Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dincolo de Persona - O insulă de adevăr simplu de transcris. Aparent.


Vlad Zamfirescu, un interviu de Iuliana Iustina Stănculescu

13.04.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
100 de metri garduri. Ce o sută? 1.000 de metri garduri. Ziduri. Obstacole. Uşoare rezistenţe. Nu-uri, şi-şi-uri, depinde-uri... Toate, aproape circulare, converg spre acelaşi loc... Şiiii... deodată... Vlad (aşa cum, cu umanitate spontană, mi-a permis să îi zic). "O insulă de adevăr", multicoloră şi, parcă, aşezată invers, pe vertical. Întinderea pe apă e îngustă, îndiguită, precum am zis. Nu ajungi uşor la pămîntul real. Dar acolo curge apă vie şi cresc pomi cu rădăcini de curcubeu. Sus, omul disciplinat, săpat, lucrat şi cultivat, rezervat, declarat, controlat, atent, riguros, strict, privat. Sub apă,... întrezăresc pămînt şi om multicolor. De aici încolo, îmi propun să mă înscriu la un curs de scafandri, pentru că ce am intuit, prin clarul apei de la ţărm, mi se pare, deja mult, dar prea puţin, pentru cît de "bogat" pare a fi.

Nota LiterNet: Cu ocazia celei de-a douăzecea ediţie a Galei Premiilor Uniter (23 aprilie 2012), LiterNet va publica o serie de interviuri cu nominalizaţi, premiaţi sau membri ai juriilor precedentelor Premii UNITER. Vlad Zamfirescu, protagonistul acestui interviu a primit premiul UNITER pentru debut pentru rolul Frederik din spectacolul Pelicanul de August Strinberg (r. Cătălina Buzoianu), Teatrul Levant, la a patra ediţie a acestor premii, în 1996.

***
Iuliana Iustina Stănculescu: Aş vrea să vorbim despre omul de dincolo de scenă: cu ce ai intrat pe scenă, cum erai înainte de a te apuca de actorie, ce ţi-a mai rămas din tine, dacă te-ai transformat...
Vlad Zamfirescu: Suntem într-o continuă evoluţie cu toţii sau, mă rog, involuţie, depinde de fiecare. O modificare există. Să sperăm că în bine (rîde). Normal că nu mai sunt acelaşi din facultate, nu mai sunt acelaşi din liceu. Evoluăm, nu?

I.I.S.: Dar ce ai folosit din ceea ce eşti în actorie sau de ce ai făcut actorie?
V.Z.: Totul. Pe scenă eu sunt, pînă la urmă.

I.I.S.: Nu este personajul?
V.Z.: Nu. Cine e personajul? Unde e personajul? Personajul e în noi. Noi suntem pe scenă şi personajele sunt din noi. E şi un citat de Pirandello care spune asta într-o piesă (Şase personaje în căutarea unui autor). Profesorul meu de actorie, Cojar, asta ne spunea: "Nu există personaj. Ce-i aia personaj? Personajul eşti tu. Tu, care într-o anumită situaţie, ai putea să reacţionezi şi tu aşa". Nu-i normal aşa?

I.I.S.: E adevărat şi nu e adevărat. Unii oameni au unele tipuri de reprezentări, alţii nu.
V.Z.: Păi nu. Cînd faci un text şi te raportezi la textul respectiv, personajul reacţionează într-un anumit fel şi tu trebuie să îi găseşti motivaţia care te-ar face şi pe tine să poţi să reacţionezi aşa. Şi atunci, după părerea mea şi a şcolii acesteia de teatru, că mai sunt şi alte şcoli de teatru, lucrurile devin valoroase şi importante. Adică, ai rapeluri personale, vii cu bagajul tău emoţional şi informaţional şi asta nu poate decît să îmbogăţească. Altfel, e sărăcăcios. E o schemă, o schiţă exterioară, o formă pe care nu ştiu cît de bine poţi să o umpli tu cu conţinut dacă nu eşti tu acolo. Corect?

I.I.S.: Nu ştiu. Corect este dacă e corect pentru tine. Eu nu pot să spun dacă e corect pentru că: nu sunt actriţă, 1) şi 2) încerc să valorizez foarte mult omul din spatele personajului.... Există pericolul acesta al identificării cu Persona, să intri într-un personaj şi "să nu mai ieşi"...
V.Z.: Ei... Ar fi caz patologic, nu crezi? Sunt nebun?

I.I.S.: Nu... Dar dacă îţi place foarte mult un personaj...
V.Z.: Nu se întîmplă aşa ceva la oamenii normali. Dacă se întîmplă aşa ceva, e grav. Nu e în regulă. Un om normal se duce, îşi face meseria, îşi face rolul, se duce acasă, bea o bere (rîde)...

I.I.S.: ... şi revii la...
V.Z.:... absolut... Cum altfel?

I.I.S.: La cine revii?
V.Z.: Revii la tine, şi familia ta, şi la obiceiurile tale...

I.I.S.: Ce-ţi mai aminteşti de tine, de înainte de a deveni actor? Licean, şcoala generală, mica ta copilărie? Aveai semne de atunci că vei deveni actor?
V.Z.: Da, voiam să fac asta... dar s-a pus de atîtea ori întrebarea asta...

I.I.S.: Dacă e un clişeu, schimb întrebarea. Gata.
V.Z.: Da, e.

I.I.S.: Bine, o să schimbăm întrebarea. Pentru că tatăl tău era actor ai vrut să fii actor? Bănuiesc că întrebarea asta nu ţi s-a pus niciodată şi de asta mă gîndesc să o adresez eu acum...
V.Z.: (rîde) Da, exact... Cumva da, cred că, undeva subliminal, există o legătură. Sigur că, probabil, atunci cînd eram copil spuneam că: "Nu. Că îmi fac drumul meu, separat". Făceam teatru la Tîrgu Mureş, la Casa de Cultură a Pionierilor. Dar undeva, da, cred că, pe undeva, microbul există şi din cauza asta.

I.I.S.: Ai fost copil unic?
V.Z.: Nu. Suntem trei fraţi din două căsătorii, adică am două surori şi ele nu sunt nimic între ele, ci surori doar prin mine. Eu sunt frate vitreg cu ambele.

I.I.S.: Dar ai copilărit cu vreuna dintre ele în casă?
V.Z.: Da, la Tîrgu Mureş. Cu sora mea mai mică din partea mamei.

I.I.S.: Cum erai copil?
V.Z.: Un copil. Ca toţi copiii. Poate puţin mai rebel, poate puţin mai puţin dezvoltat emoţional. Mă uit acum la ai mei şi unul din ei e foarte matur, văd că înţelege mai multe planuri dintr-o situaţie şi îl văd pe cel mai mic care e mai aerian... Nu cred că suntem egali, fiecare copil se dezvoltă în felul său şi atunci nu mi se pare o problemă. Dar eu cred că semănam cu Ştefan (n.r. cel mai mic dintre copii), adică eram mai aerian, nu înţelegeam aşa de bine situaţiile. Dar cred că eram un copil fericit.

I.I.S.: Şi lecţiile cu cine le făceai?
V.Z.: Pffff.... (puţin încurcat)... cu bunica mea în primă fază. Eu nu am fost un elev bun. Nu vreau să dau vina pe părinţi, dar... e nevoie în primii paşi să ai pe cineva care să te înveţe cum să înveţi. Şi ei nu au fost, din diferite motive şi nu prea am ştiut chestia asta şi nu am învăţat-o. Am fost un elev cu probleme. Din cauza asta, de la un moment încolo, nici nu mi-a prea plăcut. Am zis, "Eu am altă treabă: o să fac teatru şi nu mă interesează (n.r. şcoala)".

I.I.S.: Deci aveai propriul tău parcurs, plan...?
V.Z.: Da. Cumva am fost destul de încăpăţînat şi dificil de modelat. Tot timpul am făcut cam ce-am vrut eu. Cam toată viaţa am fost aşa.

I.I.S.: Bănuiesc că, acum tată fiind, realizezi că s-ar putea să ai parte şi de "pericolul" ăsta.
V.Z.: Eu îi încurajez în direcţia asta. Pe atunci erau alte vremuri. Sau aşa văd eu lucrurile. Părinţii aveau nevoie ca copiii să se supună: "Mă asculţi pentru că sunt mama ta. Mă asculţi pentru că sunt tatăl tău". Ori eu nu cred în povestea asta. Mi se pare aiurea. Mi se pare că trebuie să discutăm de la om la om şi să ne negociem situaţiile ca şi cum ni le-am negocia cu un musafir sau cu un bun prieten, nu să îi impui ceva, doar pentru că tu l-ai făcut. Cred că lucrurile trebuie negociate şi găsită o formulă convenabilă ambelor părţi.

I.I.S.: De la ce vîrstă?
V.Z.: De mic, de foarte mic.

I.I.S.: Şi nu este o responsabilitate pe care o pui pe umerii copilului?
V.Z.: Nu. Liberul arbitru e perfect pentru ei. Eu acum le dau opţiuni. "Tu ce părere ai? Ce facem?" Îi întreb, mă sfătuiesc cu ei. Mi se pare fabulos. Brusc, capătă o responsabilitate frumoasă, nu sunt chinuiţi. Nu îi apasă. E foarte bine că se întîmplă asta. Părerea mea... Am şi citit nişte cărţi în direcţia asta...

I.I.S.: Deci, eşti un părinte educat.
V.Z.: Oarecum, nu ştiu cît de educat, dar informat sigur. Adică m-am informat in legătură cu aproape tot ce înseamnă relaţia mea cu ei şi cum îi afectează părinţii pe copii.

I.I.S.: Ai învăţat chestia asta pentru ca să eviţi nişte greşeli care s-au făcut cu tine, cînd erai copil?
V.Z.: Nu mă consider un copil frustrat. Consider că ai mei, ca urmare a naturii situaţiei, despărţindu-se, au avut alte treburi, dar nici nu ştiau şi nu aveau o aplecare. Şi cred că asta era o stare generală (nu totală). Cred că foarte mulţi părinţi cu copii de vîrsta mea, nu ştiu să asculte, nu sunt capabili. Nu sunt capabili să asculte pur şi simplu, să uite de ei... ştii ce zic? Oameni care n-au puterea asta. Şi sunt foarte mulţi. Şi mi se pare că şi ei fac parte din categoria asta, adică şi ai mei. Dar cred ca e o chestiune şi de generaţie. Probabil că a trebuit să existe generaţia asta ca noi să învăţăm. Habar n-am, dacă e aşa. Probabil că e o etapă din evoluţia omului... (rîde)

I.I.S.: Omenirii... (rîd)
V.Z.: Da. Cumva. Cred că da.

I.I.S.: Trebuie să mărturisesc că eu nu vin la discuţii cu prejudecăţi. Dar de data asta, e adevărat că am venit gîndindu-mă că, fiind copilul unui mare actor şi fiind, la rîndul tău, un actor foarte apreciat pentru generaţia ta, îmi va fi greu să fiu la fel de deosebită în întrebările mele...
V.Z.: Dar nu trebuie să vrem să fim deosebiţi. Să căutăm originalul cu orice preţ?

I.I.S.: Nu neapărat. Noi suntem oameni şi în felul acesta suntem originali: că avem propriul nostru univers...
V.Z.: Exact. Că oricum suntem unici, da.

I.I.S.: Dar poate m-au influenţat şi anumite roluri de-ale tale, şi m-au făcut să cred că ai fi o persoană care tratează oamenii "de sus". Mă gîndesc acum la XXL (Fat Pig).
V.Z.:
Aia e o posibilă faţetă a mea. E doar o faţetă a mea. Dar asta nu înseamnă că ăsta sunt eu cu totul. Ai văzut Dumnezeul de a doua zi?

I.I.S.: Nu.
V.Z.: Ei, vino să vezi Dumnezeul de a doua zi, să vezi altă posibilă faţetă a mea. Să vezi că nu seamănă.

I.I.S.: A fost dificil pentru tine, pentru sufletul tău, să ieşi de sub "cine a fost tatăl tău"?
V.Z.: Sunt şi bune şi rele. Sunt amestecate. Pe de o parte e bine să fii curat, să pleci curat, să n-ai nici un fel de povară în spate. Pe de altă parte, povara asta îţi dă şi avantaje. Traseul poate să înceapă mai uşor, să zicem, dar să fii judecat prin comparaţie. Nu cred că e ceva care m-a încurcat. Au fost şi minusuri şi plusuri. Asta vreau să spun. Aşa cred.

I.I.S.: Te-ai simţit singur în demersul acesta, vreo clipă?
V.Z.: Nu. Sunt atîţia copii de actori care fac meseria asta, şi în lume şi la noi...

I.I.S.: Lasă-i pe alţii. Eu te întreb de tine...
V.Z.: Mă întrebi dacă am avut momente dificile? (zîmbeşte)

I.I.S.: Da.
V.Z.: Toţi avem.

I.I.S.: Ieşi din colectiv. Du-te înspre tine. Mă interesează individualitatea, nu colectivitatea.
V.Z.: Nu. Chiar asta cred, că nu am fost un caz special.

I.I.S.: Te aperi...!
V.Z.: Nu. Chiar cred că sunt cazuri pe lumea asta, mult, mult, mai dificile...

I.I.S.: Cum ar fi?
V.Z.: Boli, uită-te în Africa: sărăcie, cutremure... ce ni se întîmplă nouă e nimic.

I.I.S.: Aşa e. În acelaşi timp, fiecare dintre noi avem momentele noastre dificile, care nu sunt mai puţin importante decît suferinţa cuiva care e în Africa. Trăind-o, o simţi cu intensitatea respectivă...
V.Z.: Normal. Te apasă. Te doare. Dar dacă vezi întregul...

I.I.S.: Vorbind tot de personaje şi de felul în care te-ai construit tu pe tine: a existat vreun personaj care te-a obosit şi de care ai vrut să scapi?
V.Z.: Nu. Au existat personaje pe care mi-a fost greu să le descopăr. Nu mă găseam pe mine acolo. Dar pînă la urmă e un joc, şi dacă ştii cum să o iei e frumos. Mie îmi place foarte mult meseria asta şi îmi place să mă joc.

I.I.S.: Joci mim(ă)?
V.Z.: Da. Mi se pare pueril (rîde şi el şi rîd şi eu). Jucam printr-a VIII-a. Pe la vîrsta aia.

I.I.S.: Ai nostalgii, adică ai vrea să te întorci la ce ai fost tu odată, măcar dintr-o anumită perspectivă: "Uite, eram mai nu-ştiu-cum, dar acum, nu mai sunt. M-am transformat şi îmi pare rău..."?
V.Z.: Nu. Mi se pare că sunt pe drumul bun (rîde şi el şi rîd şi eu). Ştiu că sună lipsit de modestie, dar mi se pare că sunt un om armonios. Am avut noroc. Sunt relaxat, ăsta e cuvîntul, poate nu armonios. Destul de relaxat. Sau poate mult prea relaxat.

I.I.S.: Te descopăr şi eu fiind la fel. Stau şi încerc să îmi dau şi eu seama unde ar fi, dacă ar fi, momentul de inflexiune, în care ai spune: "Uite, aici, nu sunt foarte happy cu aspectul ăsta..."
V.Z.: Nu. Avînd conştiinţa că, practic, eu am hotărît totul în ceea ce mă priveşte, traseul, opţiunile au fost ale mele. Ăsta sunt eu: cu bune şi cu rele...

I.I.S.: N-am auzit decît bune pînă acum (zîmbesc)
V.Z.: Da... Mai şi beau... (rîde) Mai fac şi eu de astea omeneşti.

I.I.S.: Văd. Bei ceai.
V.Z.: Acum, că sunt bolnav. Aveam repetiţii acum, de la trei, dar prefer să stau în casă să mă refac. Refac The Shape of Things. Dar fac regia, nu joc, de data asta. Predau ştafeta unor tineri. E frumos. Îmi place.

I.I.S.: Dar, în sufletul tău, eşti mai degrabă regizor sau actor?
V.Z.: Şi, şi. Îmi place şi să lucrez cu material uman: ca regizor lucrez cu actorii, iar ca actor lucrez cu mine şi cu partenerii. E acelaşi lucru. E vorba de comunicare.

I.I.S.: Ce frici ai?
V.Z.: Frici?

I.I.S.: Da.
V.Z.: (şopteşte şi zîmbeşte): Nu prea am frici...

I.I.S.: Cum?
V.Z.: Nu prea am frici... Nu ştiu, stau să mă gîndesc. Ei, mă apucă o panică aşa cînd mă mai îmbolnăvesc, mi-e frică să n-am ceva nasol, dar nimic major. E mai mult ipohondrie decît realitate.

I.I.S.: Mai degrabă închipuite decît reale, în sensul ăsta...
V.Z.: Da, da.

I.I.S.: Cred că actorului îi este dificil să (şi revin asupra ideii) să fie cam toate personajele care i se propun să fie, să scoată din el lucruri care se poate să nu existe acolo...
V.Z.: Pirandello spunea: "În noi avem un infinit de posibilităţi". E totul acolo. Tu trebuie doar să ştii să apeşi pe butonul care să scoată la suprafaţă. Ceea ce nu-i uşor. E vorba şi de meserie şi de cum ştii să te pui în situaţii şi să te raportezi la... Acolo e totul. Eroul e în noi. Aveam de jucat, la şcoală, "eroi". Am intrat într-un examen şi ne gîndeam noi: "Ce, ştii tu să faci un erou...? Ne gîndeam cum să facem..." Şi Cojar zicea: "Eroul e în tine. Trebuie să ştii să îl scoţi afară". Şi dădea un exemplu foarte frumos cu un actor de pe la Craiova (sau nu ştiu de unde), care era un actor bun, cu talent, dar căruia cam îi plăcea alcoolul. Şi avea de jucat un personaj dintr-o piesă istorică. Pentru premieră au avut costume de la nu-ştiu-ce muzeu, din astea, inestimabile, originale. Costumul lui... X... Şi le-au adus, le-au pus cu o zi înainte în teatru, într-o magazine. El era în faţa teatrului, la o crîşmă, cu nişte prieteni. Şi, deodată, a văzut la geamul de sus (chiar de la magazia cu costume), că iese fum. Şi a înnebunit. S-a dus acolo. N-avea cum să intre că teatrul era închis, uşa de la magazie era sub lacăt... Şi atunci a ieşit la suprafaţă eroul din el. Şi s-a dus din geam în geam, beţia parcă îi trecuse brusc şi toată lumea se uita la el, paralizată, de frică să nu cadă. Şi a salvat costumele alea. Apropo de erou. Şi ce? În el, ca om normal, nimeni n-ar fi zis că era un erou. Dar uite, că eroul era în el. A fost nevoie doar de momentul, de declicul acela ca eroul să iasă afară.

I.I.S.: Motivaţia...
V.Z.: Da.

I.I.S.: Sunt de acord cu roluri care scot din tine Eroul, Salvatorul, Înţeleptul. Dar ce te faci cu dimensiunile negative?
V.Z.: Trebuie să le găseşti o justificare pentru că omul nu e rău...

I.I.S.: ... fundamental...
V.Z.:... da, adică patologic. Dacă e patologic, e un caz la care nici nu mă pot raporta. E ceva cu care eu nu mă pot identifica (ca spectator vorbesc, acum). Şi să empatizez, e o boală. Mă uit cu milă şi nici nu vreau să văd. Un caz special. Omul e nebun. În mod normal, lucrurile sunt justificabile, adică orice criminal, care nu e patologic, are o motivaţie pe care dacă stai să o urmăreşti, pentru el, funcţionează. Adică el ştie de ce a făcut, ce a făcut. Aşa încît trebuie să găseşti motivaţiile umane, care ar putea fie... Trebuie să crezi în dreptatea ta, indiferent ce personaj faci. Tu trebuie să scoţi la lumină dreptatea ta. Să ai dreptate, din punctul tău de vedere. Sigur că poţi fi contestat. Tu să nu zici: "Am făcut aşa că m-am distrat. Sau nici nu ştiu de ce am făcut-o." Nu? Richard al III-lea...

I.I.S.: Da...
V.Z.: Dreptatea e putere. El vrea ceva, vrea să ajungă undeva. Că ajunge să-i şi placă, băgîndu-se în nenorocirea asta, asta e altă discuţie, dar iniţial el a plecat foarte motivat şi determinat. N-a zis: "Sunt un om rău şi vreau să fac rău". A zis: "Eu vreau să conduc ţara asta"...

I.I.S.: Personal nu m-aş putea imagina jucînd un personaj negativ. E adevărat că nu e meseria mea, dar, totuşi, te întreb, nu e mai fascinant un rol negativ?
V.Z.: Ba da. Rolurile negative sunt mai cărnoase, mai bogate, mai umane, pentru că arată cum suntem noi, de fapt. Că avem şi plusuri şi minusuri... Ne place bîrfa... omul e divers... Personajele negative te lasă să funcţionezi cumva, nu la modul general spun, că nu e ok, dar, te lasă să ieşi la suprafaţă, să fii mai bogat, să fii mai divers. În ceea ce priveşte personajele pozitive, în principiu, de multe ori nu poţi să le arăţi şi partea lor mai umană, mai slabă. În multe din ele se arată numai partea bună şi pozitivă a lucrurilor. Şi e puţin plictisitor, că e doar o faţetă a întregului. Şi te uiţi şi zici: "Dar omul din el?" Şi de aceea e mai dificil de făcut un personaj pozitiv.

I.I.S.: Omul din tine e bun sau e rău? Nu din tine, în mod special, ci din noi...
V.Z.: Noi suntem născuţi fundamental buni, adică aşa suntem.

I.I.S.: Deci, ne pervertim în oameni negativi sau răi...
V.Z.: Dar eu nu cred că există un om rău. Nu cred că există oameni răi. Există oameni care au nişte interese şi şi le urmăresc. Dar el nu vrea să facă rău din principiu, el nu vrea să îţi facă ţie rău: nu vrea să îţi dea ţie în cap pur şi simplu. Dacă se ajunge aici, sunt nişte motive, corecte sau nu, dar motive. El poate zice că din disperare ajunge să facă ceva rău. Sigur că nu e de înţeles, nu e normal. Dar, poate fi o dramă acolo.

I.I.S.: În cariera ta ai făcut mai mult personaje pozitive sau negative? Ţi le alegi? Ai vreo preferinţă?
V.Z.: Depinde şi de statutul pe care îl ai. Eu, acum, sunt destul de privilegiat şi îmi aleg, în proporţie de 90%. Şi mi se pare şi normal să îmi placă şi lucrul la care mă bag. Contează părerea mea, dacă joc sau nu. Cel puţin pentru mine.

I.I.S.: Ce gen de personaje îţi alegi?
V.Z.: Nu cred că mă duc într-un singur gen. Mă interesează să fie oameni cît mai bogaţi şi mai complecşi. Şi să aibă nişte coordonate care pot să fie urmăribile. Sunt piese care, din păcate, nu sunt scrise foarte bine şi de aceea sunt nişte rupturi şi stai de înnebuneşti: "Da' ce-a vrut să zică?" şi n-ai cum să o legi... Şi atunci fug. Zic: "Măi, eu nu înţeleg, nu-mi place." Nu caut simplitate, dar caut să aibă un parcurs. Caut autori mari. Caut să aibă un parcurs mare şi coerent. Şi, de obicei, autorii mari au asta. LaBute, de exemplu, este, după părerea mea, cel mai mare autor contemporan. E foarte bine ce face. Adică e atît de frumoasă construcţia şi atît de închegată şi de bine şi cu mesaj, încît este o bucurie să joci.

I.I.S.: E foarte important pentru noi (n.r. psihologii) fenomenul acesta transferenţial, adică ce simt că vine de la celălalt spre tine. Nu pot să nu remarc că mai toate răspunsurile tale se finalizează aşa: punct.
V.Z.: Nu-mi place să bat cîmpii aiurea, adică să mă aud vorbind. Nu vreau să am boala asta. Vreau să fiu la obiect.

I.I.S.: Dar aşa face un actor, în general? Actorii ştiu că elaborează...
V.Z.: Depinde de actor. Sunt actori şi actori. Nu poţi să generalizezi. Dacă generalizezi, e cea mai mare greşeală.

I.I.S.: Deci eşti punct ochit-punct lovit?
V.Z.: Aşa sunt eu. Da. Îmi place asta. Şi caut asta şi în meserie. Da, da. Probabil. Şi dacă stau şi mă gîndesc, acum îmi dau seama, că mi-ai zis, probabil că e din cauza defectului profesional. Tot Cojar, profesorul meu, ne învăţa Economie de mijloace, adică: "Nu fă nimic ce nu e necesar". Că în viaţă nu faci nimic în plus. Nimic decît ce trebuie. Adică dacă trebuie să te duci să îţi iei o cafea de acolo (arată un punct la 2-3 m distanţă de masa la care eram), faci cel mai scurt drum sigur. Adică dacă n-ai alt drum între timp, adică dacă n-ai şi alte scopuri, adică nu începi "să faci floricele de dragul floricelelor". Te duci la obiect, clar. Aşa se întîmplă în viaţă, aşa trebuie să se întîmple şi pe scenă.

I.I.S.: Mă îngrijorează puţin şi m-aş întoarce la ceea ce zicea Pirandello, cum că noi putem să avem milioane de posibilităţi în noi şi îţi voi spune ce zice şi Carl Gustav Jung: Da, le avem, dar multe dintre ele sunt în Umbră. Deci nu le poţi accesa pe toate. Asta ar însemna inflaţie psihică.
V.Z.: Corect. Dar cred că e mult pînă la inflaţia psihică. Adică suntem aşa de săraci. Să scoatem noi la suprafaţă cîteva, că nu ajungem la toate. Mie nu mi-e frică de nici un fel de inflaţie psihică.

I.I.S.: De ce?
V.Z.: Cred că la ce se referă el (n.r. C.G. Jung), e, probabil, pentru oamenii foarte evoluaţi, care au ajuns să-şi cunoască cîteva zeci de mii de faţete, ceea ce n-o voi face niciodată cu rolurile mele. Pentru că nu voi ajunge să fac niciodată zece mii de roluri. Aşa că, stau liniştit (rîde).

I.I.S.: Dar dacă n-ai fi făcut actorie, ce-mi zici tu este că n-ai fi reuşit să cunoşti aceste faţete ale tale?
V.Z.: Nu ştiu. Poate n-aş fi reuşit să cunosc atît de multe. Sau habar n-am. Dar viaţa te pune în diferite situaţii în care te descoperi sau te re-descoperi. "Eram şi aşa şi nu ştiam asta despre mine". Depinde de oameni. Pe un om poate să îl inhibe actoria, pe un om poate să-l deschidă. "Fă actorie şi o să te cunoşti mai bine!" Nu cred că poţi să zici aşa.

I.I.S.: Dar tu te-ai cunoscut mai bine, după ce ai început să faci actorie?
V.Z.: Aşa cred. (rîde reţinut)

I.I.S.: Cred că starea mea de dinainte de a veni aici, nu a fost fără sens. Nu e vorba de a vorbi pentru ca să te auzi tu sau să faci floricele, precum ai zis. Dar mi-ar fi plăcut să fii mai puţin... cenzurat.
V.Z.: Dar nu sunt cenzurat. Sunt foarte corect. Am cunoscut un psiholog mare, de pe la Arad. Au venit, la spectacol, la Bash. O trilogie contemporană, despre răul uman (nu se mai joacă). Personajele ajungeau să facă nişte chestii... De exemplu, ea îşi omora singurul copil, dar dacă îi parcurgeai traseul, nu puteai să fii de acord cu ea, dar înţelegeai... Apropo de tatăl care... în sfîrşit, e o poveste complicată. Şi după, am avut o seară de discuţii cu psihologii. Şi era acolo, tipul ăsta de la Oradea, atît de deştept, recunoscut de toată lumea ca "guru". Şi erau persoane pe acolo care voiau să se audă şi cumva îi simţeai, înţelegeai ce fel de oameni sunt: erau mai importanţi ei decît subiectul care se discuta. Tipul ăsta era atît de fascinant, prin simplitatea şi prin acuitatea cu care vedea lucrurile şi cu care le desfăcea, fără să se complice şi din cauza asta, fascina pe toată lumea. Cu majoritatea celorlalţi, nu puteai. Perturbau cu alte gînduri: să se arate pe ei, să dea bine, să vadă colegii ce deştepţi sunt, ori, nu despre asta e vorba. Noi discutăm un subiect acum. Punct. Nu trebuie să te impresionez eu pe tine...

I.I.S.: Eu sunt doar un simplu mijloc. M-a intrigat puţin ce mi-ai zis la telefon, atunci cînd ţi-am zis ca vreau să vorbim despre tine şi mi-ai spus: "Că nu eşti important".
V.Z.: Păi da. Ce contez eu, ca om? Contează, poate, ce fac eu ca meserie. Eu ca om contez pentru mine şi pentru nevasta mea, pentru copii. Nu mi se pare important. "Pune-mă pe tapet (intonează teatral): A băut un ceai..." E aşa de ne-important şi de minor. Sigur, că e o lume curioasă, dar... e puţin.

I.I.S.: Într-un fel e puţin, în alt fel, poate am ajuta pe cei care te privesc la teatru să nu suprapună imaginea ta reală peste un rol.
V.Z.: Vine şi vede alt rol. Lucrurile astea, de la sine, se... cern...

I.I.S.: ... se neutralizează?
V.Z.: Bineînţeles. În mod ideal. Dacă reuşeşti să faci asta. Dacă nu, nu.

I.I.S.: Dar apropo de faptul că ai confortul şi libertatea să-ţi alegi rolurile pe care le joci, tendinţa e să-ţi alegi roluri cu care poţi să rezonezi mai mult.
V.Z.: Nu ştiu. Rezonezi e greşit spus.

I.I.S.: Poate acroşează din tine un anumit lucru.
V.Z.: Da. Se poate ca într-o anumită etapă a vieţii tale să te intereseze să descoperi acel ceva. Şi, peste un an, să fi trecut peste, să cauţi altceva. Adică e posibil ca rolurile să te "lovească" într-un moment în care ai nevoie de ele sau te interesează zona aia.

I.I.S.: Dar asta nu înseamnă că nu mai ai, în continuare, în structura ta interioară, şi etapa dinainte...? Adică ai depăşit-o şi, gata, nu mai revii la ea?
V.Z.: Nu, e acolo. E. Să revii, apropo de un rol pe care l-ai înţeles şi ai înţeles un drum, devine plictisitor. Şi pentru public şi pentru tine. Personajele lui LaBute, unele, sunt cam aceleaşi. Joc, Carter, în piesa XXL şi jucam Adam din The Shape of Things. Ce joacă Andi (Vasluianu) şi Tudor (Aaron Istodor) în XXL, jucam eu în The Shape of Things. E cam acelaşi personaj. Şi ca traseu şi ca şi criză de final. Cînd mi-a propus Cristi XXL-ul, am vrut să fac Carter. Adică, să fac acelaşi lucru, mi se păreaaaa... Ştiam despre ce e vorba.

I.I.S.: Nu ai stare într-un personaj?
V.Z.: Ba da. Dar nu mai e interesant. L-ai făcut. De ce să îl faci? Îl repeţi.

I.I.S.: Ca să îl desăvîrşeşti.
V.Z.: Eu cred că pe ăla l-am desăvîrşit pe parcursul a cinci, poate şapte ani cît timp l-am jucat. A avut şi el traseul lui, evoluţia lui. Pînă l-am înţeles complet, a durat. Mult după premieră. L-am tot jucat şi, după cinci ani, cred că am ajuns la a-l cunoaşte. Gata. Nu mai am ce descoperi, ce cunoaşte, în zona aia.

I.I.S.: Îţi voi pune iar o întrebare clişeu: Cum e să joci cu tatăl tău?
V.Z.: Nu e nimic spectaculos. Suntem două personalităţi diferite.

I.I.S.: E un actor bun?
V.Z.: Da, e un actor cu farmec, cu carismă şi e considerat un mare actor.

I.I.S.: L-am iubit pe Florin Zamfirescu.
V.Z.: Ai văzut? (rîde)

I.I.S.: Dar întotdeauna am crezut că are un fiu care îi seamănă, cel puţin fizic: semănaţi foarte bine.
V.Z.: Da. Gena.

I.I.S.: Şi interior?
V.Z.: Habar n-am. Cred că suntem structuri diferite. El e puţin mai înverşunat, mai pătimaş. Eu sunt mai zeflemist...

I.I.S.: Ca să zic aşa, Carter te prinde mai bine... (zîmbesc)
V.Z.: Depinde... da. Dar dacă vezi Dumnezeul de a doua zi, o sa descoperi o altă faţetă a mea şi o să ai o dilemă.

I.I.S.: Care e care?
V.Z.: Care e alta. Tu vino să vezi. Nu are rost să-ţi povestesc.

I.I.S.: Crezi că ceea ce simţi tu atunci cînd joci tu un personaj, reuşeşti să-l transmiţi întru totul? Te aştepţi ca şi ceilalţi să priceapă la fel, cum trăieşti tu personajul, aşa să îl trăiască şi cel din sală? Că tu spui: "Vino să îl vezi", dar eu, în funcţie de istoria mea personală şi de ce sunt eu, îl pot percepe într-un fel...
V.Z.: Singur că da, dar aici intervine meseria noastră: să ştiu să te iau cu mine, să ştiu să îţi captez atenţia şi să te duc pe drumul pe care vreau eu să te duc, nu să ai libertatea să te duci pe unde vrei tu.

I.I.S.: Sunteţi nişte farceur-i?
V.Z.: Dintr-un punct de vedere, da.

I.I.S.: Spune-mi, te rog, cîteva vorbe despre premiul acesta de la UNITER.
V.Z.: Am luat un premiu UNITER cînd eram foarte mic şi inconştient. Nu ştiu cît a însemnat, pentru că suntem în România, unde un premiu nu înseamnă ce înseamnă un Oscar care îţi schimbă viaţa. Sigur, că în lumea noastră, sunt plăcute. Dar valoare concretă, nu te ajută la nimic: nu cîştigi mai mulţi bani, nu faci roluri mai multe. Şi, după aia, am luat mai multe premii... şi tot la fel.

I.I.S.: Dar ar conta altceva?
V.Z.: Contează munca pe care o faci şi perseverenţa şi repetitivitatea lucrului bun. Practic, îţi cîştigi un statut real şi eşti privit într-un fel cînd ai reuşit să construieşti ceva şi să faci ceva solid şi valabil şi consecvent. Şi atunci, simţi practic în colegii tăi, că se uită la tine altfel.

I.I.S.: Eşti un om comun?
V.Z.: Da.

I.I.S.: Crezi asta?
V.Z.: Da. Am plăceri absolut comune şi omeneşti. (rîde)

I.I.S.: Dar, apropo de colegii care se "uită într-un fel la tine altfel" şi de tinerii pe care îi însoţeşti atunci cînd faci regia unui spectacol, eşti cineva, deja?
V.Z.: (rîde cu poftă) Nu ştiu. Nici nu vreau să mă gîndesc aşa, pentru că mi se pare inutil. Important nu e să fii cineva şi să te raportezi de la un statut la alt statut, ci să comunici. Adică să vorbeşti real cu omul acela şi el să îţi spună părerea real, indiferent de diferenţa de vîrstă sau de statut care e între noi. Şi atunci, lucrurile sunt ok, poţi să fii relaxat şi normal.

I.I.S.: Deci, ai prieteni oameni obişnuiţi.
V.Z.: Da.

I.I.S.: Spuneai puţin mai devreme de faptul că ai luat premiul de la UNITER, cînd erai "mai mic şi mai inconştient". Acum eşti conştient?
V.Z.: Nu ştiu dacă sunt conştient, dar sunt ceva mai conştient decît atunci. (rîde) Adică înţeleg lucrurile ceva mai bine şi cumva e normal, datorită vîrstei şi experienţei.

I.I.S.: Conştiinţa se învaţă sau se descoperă în tine?
V.Z.: Nu ştiu. Cred că şi-şi. Cred că şi înveţi lucruri, dar şi ies la suprafaţă. Simţi la un moment dat: "Parcă gîndesc altfel". Dar, te trezeşti aşa... Parcă, ţin minte că o trezire de asta, un prag de ăsta, l-am simţit pe la 33 de ani. Poate a fost doar în mintea mea, nu spun că aşa e, dar parcă am privit un pic altfel lucrurile. Aşa mi s-a părut. Dar se şi învaţă mult. Cred că experienţa şi munca, mai ales dacă e cu pasiune, dacă te interesează să faci bine ceea ce faci, te educă şi îţi faci mult bine.

I.I.S.: Ce faci tu ca să lucrezi cu tine?
V.Z.: În meseria noastră, printre altele, e important e să fii acum aici. Adică să poţi, cît de tare, dacă mă uit la tine, chiar să mă uit la tine. Şi asta se simte pe scenă. Sunt actori care sunt extrem de prezenţi, te îngheaţă în scaun. Comparaţia e puţin comică, dar animalele aşa sunt, de exemplu, de altfel, se şi spune că e greu să lucrezi cu animale. Am făcut o reclamă cu un cimpanzeu şi era atît de acum aici, mai ales cînd nu era după gratii, cînd se uita la tine, se uita la tine. Atît de puternic, că paralizai. Era cineva sus la lumini, monta un reflector şi a intrat dresorul cu cimpanzeul şi a ridicat privirea. A îngheţat omul acela... (mimează paralizia)... Înţelegi? "Insule de adevăr" spunea Cojar. Aveam, cînd eram mici, insule de adevăr. Iar munca noastră e să le facem un continent, să le unim. Şi să putem să fim constant, tot timpul, acum, aici. Nu e uşor, că mintea îţi fuge. E un exerciţiu pe care eu îl fac şi e absolut necesar în meseria noastră ca să o faci bine. Să fii prezent.

I.I.S.: Tu spuneai mai devreme că eşti un tip rebel sau erai. Eu te percep a fi foarte sever.
V.Z.: Da, sunt un tip sever cu mine, în primul rînd şi cu meseria mea. Sunt cîrcotaş. Îmi place să nu-mi dau voie, să fiu atent la ce se întîmplă, la ce fac, apropo de ceea ce am învăţat în şcoală, şi de ce e bine şi de cum cred eu că e bine. Şi după fiecare spectacol, am multe reluări în cap şi îmi spun: "... hmm... acolo nu mi-a ieşit, acolo..." Şi vreau, de fiecare dată, să fie mai bine. Dar mi se pare normal. Aşa mi se pare că trebuie să fie ca să fie frumos.

I.I.S.: Nu toată lumea e aşa de strictă cu sine.
V.Z.: Fiecare e liber să trăiască cum vrea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Gala Premiilor UNITER, 2011-2012


0 comentarii

Spacer Spacer