Plîngem la înmormîntare şi arătăm, astfel, că l-am iubit pe răposat. Uneori omului nu i-a zis nimeni, cînd era în viaţă, cît de mult e iubit. Şi-atunci la ce bun să-l plîngi după ce moare?!
La ce bun să-ţi mai arăţi dragostea faţă de cineva dacă acest cineva nu se mai poate bucura de ea?
Plîngem la înmormîntare din egoism. Ca să ne liniştim noi, ca să ne eliberăm de eventualele mustrări de conştiinţă. Poate că n-am fost suficient de atenţi cu persoana respectivă, poate nu am fost suficient de corecţi.
Dacă înmormîntările sunt în familie, dacă ne plîngem rudele, e treaba noastră.
Dacă înmormîntările sunt naţionale, iar cei pe care-i plîngem sunt eroi lucrurile se schimbă.
La ce bun să ne lăudăm valorile după ce mor dacă atunci cînd sunt în viaţă nu le acordăm atenţie?! Sunt rare ocaziile în care, cînd sunt încă în viaţă, eroilor noştri li se ridică statui şi li se spune public "vă iubim".
***
Privind în ansamblu, Kill Bill este un film despre cît de mult iubeşte regizorul Quentin Tarantino peliculele animate şi kung-fu. În detaliu, filmul este povestea unei tinere care e rănită grav în ziua nunţii şi care, cînd îşi revine din comă, se răzbună pe cei care au participat la asasinarea soţului ei. Pentru cunoscători aceeaşi peliculă e o parodie a celor mai celebre filme de acţiune moderne de la Charlie's Angels pînă la Matrix.
În rîndurile de mai jos, Kill Bill, vol 1, e doar un pretext pentru a ne aduce aminte de un personaj surpriză.
***
Eroul meu de astăzi e precum filmul Kill Bill, mai multe personaje într-unul singur şi aveţi nevoie de o întîlnire specială ca să-l vedeţi în toată splendoarea.
Seamănă cu The Bride eroina principală din Kill Bill, amîndoi luptă continuu, fiecare cu mijloacele sale. The Bride mînuieşte ucigător sabia, eroul meu te loveşte cu vorbele - uneori dure, alteori calde -, cu gînduri ale sale sau ale altora.
E o secvenţă în Kill Bill în care The Bride se foloseşte de toate ustensilele pe care le găseşte într-o bucătărie, mînuindu-le cu îndemînare pentru a-şi ucide rivala. Eroul meu e un la fel de bun mînuitor al ustensilelor din bucătărie şi soţia sa s-a predat de multă vreme în faţa pasiunii sale domestice.
"Eu sunt de obicei mîna a doua la bucătărie şi îl ajut pe maestru să se desfăşoare. Trebuie să recunosc îmi convine asta. Nu e mai bine să ai mai mult timp liber?", spune soţia sa.
Nu e ceea ce pare. Pînă acum cîteva zile mi-l imaginam rece, distant, respectuos, dar tăios. A devenit "brand", s-a diferenţiat pe piaţă, ca atitudine civică, odată cu gestul de a aduce într-o emisiune în direct, în vremurile agitate imediat după decembrie 1989, un sul de hîrtie igienică. L-a pus pe masă şi i-a invitat pe unii şi pe alţii să se şteargă la... gură. Şi prin prisma gestului acesta, a filmelor în care l-am văzut, sau a respectului pe care-l impune, m-am gîndit că e cu totul altfel. Şi-a fost nevoie să citesc o carte despre EL ca să-l văd cu sufletul.
Îl întîlnisem în cartea lui Pintilie (Bricabrac, Ed Humanitas, 2003) unde regizorul îi face cea mai frumoasă declaraţie pe care am auzit-o "îl iubesc atît de mult încît i-aş tăia unghiile de la picioare". Şi-l mai ştiam drept Moromete, dar nu-mi spusese nimeni că n-a vrut să joace în rolul acesta pentru că nu ştia să interpreteze un ţăran. "Mă speria cuvîntul ţăran. L-am jucat cum am ştiut eu mai bine - ca un om cu o familie grea şi cu probleme".
Ştiam de Morometele acesta, nu pentru că învăţasem la şcoală despre Marin Preda, ci pentru că în clasa paralelă cu mine s-a aflat Marius Badea, copilul care l-a jucat pe Niculae. Marius e acum om de afaceri şi e milionar în dolari, dar n-a mai avut de atunci nici o legătură cu lumea filmului. Despre tatăl lui din film spune mereu: "Mi-a fost chiar ca un tată, m-a învăţat şi a avut răbdare cu mine, chiar dacă şi lui i-a fost greu la filmări."
"Tata are un soi de nobilă nesimţire naturală, aşa ca ţăranii din vechime. Nesimţirea asta, înnăscută parcă, îl face, uneori, irascibil, coleric, frust, nepoliticos, neatent în cultivarea persoanelor cu care este în consonanţă. E motivul pentru care multă lume se teme de vorba lui", explică fiul său, Tudor, de ce nu ştim cum să ne uitam la eroul de astăzi.
Dar omul acesta care pare rece ascunde în el atît de multă bunătate încît te emoţionează declaraţiile publice de iubire ale celor care-l ştiu mai bine.
Cînd Amza Pellea era pe patul de moarte, eroul meu şi-a luat fiul de mînă şi l-a vizitat. "Şi chiar dacă cancerul ar fi, cum zic unii, un virus, el a venit cu ce are mai scump pe lume, cu domnul Tudor. Pentru că dacă Dumnezeu îl ia pe Amza, atunci poate să-i ia şi viaţa lui care se numeşte Tudor. N-am uitat nici eu, nici mama, niciodată. Este unul dintre cele mai mari acte de iubire pe care le-am văzut vreodată", îşi aminteşte Oana Pellea.
În Kill Bill, filmul de la care am plecat astăzi, sunt nenumărate secvenţe în care eroina loveşte cu sete în cei din jur şi sîngele ţîşneşte.
În cel mai recent film al său, eroul meu de astăzi, loveşte cu furie cu ciocanul în capul vecinului său. Personajul din acest film seamănă ca destin cu The Bride al lui Tarantino: "Omul asta pierde încet încet totul: stabilitate, copii, identitate şi lumină. Şi-atunci cum să nu ucidă? E singura lui formă de a spune că i s-a întîmplat ceva monstruos. După atîta tăcere, doar zgomotul ciocanului mai poate spune ceva", explică el gesturile personajului.
Despre eroul meu de astăzi puteţi citi aproape totul într-o carte eveniment, o declaraţie publică de dragoste De-a dreptul Rebengiuc, Simona Chiţan, Mihaela Michailov, Ed Publishing.
Ca în filmul de la care am plecat astăzi, viaţa eroului meu mai are nevoie şi de volumul 2. De-a dreptul Rebengiuc, volumul 2 , ar trebui să prezinte viitorii 20-30 de ani de muncă ai maestrului (mai are mult de spus), dar şi milioanele de mulţumiri ale publicului.
Citiţi volumul 1, sunt foarte rare ocaziile în care eroii au parte, cînd sunt în viaţă, de sublime declaraţii de iubire.