşte), o fîntînă foarte mare din piatră, mare aşa (arată un perimetru de 2 pe 3 metri), plină cu pămînt. Într-o parte era surpată şi puteai să te caţeri. Era ca un mic castel, nu era groapă. Toată chestia asta mărginită de o tisă foarte mare şi garduri. Era un colţ care era al meu. Şi stăteam acolo şi mă uitam şi vorbeam cu cerbul. Avea un nume, l-am uitat. Repet, nu că m-ar fi fugărit cineva sau că sufeream, ci îmi plăcea să stau acolo, apropo de ce îmi plăcea să fac. Mai citeam, nu devoram cărţi, dar nu eram un copil care să zică: "Nu vreau să citesc" şi mă supuneam rutinei ăsteia de casă de bătrîni. Mai croşetam...

I.I.S.: Şi ce anume din ce anume din ceea ce eşti tu astăzi este preluat de atunci?
O.O.: Retardul. Totul în viaţă mi s-a întîmplat tîrziu. Totul a fost delayed.

I.I.S.: Dar este o chestiune asumată? E a ta?
O.O.: E ireversibilă. Nu am ce face acum. În momentul în care m-am prins că totul mi se întîmplă mai tîrziu, am văzut şi avantajul: că par mai tînără decît sunt.

I.I.S.: Uitîndu-mă la tine, am sentimentul de elf, translucid şi modest. O femeie foarte frumoasă şi, nu neapărat tristă, dar avînd, parcă,... o rezervă... ca şi cum, ai zice, "Mai stau puţin şi mai văd eu..."
O.O.: Da, da. E adevărat. Trăsătura cea mai importantă e că e foarte mult provizoriu în viaţa mea. Sunt foarte multe lucruri nelămurite. Acum chiar că plecăm de la UNITER departe. Sunt o femeie divorţată care nu ştie dacă mai urmează ceva în viaţa ei şi asta înseamnă multe chestii lăsate aşa, nelămurite... Nu ştiu dacă o să stau toată viaţa în casa în care stau. Multe lucruri suspendate. Nu ştiu dacă numai asta e. Profesia: suspendată şi ea...

I.I.S.: Nu aş simţi, totuşi, că este o chestiune de încredere în sine. Simt că este acel izvor, acea fîntînă - dacă pot folosi simbolul - care are o bucată de pămînt deasupra, un izvor extrem de clar şi limpede în străfunduri, care nu apucă sau n-a apucat să fie forat. Nu ştiu de ce mi-a venit imaginea asta...
O.O.: Tocmai pentru că am suspendat multe lucruri... Este modul meu de a rămîne deschisă evoluţiilor ulterioare. Pentru că mi se pare că orice fixare, orice obiect pe care îl cumpăr, de pildă, pentru casă, este un obiect care mă leagă de casă şi de existenţa de acum. Şi de aia evit multe decizii, dar nu la modul grav. Am, însă, mulţi oameni aproape de mine, de la care am învăţat cu groază ce înseamnă indecizia. Inclusiv în gesturi mărunte legate de un obiect.

I.I.S.: Să-mi cumpăr aia sau aia?
O.O.: Da, da. Am cunoscut om maladiv-indecis. Eu nu sunt aşa.

I.I.S.: A existat vreun personaj care te-a obosit şi de care ai vrut să scapi repede? Să-l joci şi să scapi...? Ţi-a plăcut, dar te-a obosit...?
O.O.: Să joc în sensul să termin repetiţiile şi să ajung la faza de spectacol sau să se termine seria de spectacole?

I.I.S.: Alege tu.
O.O.: Nu. Am avut personaje care nu mi-au plăcut şi mai ales spectacole care nu mi-au plăcut şi mai ales spectacole care am sperat că îmi vor plăcea, şi nu au reuşit să-mi placă, dar nu m-am bucurat niciodată de un final sau nu mi-am dorit niciodată să nu mai joc niciodată chestia asta, probabil tot din aceeaşi rezervă de a nu speria norocul... singura dată cînd am ştiut că merg spre o "dernieră", la un spectacol făcut în Elveţia, am fost cam deprimată, deşi spectacolul nu-mi plăcea deloc... Probabil că sunt mai calculată decît ar trebui să fiu şi nu am putut să mă înfurii niciodată pe un personaj. Sau poate că e o vanitate, de fapt, că, deşi eram furioasă pe spectacol şi pe faptul că, din cauza celor din jurul meu, gîndeam eu, el nu a ieşit - pentru că nu şi-au dorit şi pentru că au tratat chestia asta cu plictiseală, cu oboseală... Dar pe mine, străduindu-mă să-mi fac partea mea bine, mă durea... Nu cred în împlinirile parţiale. Şi nu cred că o împlinire poate să fie cum e blocul acela de vis-à-vis, frumos pe o parte şi pe o parte scorojit. Nu am cutezat niciodată să formulez gîndul ăsta: "Vreau să se termine şi să nu se mai joace şi să nu mai vin niciodată la teatrul X sau Y, să nu-i mai văd pe dobitocii ăştia", deci nu mi-am formulat niciodată aşa de categoric. Probabil fiind mereu pe muchia asta destul de incertă: "Dar dacă termin cu spectacolul ăsta, o să mai vină altceva după aia?" sau "Dacă îmi propun să termin, nu întrerup un pîrîaş, care ar curge. Nu e vorba că punem la fluviul Dunărea: un baraj, strîngem apa şi dăm drumul mai departe. La un pîrîiaş, un baraj l-ar seca..."

I.I.S.: Tu fiind pîrîiaşul?
O.O.: Eu fiind pîrîiaşul. Eu nu sunt chiar Dunărea. Dunărea sunt alţii. Dunări sunt oamenii pe care îi admir, dintre care unii şi la UNITER.

I.I.S.: Ai făcut lucruri doar aşa să îi faci pe ceilalţi să se simtă bine? De exemplu: În copilărie, ai fost un copil adaptat?
O.O.: Am făcut tot timpul lucruri ca ceilalţi să se simtă bine... şi acum la festivaluri fac lucruri ca oamenii să se simtă bine.

I.I.S.: What about you?
O.O.: O altă poveste din copilăria mea, eu nu-mi dau seamă cît de adînc a fost, dar... în camera aia de care m-ai întrebat, era o pianină. Eu cred, în sinea mea, că am încercat, poate nu foarte răspicat, dar foarte repetat, să îi fac pe cei din jurul meu să înţeleagă că aş vrea să învăţ să cînt la pian. Nimeni nu a înţeles asta niciodată, deşi eu clămpăneam ore în şir. Sau citeam pe pian, sus pe capac. Şi nimeni nu m-a înţeles, dar nici eu nu am avut curajul să spun: "Vreau şi eu profesor de pian. Vreau şi eu să cheltuiţi cu mine nişte bani". Probabil că sunt nişte lucruri... Eu cred despre mine că sunt un om neisprăvit, care nu reuşeşte el cu el să... Pentru că ar trebui acum să învăţ să cînt la pian sau în următorii zece ani sau în următorii zece ani şi sunt în... Învăţ acum un pic la chitară, dar cam greu şi mă enervează că nu mă mobilizez mai tare.

I.I.S.: A fost chitara un înlocuitor al pianinei şi a fost actoria un înlocuitor al medicinei veterinare? A fost totul mereu ca întotdeauna astfel încît să nu deranjezi pe ceilalţi? Sunt cazuri de oameni care afirmă la 30-40 de ani: "În sfîrşit, m-am hotărît să încep să trăiesc şi pentru mine pentru că, pînă acum am trăit pentru ceilalalţi".
O.O.: Mie îmi face plăcere să trăiesc pentru ceilalţi. Da, îmi place. Numai că nu-mi place întotdeauna de acei ceilalţi pentru care trăiesc... Părerea mea despre mine este că sunt un excelent secund, numai că pe acel şef ideal al meu nu l-am găsit încă, nu îl identific în mulţimea asta de oameni care trece prin faţă pe la cofetăria asta de pe Magheru.

I.I.S.: Deci nu ai un om despre care să spui: Omul acesta, şef sau nu, m-a inspirat? Nu neapărat a fost modelul meu, ci măcar sursa mea de energie, o vreme?
O.O.: Oamenii cu care lucrez. Dar secundar. Şi strict legat de job-urile pe care le fac, de oamenii cu care lucrez, superiorii mei direcţi, colegii mei. Întotdeauna există un director de festival, un regizor la o piesă. Aceşti oameni la care mă raportez direct ca subaltern şi de care îmi place, că de aia rămîn şi lucrez alături de ei, dar nu e satisfăcută nevoia aceea mare, mare, mare, din organigrama vieţii mele de a avea above pe cineva.

I.I.S.: Este Barbu şeful tău?
O.O.: Da.

I.I.S.: Deci ai un şef...:)
O.O.: Da. Dar nu pot să-l creditez chiar 100%. E o frăţie, nu ştiu neapărat dacă e şeful meu. Sigur că mă preocupă foarte tare, relaţia noastră devine fraternală, colegială, într-o oarecare măsură şi ştiu că nu e foarte corect.

I.I.S.: Nu e vorba de a fi corect, dar e ciudat că zici asta tocmai pentru că simt că eşti o reprezentantă a ceea ce se numeşte puella aeterna. Te ajută, cred, şi conformaţia feţei şi felul în care arăţi. O adolescentă veşnică...
O.O.: Eu mă simt foarte matură şi îmi place că sunt aşa. Mă simt OK. Nu aş refuza să am 32, de fapt vîrsta la care am făcut copilul. Îmi plăcea ca vîrstă, ca senzaţie...
O.O.: Cred că mai era de spus că relaţia mea cu UNITER e un pilon...

I.I.S.: De stabilitate?
O.O.: Da. Da, da. Nu e o relaţie foarte strînsă, deşi eu acum sunt în Senatul UNITER pentru că în 2011 cînd erau alegeri, eram oarecum pe val: pentru Felicia [1] şi pentru că am făcut o traducere care a făcut senzaţie la un spectacol nemţesc. Un Hamlet foarte modernizat şi a fost observată acea traducere care era bună şi pe care mi-a plăcut foarte tare s-o fac. Jucasem şi eu, la rîndul meu în Hamlet, deci ştiam şi piesa şi cumva am stîrnit atenţia. Am fost propusă la alegeri... Poate pentru că sunt şi un om care nu ar provoca scandal nu s-ar pune de-a curmezişul acolo unde lucrurile merg bine. UNITER-ului construieşte frumos, solid, generos, inteligent, învingînd piedicile puse de-a curmezişul - îl admir foarte tare pe Ion Caramitru, pentru tot ce face. Mă bucur că relaţia mea cu UNITER-ul continua. Pe vremuri am lucrat cu copiii din spitale pe vremuri, pentru programul UNITER ArtSchool / ArtEcole şi, foarte puţin, Clinic Clowns.

I.I.S.: O să vreau odată să vorbim despre ce ai făcut bine, că pînă acum mi-ai menţionat doar despre lucruri pe care le-ai făcut parţial şi nu cred că aşa e...
O.O.: Toate lucrurile le fac parţial. Nu zic că nu le fac bine, dar le fac parţial.

I.I.S.: O ultimă întrebare: Felicia sau Lavinia?
O.O.: Oooo... Felicia. Cînd o să vezi filmul o să crezi că eu eram...


[1] Felicia, înainte de toate (2009), regia: Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf, producţie pentru care a câştigat premiul pentru interpretare feminină şi pe cel pentru debut la Festivalul Internaţional de Film Transilvania - TIFF 2010.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Gala Premiilor UNITER, 2011-2012


0 comentarii

Spacer Spacer