Jurnal de case-în-vise (2)

09.09.1991

Noaptea trecută, vis terifiant: eram în şi împrejurul acelei şcoli din Tulcea unde am locuit atâţia ani în locuinţa directorului. Noapte: eram mai degrabă singur, sau cel puţin aşa mă simţeam, iar în curte, prin ferestre, de niciunde - faruri şi torţe, lumini cărora nu le găseam sursă şi explicaţia prezenţei acolo. O senzaţie de agregare a spaţiului într-o strânsoare din care nu mă puteam despica. Teamă viscerală. Eram înconjurat şi nu înţeleg - luminile se mişcau haotic înăuntru / în afară, după cum eu însumi eram alternativ şi concomitent afară şi înăuntru, în cadre montate alert şi cinematografic. Mă sufocam şi rugam un invizibil altul să îmi explice ce se petrece şi de ce eu? În acea spaimă interogativă şi în acel frig mi s-a dat, sau a apărut brusc în mâinile mele un fel de carte de vizită cu o monogramă necunoscută despre care simţeam, fără să înţeleg, sau ştiam cumva că-i demonică şi că, dacă aş înţelege ceea ce este inscripţionat acolo, pe pecetea aceea, aş fi fost totodată uşurat de teama aceea din viscere; o clipă chiar am simţit acea eliberare din strânsoare: era un semn că voi fi acceptat pactul? Dar care pact? Nu era nimic mai mult în joc decât eliberarea din sugrumare, îmi amintesc. M-am trezit cu aceeaşi spaimă, contractat, inserţia în realitate durând ceva: îmi amintesc că mi-era teamă, în procesul trezirii, că nici aceasta nu e reală şi că, iată, mă trezesc, dar dacă şi dincolo e tot aşa şi, deci, scăpare nu e?

11.04.2012

Şcoala 7 apare obsesiv în visele mele. Nu numai datorită (sau din cauza) acelei frici îngrozitoare când, într-o noapte, am ieşit din camera mea şi am privit pe fereastra din coridor, de unde, lipită de geam, mă privea la rându-mi un chip, cineva care scruta interiorul şcolii. Mai e şi obsesiva cutie poştală de la poarta părţii noastre din şcoală. În vis, mi se lasă adeseori mesaje acolo, pe furiş, de către persoane al căror chip nu îl desluşesc niciodată - vagi contururi dând colţul străzii rapid, pe când eu mă reped spre poartă. Scrisori, bileţele, pe care le extrag dintre gunoaie adunate între timp în cutie, deşi o verific şi o curăţ obsesiv; cu toate acestea, gunoaiele însele sunt vechi de fiecare dată, umede de la ploaie, mucede. Nu doresc acele mesaje, dar sunt atras fără să mă pot împotrivi de procesul vânării sosirii lor. În 1991, la data când am scris despre această noapte la Şcoala 7, scriam de asemenea a doua zi că mesajele pe care le-am găsit în cutia poştală după evenimentul cu luminile şi monograma aveau adrese străine, nu îmi erau adresate şi nu înţelegeam nimic din această dublă respingere: nici eu nu doream să primesc acele mesaje, nici ele nu-mi erau adresate şi totuşi nu încetam să le pândesc, să le iau de acolo.

Cândva în 1991

Vis de amiază, din seria detectivistică: peisaj olandez, cu insule, un estuar unde trebuie amplasată o construcţie portuară amplă şi sunt rugat să o închipui. O proiectez în detaliu: docuri, dane de ancorare şi de descărcare, totul pe un plan mare: unele dintre insulele din zare trebuiau distruse pentru a face posibil accesul navelor. Îl văd şi pe client, cineva cu barbă. Discuţii asupra planurilor, le văd: clădirea este dispusă în evantai, cu concavitatea spre mare, în amfiteatru. Aflu apoi că va fi murit cel ce îmi încredinţase lucrarea, sunt în plin suspans: o mai facem sau se renunţă cu totul? Devin un soi de tardo-justiţiar şi o iau în sus pe firul crimei, găsesc doi martori cărora le cer - bruscându-i - să îmi arate care e vestiarul lui, pe care îl deschid, în speranţa că voi găsi acolo indicii. Exact atunci, sună un tembel care greşeşte numărul şi mă extrage din anchetă, trezindu-mă. E cumva ilară această amplasare-în-convenţie în interiorul visului. Ca şi în cel în care eram în echipa de bodyguards a lui Ronald Reagan: ştiu că e ficţiune, îmi asum rolul - în vis.