Căsătoria din dragoste. Oare mai există?

În romanul său O viaţă (1883), Guy de Maupassant spune povestea unei fete din mica nobilime normandă, Jeanne, care se îndrăgosteşte de un viconte din împrejurimi, Julien. În seara nunţii, tatăl ei, la îndemnurile soţiei sale, îi vorbeşte fetei între patru ochi, pe un ton foarte jenat, despre ceea ce o aşteaptă:  
Aceste cuvinte, încărcate de aluzii şi echivocuri, într-o vreme când ideea de educaţie sexuală era de neconceput, stârnesc în sufletul miresei o mare spaimă. Ieşind de la mănăstire, unde a fost crescută, ea trece de la starea de inocenţă direct la cea de soţie. Se lasă dezbrăcată de cameristă şi îşi aşteaptă, tremurând, noul soţ, cu sentimentul că va luneca în această noapte a nunţii ca într-o fântână fără fund. Soţul ciocăneşte uşor de trei ori la uşă, el însuşi paralizat de trac şi lipsit de experienţă. Vine să ceară ceea ce i se cuvine şi o roagă să-i îngăduie să se culce alături de ea. Fata nu-şi poate ascunde teama, mirele se simte jignit, se duce şi se dezbracă în camera alăturată, reapare în izmene şi în şosete şi se strecoară în pat. Când fata simte lipindu-se de ea "un picior rece şi păros", cu greu se stăpâneşte să nu ţipe. Pentru a gusta picanteria unei asemenea situaţii, trebuie să ştim că, într-o vreme când scăldatul în mare rămânea apanajul unei minorităţi, fetele şi băieţii aveau puţine ocazii, cel puţin în cazul claselor înstărite, să-şi cunoască reciproc anatomia: situaţia era diferită la ţară, unde muncile grele, făcute la comun, şi vederea animalelor îi iniţiază mai devreme pe tineri în anumite lucruri. Restul serii este un dezastru. Julien, grăbit să-şi exercite dreptul, se năpusteşte cu mâinile spre pieptul lui Jeanne, care îi rezistă. El îşi pierde răbdarea, o apucă zdravăn în braţe, o acoperă cu sărutări şi, în sfârşit, o posedă brutal. Încearcă după aceea s-o mai îmbrăţişeze, dar ea îl respinge şi, gândindu-se cu groază la părul des de pe pieptul soţului ei, geme: "Iată, deci, ce-nseamnă pentru el să fii soţia lui; despre asta, despre asta este, aşadar, vorba!" Această seară de groază, în ciuda existenţei unui episod senzual mai fericit, ce are loc cu prilejul unei călătorii ulterioare în Corsica, îi va schimba cursul vieţii şi o va face insensibilă la "nevoile cărnii".
 
Traumatismul din noaptea nunţii, amestec de viol şi de lipsă de îndemânare, a fost înlocuit de experienţa primei dăţi, arareori glorioasă, exceptând cazul acelora - soţi sau soţii - care au avut şansa să fie deja iniţiaţi de nişte suflete miloase. Această iniţiere are loc, în general, între şaisprezece şi optsprezece ani, vârsta dezvirginării fiind remarcabil de stabilă de câteva decenii încoace: fetele şi băieţii se grăbesc să scape de o virginitate care este, pentru ei, un handicap ce îi împiedică să intre mai repede în vârsta adultă. La sfârşitul anilor '60, o treime dintre femei erau virgine înainte de căsătorie; la sfârşitul anilor '80, doar una din zece mai este virgină când se căsătoreşte. Cu excepţia creştinilor, evreilor şi musulmanilor fundamentalişti, care încă atribuie o valoare simbolică himenului şi fac din păstrarea lui intactă o garanţie de puritate, aşteptarea nu mai este sinonimă cu înţelepciunea, ci cu prostia. Această situaţie este ilustrată de micul roman al scriitorului britanic Ian McEwan, Pe plaja Chesil (2008), a cărui acţiune se petrece în 1962, cu câţiva ani înainte de revoluţia sexuală, în plină perioadă de tranziţie. Edward şi Florence, care tocmai s-au căsătorit, s-au instalat într-un han din Dorset, în apropiere de plajă. Neliniştiţi la gândul că vor rămâne singuri în camera lor, prelungesc cina, temându-se de momentul când vor fi între patru ochi. Florence este oripilată la gândul că în curând va fi goală în braţele soţului său, pe care, totuşi, îl adoră, iar el nu cunoaşte voluptatea decât ca plăcere solitară. Noaptea trece şi nu se petrece nimic, tânăra pereche fiind paralizată de o stare de inhibiţie. Un gest care n-a fost făcut, un cuvânt care n-a fost rostit, şi iată că o promiţătoare legătură între o femeie şi un bărbat eşuează. Castitatea nu e frumoasă, ci grotescă. Fiindcă n-au ştiut să treacă peste ceea ce-i reţinea, Edward şi Florence şi-au distrus povestea: nu sunt înduioşători, ci patetici, şi cititorul râde de ei, bucurându-se totodată că nu trăieşte în epoca lor.
 
Revolta împotriva căsătoriei de odinioară este marcată de o inversare a priorităţilor: pe vremuri, căsătoriile se făceau din interes sau de convenienţă, pe când acum se fac din dragoste, chiar dacă pot intra încă în joc şi consideraţii privind statutul sau averea partenerului. Era castă - "Căsătoria este o legătură cucernică şi religioasă, spunea Montaigne, iată de ce plăcerea pe care o simte cel căsătorit trebuie să fie reţinută, serioasă şi întrucâtva severă" -, acum va fi o sursă de plăceri pentru ambele sexe. Era meschin de mercantilă - "Uită-te la portofel, nu la chip", spunea un proverb german din Baden, în secolul al XVIII-lea[1] -, acum devine dezinteresată. Era întemeiată pe considerente raţionale - "Bărbatul trăieşte două zile frumoase pe acest pământ: când se însoară şi când îşi îngroapă nevasta", spune un alt dicton, din Anjou, din aceeaşi epocă[2], nevasta şi copiii valorând mai puţin decât vitele, care erau o sursă de profit şi de hrană -, acum se va întemeia pe o afecţiune reciprocă. Era supusă constrângerii, acum este liberă. Marca o ruptură, intrarea într-o stare nouă, acum este precedată de o perioadă, mai mult sau mai puţin lungă, de coabitare. Era un fel de şcoală a renunţării - "În toate privinţele, trebuie să ştim să suferim în tăcere", îi spune o mamă fiicei sale care urmează să se căsătorească[3], o temniţă în care atâtea femei îşi îngropau tinereţea, speranţele -, acum se vrea paradiziacă, o grădină a fericirii, calea de împlinire a ambilor parteneri. Avea nevoie de acordul familiilor, acum îşi bate joc de împotrivirea acestora, chiar dacă încă preferă să le obţină încuviinţarea.
 
Tot ceea ce era dificil odinioară a devenit mai simplu; acum, cei doi ajung amanţi după câteva zile sau după câteva săptămâni, dar tot ceea ce pe vremuri mergea de la sine, acum a devenit problematic. Cei doi fac uz de un întreg arsenal de subtilităţi talmudice pentru a stabili dacă vor locui împreună şi în ce condiţii sau pentru a se decide dacă e mai bine să se accepte reciproc sau să-şi ia tălpăşiţa. Teama de a-şi pierde independenţa prevalează asupra "pudorii" de odinioară. Pariul societăţilor moderne constă în a pune legea în slujba pasiunilor, în loc de a pune pasiunile în serviciul legii. În a fonda durabilul pe tranzitoriu, în a accepta până şi cea mai mică schimbare a moravurilor, forţând, la nevoie, instituţiile, pentru a le adapta mai bine necesităţilor momentului. În a lua taurul de coarne, cu riscul de a deveni victimă, în a direcţiona, prin consimţământ, fluviul tumultuos al emoţiilor, pe care strămoşii noştri le stăvileau prin interdicţii. O ambiţie nebunească, ale cărei efecte continuăm să le resimţim şi astăzi.
 

De ce un mare vis împinge, până la urmă, către faliment o instituţie pe care, altfel, ar fi trebuit să o protejeze? Un răspuns poate fi găsit în cartea lui Friedrich Engels, publicată în 1884, Despre originile familiei şi ale proprietăţii private. Tovarăşul de luptă al lui Karl Marx consideră, într-adevăr, că "cel mai mare progres moral pe care îl datorăm monogamiei este iubirea individuală modernă între cele două sexe, necunoscută până atunci în lume". După Revoluţie, odată înlăturate capitalismul şi burghezia, va urma apariţia
Şi Engels continuă, apărând dreptul la divorţ şi adăugând, totuşi, această precizare fundamentală: "Dacă numai căsătoria întemeiată pe dragoste este singura morală, de asemenea, singura morală este şi căsătoria în care iubirea persistă". Aceasta este o frază decisivă: în momentul în care sentimentele dispar, soţii cad în imoralitate. Nu sunt, aşadar, sfătuiţi să se afle în armonie, ci li se ordonă chiar să se adore!
 
Ce ironie să vedem cum căsătoria, încarnare a platitudinii burgheze, aspiră la gloria dorinţei absolute! Ieri împiedicată să existe, astăzi pretutindeni lăudată, iubirea a devenit un imperativ. S-a trecut de la o dogmă la altă dogmă: căsătoria din interes de afaceri este, astăzi, interzisă; fără reciprocitatea sentimentelor, adio mântuire! Sentimentul de iubire conferă unui simplu contract civil o sacralitate superioară ceremoniei religioase: himenul devine o utopie accesibilă tuturor, cu condiţia ca inima să vorbească în deplină sinceritate. Engels nu va fi singurul - din epoca lui - care enunţă un asemenea comandament. În 1875, un deputat republican francez, Charles Alric, militând pentru "iubirea mistică", pentru intensitatea şi reciprocitatea trăirilor sufleteşti între soţ şi soţie, va scrie:  
Sursa de inspiraţie creştină a acestei doctrine este evidentă, chiar dacă Biserica a privit întotdeauna cu oarecare suspiciune acest foc de paie al pasiunilor. Un autor catolic, Edward Montier, pedagog şi îndrumător al tinerilor, va scrie, de asemenea, într-o Scrisoare către o tânără fată (1919), o lungă pledoarie pentru sentimentalism în rândul celor din clasa muncitoare: "Iubirea, iată darul divin, comoara infinită care restabileşte echilibrul dintre toţi oamenii". Ne amintim, poate, că eroul monden al acestei transformări va fi regele Eduard al VIII-lea, simpatizant nazist bine-cunoscut, care va prefera să abdice la 11 decembrie 1936, pentru a se căsători cu o americancă, Wallis Simpson, ea însăşi divorţată şi amantă - pentru o vreme - a lui Von Ribbentrop, viitor ministru al lui Hitler, în loc să întreţină o legătură secretă şi paralelă. Extazul iubirii nu valorează mai puţin decât un tron!
 
În general, dezordinea moravurilor actuale este atribuită triumfului spiritului consumist, care instigă la aventuri efemere. Dar dacă lucrurile ar sta tocmai invers? Şi dacă tocmai eliberarea iubirii ar fi cea care ar explica deruta noastră, din moment ce noi confundăm revalorizarea sufletului, proprie romantismului, cu revalorizarea trupului din anii '60? Astfel spunând: până la cel de-al Doilea Război Mondial, căsătoria ucidea iubirea. De atunci, iubirea ucide nu numai căsătoria, aflată în cădere liberă în ultimii treizeci de ani, ci însăşi posibilitatea de existenţă a cuplului, în raport cu care căsătoria funcţionează ca o oglindă care măreşte. Toate criticile adresate cuplului se aplică de acum înainte şi căsătoriei: este repusă în discuţie însăşi posibilitatea unei vieţi comune în doi"[5].
 
Viaţa conjugală era o temniţă în care femeile se stingeau văzând cu ochii - François Mauriac vorbeşte admirabil, la începutul romanului Thérese Desqueiroux (1927), despre "zăbrelele vii ale unei familii". Au fost distruse zidurile, dar noi încă purtăm închisoarea în noi înşine: ea se numeşte iubirea perfectă. Cât de frumoasă era ea odinioară, înlănţuită, împodobită cu toate virtuţile! A fost de ajuns să fie eliberată ca să atragă după sine atât bucurii, cât şi nenorociri. De ce pare atât de greu de trăit în zilele noastre? Pentru că o venerăm ca pe o divinitate, pentru că a devenit, ca şi fericirea, alfa şi omega societăţilor noastre occidentale. Propuneţi un ideal şi veţi da imediat naştere unor milioane de inadaptaţi, incapabili să se ridice la înălţimea lui şi care cred despre ei că au un handicap. Chiar şi carnea trebuie să-şi păstreze rangul, să-şi dovedească valoarea, înfiorarea ei se vrea doctă, militantă. Socotit o crimă în Evul Mediu, desfrâul este de acum înainte un titlu de glorie, un test al dezvoltării sinelui. De asemenea, oamenii devin nefericiţi că nu sunt fericiţi în căsnicie, îi nelinişteşte ideea că nu au cunoscut niciodată "iubirea nebună" (André Breton), expresie teribilă care celebrează nu sentimentul, ci transa: orice afecţiune care nu este nebună nu merită să fie trăită.
 
S-a vrut, deci, să se asimileze iubirea cu căsătoria, prima să fie domesticită, cea de a doua să devină maleabilă, şi rezultatul este următorul: avem mai puţine căsătorii şi mai multe divorţuri, oamenii preferă uniunea liberă sau concubinajul, pentru a-şi modela sentimentele după bunul lor plac. Nu mai e nevoie de consimţământul primarului pentru a trăi împreună sau a avea copii. În cele mai multe ţări din Europa, ceremonia nupţială a devenit, pur şi simplu, inutilă. De aici, o dublă învăţătură: accesul la statutul conjugal a fost facilitat în asemenea măsură încât acesta a încetat să mai fie dorit. Dar cămaşa de forţă, deşi uşoară, este încă prea puternică şi întăreşte intoleranţa faţă de constrângerile care persistă şi astăzi. Nu se va mai reveni la căsătoriile impuse de altădată, ale căror exemple înspăimântătoare ne sunt date de multe religii sau societăţi. Dar nimic nu interzice întoarcerea la uniunile din interes, cu condiţia ca ele să fie liber hotărâte de către cei doi parteneri. Alternativa nu este între raţiune şi pasiune, ci între consimţământ şi constrângere.
 
Trebuie, aşadar, să admitem că aceste cuceriri ale noastre au un preţ, trebuie să gândim progresul şi sub forma unor regresiuni parţiale, nu doar sub aceea a unor înaintări univoce. Ceea ce urma să genereze fericire provoacă, de fapt, şi nefericire. Îndoiala resimţită nu se naşte dintr-o înfrângere, ci dintr-o victorie: iubirea a triumfat în căsătorie, înainte de a o distruge din interior. Noua lume seamănă foarte mult cu cea veche, inima cade pradă aceloraşi chinuri, aceloraşi nehotărâri. Secolele trecute au oscilat între elogiul sensibilităţii şi condamnarea pasiunilor: acum am intrat în era perplexităţii. Conflictul nu este înlăturat, cum speram toţi, ci este plasat la un alt nivel. Dovadă stau multe opere literare sau cinematografice: Carta Iubirii contemporane nu este atât de plină de euforie sau de uşoară, chiar dacă e mai crudă. Ca şi altădată, infidelitatea, pierderea, trădările alcătuiesc esenţialul intrigilor şi dezamăgirea este cu atât mai mare cu cât căsătoria este voită şi nu impusă. Celulă de închisoare ieri, instituţia familiei pare să se transforme în celulă pentru trezirea din beţie. Ca şi strămoşii noştri, nici noi n-am găsit o soluţie la suferinţele din iubire.