Jurnal de case-în-vise (3)

12.12.1990: Ploaie gri. O bacovie după alta. În faţa ferestrei, un arbor de vanilie (din cei nealtoiţi) îşi prelinge cleiul pe maşina de dedesubt: teci aliniate vertical, seci, de xilofon. Plouă în unanimitate. Mă visez în proximitatea caselor noastre din Dorobanţu. O femeie, spre seară, coboară dintr-o maşină. În liniştea aceea, un sentiment de nelinişte, presimţire a unei întâmplări grozave, ce va să vie. Îmi pare că aud foşniri îndărătul fardurilor, umbre trec dintr-o casă în alta. Şi realizez că femeia aceia, de care mă simţeam în acelaşi timp puternic legat şi trădat deopotrivă, nu pe mine mă aşteaptă, ci pe acel bărbat care el se furişează, văd acum.  Nu e a ta, îmi şopteşte el şi din aceeaşi umbră se extrage o altă femeie, pe care mă grăbesc să o îmbrăţişez strâns, spre a nu-mi fi ea luată? Brusc scena se schimbă, ca şi când anii ar fi trecut şi eu, rămas cu femeia din îmbrăţişarea disperată de mai devreme, întâmpin prieteni care ne vizitează. Într-o maşină, prima femeie, cea pe care o regretam, desfigurată de grăsime, cu mulţi copii, nu mă pot abţine (în vis) să nu comentez răutăcios că mai bine-i că n-am rămas cu ea. Însă bărbatul acela, acelaşi, o trage deoparte, ca pentru o conversaţie secretă. Eu încerc să mă alătur lor, bănuitor: ţineau în braţe paie de grâu, am luat şi eu un smoc, erau lungi şi uscate, ca vara, după seceriş. Nu ştiam ce vor să facă ei cu paiele, dar le ţin şi eu în mână, ca pentru a fi acceptat de ei doi, pe care îi şi întreb de ce nu au încredere în mine? Pentru că, îmi răspunde, în sfârşit bărbatul, nu am citit încă tot ce ai scris. Oarecum uşuraţi, pentru că ne-am desluşit, aprindem smocurile de paie din mână, iar eu, în plus, scot de undeva o pânză mare, pe care o aprind de la paie şi o întind, să ardă peste vis. Ultima imagine este chiar asta, a pânzei care, neatârnând de nimic, flutură şi arde.
 
Martie 2012 Când mă duc în vis, cu tata, la fratele bunicului, unchiul Alexandru de la Tulcea (alături de care sunt îngropaţi, de altfel, şi tata şi mama), invariabil urc o scară în spirală, foarte îngustă, întotdeauna rotidă dextrogir, către apartamentul lor de sus. Desigur, în realitate nu era aşa, aveau o casă spaţioasă, mirosind a coloniale (Pepina, mătuşa, fusese fata unui angrosist de cereale din portul Sulina şi îşi păstra, chiar şi în sărăcia senectuţii, o brumă de ştaif). Adeseori, însă, sunt îngrijorat că nu am loc în Bucureşti, fie la cămin, fie în feluritele apartamente spre care mă îndrept terifiat: mai sunt acolo? Au dispărut? Văd un cartier mărginaş, spre care ştiu să ajung, o şi fac, cu diferite mijloace de transport, ajung mereu la acelaşi capăt de linie de unde încep blocurile înalte şi cu totul diferite de orice există în realitate în B. Când reuşesc să ajung în feluritele acase pe care mă visez, spaţiul lor totdeauna mi se pare excavat din vis, din teama ubicuă care reprezintă spaţiul, tot, dintre acasă şi mine, cel înspăimântat şi necazat.  De fiecare dată, însă, când reuşesc să ajung acasă, apar, împreună, şi mama ş tata, uneori şi sora mea, într-o fericită repetare a familiei care nu mai suntem. Acest spaţiu scobit în teroare devine, deci, nu numai o destinaţie, ci şi o stare de bine. De când am venit la Cincinnati, mă străduiesc, în vis, să găsesc locuri unde să ne putem regrupa cu toţii. Ultimul visat era la parterul unui bloc, unde ne dusese tata: lipsea planşeul şi se vedea un număr de subsoluri care dădeau dintr-unul într-altul, ca-n desenele lui Piranesi. Mă întrebam: cum a reuşit tata să decupeze aceste planşee de beton, dar îmi dădeam seama că nu e timp de pierdut: e atât de puţin timpul pe care îl pot împărţi cu el şi cu surioara mea care, ca şi mine, privea hipnotizată acea serie de adâncimi - decent luminate şi domestic mobilate, de altfel - pe care tata le cobora, îndepărtându-se de noi. Tot discutăm (treji fiind) despre cum să arate monumentul funerar al tatei şi despre subsolul poros, probabil plin de gropi anterioare, al cimitirului din Tulcea, mai ales în porţiunea sa istorică, unde sunt îngropaţi ai mei. Poate de aici şi visul?
 
Am o problemă cu peşterile, probabil datorită unei claustrofobii neglijate. O experienţă aproape liminală a fost vizitarea peşterii cu schit de la Mănăstirea Bistriţa, din Costeşti/Vâlcea, unde, pentru a intra, trebuie să treci printr-un soi de coridor scobit în piatră. După aceea, locul se lărgeşte şi se şi deschide, iar în acest spaţiu amplu s-a ridicat, în timp, o bisericuţă, în vreme ce un altar e de găsit mai în profunzimea peşterii, la întuneric. Întunericul acela este, însă, ca şi în visele mele sugrumate, unul luminos. O lumină mieroasă descrie spaţiul, dar şi feţele celor cu care împart diferitele excavaţii, sau de care mă ascund. O lumină ca de foc deschis.
 
Dar niciodată nu se vede ieşirea...