Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dincolo de Persona - Sub plapumă nu sunt oglinzi


Marius Manole, un interviu de Iuliana Iustina Stănculescu

20.04.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Hăţişul în care e ascuns, m-a obosit teribil... Nici nu speram. Mă dusesem să vorbesc cu el, relaxată şi am plecat vlăguită... Fugeam spre el, fugea de mine. Venea spre mine, cotea înainte să ajung să-l privesc în ochi. L-am agăţat, la un moment dat, de-un tremur, apoi de-o amintire şi apoi de-un simbol şi, după ce mi-a povestit, puţin luat prin surprindere, şi ca pe-un secret, lucruri din el, mi-a scăpat iar... Dintr-un motiv sau altul, Manole, e o Pasăre Phoenix de... 1,90m. Aripile lui creeaza ziduri de jur-împrejur, iar farmecul îi e răsplătit cu hălci de carne de spectator ce vibrează după fiecare reprezentaţie. De gît îi atîrnă o cheie, grea, cu care a închis demult uşa spre sine. Are o pisică pe care nu ştie cum o cheamă, nu se ataşează de nimic şi e plictisit. Jos, jos de tot, sub plapumă, e Marius. Ne-descoperit. Ne-oglindit. Uşor singur. Uşor cinic. Stă să se nască. Cred că va avea 1,70m atunci cînd se va vedea, întreg. Va fi om şi nu va înceta să fie mulţumit şi liniştit. Şi nu-i va mai fi frică să alerge spre oameni şi spre sine, deopotrivă.

Nota LiterNet: Cu ocazia celei de-a douăzecea ediţie a Galei Premiilor Uniter (23 aprilie 2012), LiterNet va publica o serie de interviuri cu nominalizaţi, premiaţi sau membri ai juriilor precedentelor Premii UNITER. Marius Manole, protagonistul acestui interviu,  a fost nominalizat la cel mai bun actor în rol principal pentru rolul Lopahin Ermolai Alexeevici din spectacolul Livada de vişini al Teatrului Naţional Bucureşti la a nouăsprezecea ediţie a acestor premii, în 2011.

***

Iuliana Iustina Stănculescu: Mă interesează omul Marius Manole şi mai puţin cariera ta artistică. Am văzut că ai dat multe interviuri, s-a tot vorbit despre tine...
Marius Manole: Da. M-am şi plictisit de atîtea interviuri.

I.I.S.: Te-ai plictisit?
M.M.: Da, m-am plictisit să spun despre mine, că nu mai am ce să spun nou. Ce să spun nou?

I.I.S.: Ce poţi să ne zici vechi, de exemplu?
M.M.: Nici vechi, nici nou.

I.I.S.: Eu nu ştiu, de exemplu, dacă eşti copil unic...
M.M.: Acasă. Da, sunt singur la părinţi.

I.I.S.: Şi în ce context ai crescut? Ştiu că eşti din Iaşi...
M.M.: Sunt din Iaşi şi am crescut într-o familie perfect normală, doi părinţi muncitori: tata - maistru, mama - ţesătoare, familie de aia cu principii: "să n-ai datorii", familie de moldoveni, oameni muncitori, nu întîrzie...

I.I.S.: ... nu înşeală...
M.M.: Nu bag mîna în foc. Nu pot să zic asta (ştiu că glumeşte). Copilărie foarte fericită. Fericită. Cu nişte traume de astea minore, de te băteau copiii prin faţa blocului, că eram mai mic de înălţime şi foarte slab. În rest, eram foarte sociabil cînd eram mic. De pe atunci aveam chestia asta cu "să fiu în centrul atenţiei". Oriunde mă duceam, acaparam, ca să nu mai aibă loc nimeni, niciodată (rîde şi pronunţă din ce în ce mai moldoveneşte cuvintele. Mă bucur.) Iar la alea la care nu eram în centrul atenţiei, plecam, că mă simţeam prost. Mi se părea că nu e mişto petrecerea.

I.I.S.: Nu era locul tău acolo?
M.M.: Mi se părea că nu sunt oameni de calitate. Nu-mi explicam atunci, la vîrsta aia, dar simţeam că ceva nu e în regulă.
La şcoală eram obraznic, foarte obraznic, foarte obraznic. Plîngeri din partea oamenilor din bloc, la şcoală, că le făceam tot felul de...: scriam pe uşile vecinilor, aruncam cu pungi cu apă în oameni, aruncam cu gogoşari de la balcon...

I.I.S.: Şi nu le făceai pagubă alor tăi?
M.M.: Ba da, ba da. Am aruncat odată un sac de gogoşari. Că pocneau cînd ajungeau jos. Eu stăteam la etajul 5. Mamă, şi îmi plăcea să aud: Poc, poc! Şi cînd a venit mama acasă, a găsit... (rîde, dar devine imediat serios). Bătăi. Multe bătăi luam cînd eram mic. Luam bătaie, pentru orice.

I.I.S.: Erai în centrul atenţiei. Aveai o gaşcă la bloc?
M.M.: Da, aveam, aveam. Jucam tot felul de jocuri. Nimic deosebit.

I.I.S.: Veri aveai?
M.M.: Aveam, dar nu am avut niciodată relaţii strînse cu cineva din familie. Nu am putut să mă ataşez niciodată de cineva, neapărat.

I.I.S.: Nici de ai tăi?
M.M.: Ba da. Dar cred că sunt foarte egoist şi atunci nu am reuşit să mă ataşez de nimeni. De părinţi, da, că sunt părinţii mei, dar, în rest, întreţin relaţii de complezenţă. Mă fac că mă interesează, că mă duc să vizitez bunicii... Mă fac "de toate"...

I.I.S.: Dar, de fapt, ce te interesează pe tine?
M.M.: Ei, dacă aş putea să răspund la întrebarea asta... Mă chinui cu fumatul ăsta, să îl las... Cînd mă văd cu ţigara în gură, mă omoară...

I.I.S.: Da, dar este o compensare şi asta. O înlocuieşti cu ceva?
M.M.: După ce renunţ la ţigări?

I.I.S.: Da. Te-ai mai lăsat?
M.M.: Da. 6 luni.

I.I.S.: Şi de ce te-ai reapucat?
M.M.: Mi-a murit cîinele, atunci. E o scuză, ştiu. Dar, e momentul, mi-am zis eu, să mă reapuc.

I.I.S.: Simt că eşti un Puer Aeternus, care nu că nu doreşte să se maturizeze, dar...
M.M.:... nu ştie cum...

I.I.S.: Da. Nu creşte. Are şi caracteristica androginităţii... Nu-ţi dai seama dacă eşti bărbat sau femeie...
M.M.: Aşa de rău arăt?

I.I.S.: Ai cîteva fotografii în care nu ştii ce eşti...
M.M.: Da, sunt cîteva.

I.I.S.: Te simţi un copil veşnic?
M.M.: Încerc să nu fiu, dar nu prea-mi iese. Eu tot zic că mă maturizez. Tot îmi propun să am altă atitudine, tot îmi propun să devin serios, să stau acasă, să citesc, să văd filme, să duc o viaţă aşa cum ştiu eu că trebuie să ducă viaţa un actor. Nu-mi iese deloc. Şi cu cît nu-mi iese, cu atît devin mai nefericit. Cu atît mă duc mai mult în nopţi pierdute... Şi îmi zic: "De mîine, încep o viaţă nouă! O să vedeţi!" Şi am oameni care mă cunosc de acum zece ani şi care spun: "Acum zece ani, cînd te-am cunoscut, aveai acelaşi discurs. Fix acelaşi discurs. Deci, nu s-a schimbat nimic." Şi aşa e. Nu reuşesc să schimb nimic. Absolut nimic.

I.I.S.: Dar la ce eşti gata să renunţi?
M.M.: (Linişte. Pauză.) La nimic.

I.I.S.: Cheia este jertfa. Cheia este să treci de la principiul plăcerii (prevalent în copilărie): "Fac ce-mi place", la principiul realităţii: "Fac ce-mi place, dar uneori şi ceea ce trebuie"...
M.M.: Da. Eu nu am asta cu "trebuie". Nu o am deloc. Şi mai ales, atunci cînd simt că "trebuie", eu fac fix împotrivă. Dacă îmi zici asta, m-ai omorît, pentru că ştiu că voi face cum "nu trebuie".

I.I.S.: Dar, imaginează-ţi că, Doamne fereşte (bat în lemn), afli de o boală...
M.M.: Eu îmi imaginez că mi s-ar zice într-o zi: "Ai cancer. Şi dacă mai fumezi o ţigară, mori."

I.I.S.: Ce faci atunci?
M.M.: Vreau să cred că aş spune "Stop!", dar nu sunt convins, nu bag mîna în foc pentru mine...

I.I.S.: Ce pasiuni aveai cînd erai mic?
M.M.: Teatrul. Din clasa I.

I.I.S.: Mergeai la cerc?
M.M.: Da, da. Apoi, teatrul. Teatrul.

I.I.S.: Ai zis de trei ori (Zîmbesc. Zîmbeşte şi el şi aprobă) Dar în copilăria mică, pînă în 5-6 ani? (Marius tace o vreme şi apoi dă din cap dezaprobator) Nu ai nici măcar o amintire banală?
M.M.: Atît de mult am vrut să uit tot, încît am uitat tot.

I.I.S.: Cum de ai vrut să uiţi?
M.M.: Nu ştiu. Mi se pare că ce sunt eu de douăzeci de ani încoace, nu are nici o legătură cu ce am fost eu înainte. Aşa mi s-a setat în cap.

I.I.S.: Dar alea sunt rădăcinile tale...
M.M.: Aşa e. Şi cum să mă duc înapoi la ele?

I.I.S.: Ele sunt acolo. Poţi să le accesezi. Cred doar că acum sunt în pending... Poate statutul tău s-a schimbat, dar fiinţa ta [intimă] nu ştie de statut. Cred că de mult n-ai mai fost tratat ca un om normal...
M.M.: Ba da. Cred că niciodată nu reuşesc şi nici nu doresc să impun nimănui nimic...

I.I.S.: Da, dar oamenii (care te ştiu din teatru), se uită într-un fel la tine...
M.M.: Se uită ei, dar eu încerc mereu să mă ascund după cineva. Spre exemplu, dacă cineva îmi zice despre un spectacol: "Şi, cum ţi se pare spectacolul în care joci?", "Prost, zic", ca să nu mai discutăm. În loc să zic: "Mie îmi place de mine...", "îmi place spectacolul", zic, "prost".

I.I.S.: Dar tu nu simţi asta cu adevărat...
M.M.: Ştii ce mi-a intrat în cap? Pe sistemul "cîinii latră, caravana trece", mi-am dat seama că eu nu pot să conving pe cineva căruia nu i-a plăcut un spectacol, după spectacol, să îi placă. Dacă nu l-am convins acolo, pe scenă, nu mai pot face nimic. Şi atunci, nu mă lupt pentru chestia asta.

I.I.S.: Pentru că trăirea nu e transferabilă...
M.M.: Asta 1) şi 2) că nu am nici un cîştig din asta. Şi sunt foarte mulţi oameni care oricum nu te plac şi nu te plac oricum nicicum. Şi mi-a intrat asta în cap. Dar orice s-ar zice despre un spectacol, la o masă, de exemplu, cînd urc pe scenă nu mă gîndesc niciodată că e prost. Acolo, din contră, "Ziceţi că-i prost?", "Hai să vedem cît de prost poate să fie?" Adică lupt pentru chestia asta, cînd sunt acolo. Rar mă apucă renunţări în scenă... Probabil că a mă duce jos, jos de tot, îmi dă o trambulină care mă poate sălta...

I.I.S.: Dar lumea te crede?
M.M.: Nu mi-am pus problema. Îţi dai seama că mă doare fiecare critică...

I.I.S.: Şi fiecare laudă te înalţă?
M.M.: Nu.

I.I.S.: Nu găseşti ca paradoxal asta: "Fiecare critică mă doare, dar fiecare laudă nu mă înalţă"?
M.M.: Nu, pentru că mi s-a băgat în cap de cînd eram în studenţie că în meseria asta nu ai ajuns foarte bun, nu ai cum să fii foarte bun, trebuie în permanenţă să pleci de la zero, în permanenţă trebuie să nu ştii nimic, în permanenţă trebuie să te lupţi pentru fiecare rol, în permanenţă trebuie să înveţi lucruri, în permanenţă trebuie să fii atent la lucruri. Dacă îţi spune cineva că ai fost bine, trebuie să uiţi, în secunda doi, că ţi-a spus cineva aşa ceva, pentru că din critică poţi să înveţi o groază de lucruri, chiar şi critica rău intenţionată tot porneşte de la un sîmbure de adevăr şi atunci e mult mai profitabil pentru mine să mă duc acasă, să-mi plîng în pumn, decît să spun că altul m-a lăudat. În meseria asta a noastră, mulţi te laudă: că au un interes, că te plac într-un fel... Nu te laudă neapărat pentru că tu eşti bun.

I.I.S.: Dar cum se poate cuantifica dacă un actor e bun?
M.M.: Nu se poate. Dar eu sunt foarte uşor de demontat, dar mă şi adun foarte repede.

I.I.S.: Deci, eşti o Pasăre Phoenix...
M.M.: Frumos spus, da. "Muream" dacă nu eram aşa, pentru că la cîţi oameni nu mă plac...

I.I.S.: Nu e greu să fii atît de tînăr (să ai puţin peste 20 de ani) şi să fii actor titular la TNB?
M.M.: E foarte greu. Dar am avut noroc că mi s-au legat lucrurile tot timpul. M-au văzut unii oameni, m-au luat, n-am dat concursuri multe, n-am fost nevoit să bat pe la uşi, nu m-am umilit, n-am făcut compromisuri urîte.

I.I.S.: De ce? Eşti uşor de iubit?
M.M.: Nu sunt uşor de iubit. Sunt după cum bate vîntul. Şi mai e ceva: nu mă cert cu nimeni.

I.I.S.: Dar cu tine te cerţi?
M.M.: Mult. Sau poate nici măcar nu mă cert. În mine sunt doi oameni: unul care zice: "Tu trebuie să trăieşti o viaţă de sportiv, pentru că meseria asta e de cursă lungă şi trebuie să ai o viaţă ordonată şi trebuie să te odihneşti şi ai o disciplină" şi este un altul care zice: "Eşti artist. Cît te ţine, te ţine. Du-te în cîrciumă, stai de vorbă cu oamenii. Meseria ta este despre socializare, despre viaţă. Dacă nu ştii despre viaţă, ce povesteşti tu pe scenă?"

I.I.S.: Tu povesteşti despre viaţa ta?
M.M.: Despre viaţa altcuiva care se construieşte cu viaţa ta. Tu eşti tot acolo. Numai că se schimbă titlul piesei şi numele personajelor.

I.I.S.: E adevărat asta?
M.M.: E adevărat.

I.I.S.: Înainte de teatru, tu ce ai fost?
M.M.: Nimic.

I.I.S.: Cum nimic? Pînă la 5-6 ani se pun baze solide ale personalităţii...
M.M.: Nu ştiu ce am fost eu pînă la 5-6 ani.

I.I.S.: Ce făceai cînd erai mic?
M.M.: Nu-mi plăcea să joc fotbal. Îmi plăceau competiţiile. Unde trebuia să alergăm, ca să vedem cine iese primul, unde săreai aţa pînă vedeam cine rezista mai mult, jocurile astea care presupuneau "mai mult". Dacă nu era o miză, nu mă interesa.

I.I.S.: Aveai un impuls şi din partea părinţilor, de genul: "Măi băiete, pune-te pe treabă, că altfel n-o să reuşesti?"
M.M.: Tata îmi spunea mereu că n-o să fac nimic în viaţă. Dar eu nu sufeream, pentru că eu ştiam că voi reuşi. Că nu trebuie să plîng din cauza asta, pentru că eram convins de contrariu.

I.I.S.: Ai fost un copil cu cheia de gît?
M.M.: Da. Părinţii mei lucrau în ture. Şi aveam mereu spaima că nu mai vin acasă. Şi atunci plîngeam pe la uşă: "Mama. Tata." Dar îmi plăcea şi starea de victimă.

I.I.S.: Erai un copil manipulativ?
M.M.: Da.

I.I.S.: Eu tot n-am înţeles cine e Marius Manole...
M.M.: Da' ce crezi că eu am înţeles? (eu rîd, el zîmbeşte) Dacă vorbesc cu tine acum sunt într-un fel. Cu altcineva, sunt în alt fel.

I.I.S.: Adică tu nu te întorci la ceva stabil?
M.M.: Eu nu mă întorc la nimeni şi la nimic. Doar la o casă, la un apartament.

I.I.S.: Ai opinii?
M.M.: Da. Dar nu prea pot spune "nu". Nici în viaţă, nici în teatru.

I.I.S.: Ce anume din structura ta interioară te-a ajutat să fii actor?
M.M.: Sensibilitatea şi vulnerabilitatea. Şi faptul că nu sunt sigur pe nimic. Pentru că în meseria asta ai nevoie să nu fii sigur pe nimic. Deşi în scenă se aşteaptă de la tine să dai senzaţia de siguranţă... Şi frica.

I.I.S.: Crezi că mulţi alţi actori sunt la fel?
M.M.: Nu ştiu cum sunt alţi actori.

I.I.S.: N-ai avut modele?
M.M.: Nu prea.

I.I.S.: Mă interesează "prea"-ul acela.
M.M.: Îl admir pe domnul Victor Rebenciuc pentru că a reuşit să aibă o carieră lungă şi să fie bun în toate spectacolele şi să fie un om normal, fără să fumeze, fără să piardă nopţile, mă interesează tipul acesta de om pentru că eu nu sunt aşa. O admir pe doamna Maia Morgenstern pentru că poate să joace în orice fel de piesă şi să rămînă Maia Morgenstern, pentru că e foarte bună, chiar dacă nu toată lumea o place. O admir pe doamna Mariana Mihuţ pentru că e foarte tranşantă şi nu suportă oamenii care nu iubesc meseria aceasta şi care nu o fac cu aceeaşi dăruire cu care o face dumneaei. Eu nu voi putea fi niciodată la fel de tranşant, pentru că eu cred că nu există om talentat tot timpul. Şi nu ştiu dacă sunt în măsură să judec pe cineva în felul ăsta. De asemenea, o admir pe doamna Oana Pellea pentru că reuşeşte să fie un om foarte sigur pe el, pornind dintr-o familie cu nume şi a reuşit să treacă peste asta, s-a lăsat de fumat de trei ani de zile, dă senzaţia că n-o mai interesează să fie în centrul lucrurilor, s-a retras la ţară şi vine să joace cînd vrea ea, şi cînd joacă, joacă foarte bine, nu se plînge niciodată de faptul că e singură şi nu dă niciodată senzaţia asta, ba din contră...

I.I.S.: Te admiri pe tine? (tace) Hai să te întreb altfel: Pentru ce te admiri pe tine?
M.M.: Mă admir pentru puterea mea de muncă, pentru faptul că am făcut singur tot ce am reuşit după ce am plecat de acasă, fără nici un ajutor din partea alor mei. Şi între timp am reuşit să-mi cumpăr o casă, să mi-o mobilez. Achit o chirie lunară. Mă admir pentru că n-a fost nevoie să fac mari compromisuri.

I.I.S.: Şi pentru ce nu te admiri?
M.M.: Pentru că nu sunt mulţumit cu ce am reuşit să fac pînă la ora asta. Pentru faptul că nu reuşesc să am coloană vertebrală în toate situaţiile, în special în cele legate de băutură, de ţigări, de nopţi nedormite şi de delăsare. De exemplu, m-am îngrăşat. Eu, care sunt o fire sportivă... Aş putea să fac sport oricînd. În fiecare zi, spun: "De mîine, de mîine, de mîine..." şi nu fac nimic... (tace)

I.I.S.: Ai spus două şi două... E suficient... (zîmbesc)
M.M.: Mai am...

I.I.S.: La plusuri sau la minusuri?
M.M.: La minusuri: Nu mă admir că nu citesc cît trebuie...

I.I.S.: nu-ţi aminteşti de tine?
M.M.:nu-mi amintesc de mine, niciodată... Mă termină să stau doar cu mine... Nu ştiu să mă bucur de o vacanţă decît dacă este la final de stagiune şi ştiu că la început de stagiune voi juca într-un spectacol. Cînd am liber, sunt mai obosit...

I.I.S.: Eşti un clown, ştii?
M.M.: Da. Ştiu. Dar, în acelaşi timp, ştiu că un clown-ul este cel mai frumos om. Clown-ul ca şi bufonul spune întotdeauna adevărul, dar niciodată nu e vesel.

I.I.S.: Mi se pare că rolul lui Mihail Sebastian (teatrul Odeon) te prinde, dintr-o anumită perspectivă, foarte bine. Acolo pari a fi un om extrem de serios, de disciplinat...
M.M.: Aşa sunt eu la teatru, cînd repet, de exemplu. Dacă am la ora zece repetiţii, chiar dacă mi-e rău după o noapte nedormită sau din alt motiv, eu la ora 10 repet.

I.I.S.: Academic vorbind, ce performanţe aveai?
M.M.: Eram un elev mediocru: 7-8-9 spre 10.

I.I.S.: (zîmbesc) Ce înseamnă "mediocru"?
M.M.: Mediu. 6-7-8-9, 10 cînd se mai întîmpla. Dar îi păcăleam pe toţi: băgam farmec mult, băgam o poezie... (zîmbeşte) Învăţam doar cînd ştiam sigur că e absolut necesar, cînd era de demonstrat. Erau perioade: 3 săptămîni eram foarte bine, zece pe linie, apoi 2 luni mă lăsam...

I.I.S.: Nici aşa, nici aşa...
M.M.: Da, de fapt, asta mă omoară pe mine: că nu sunt nici aşa, nici aşa.

I.I.S.: Poţi să alegi cum să fii: dacă aşa sau aşa?
M.M.: Mi se pare că omul trebuie să facă ce simte. Dacă eu aleg, mi se pare că îmi impun nişte chestii şi dacă eu îmi impun, mă sperie acest lucru, pentru că mă transform în cineva ce eu nu sunt. Şi spun: "Hai înapoi, Manole, că tu nu eşti ăsta." Şi la mine se vede asta imediat în teatru.

I.I.S.: Ai reuşit să construieşti ceva?
M.M.: O carieră.

I.I.S.: Stă să cadă?
M.M.: Sper să nu se clatine. Dar e ca turnul din Pisa.

I.I.S.: Mi-ai zis că tu, în viaţă, nu ai nimic stabil.
M.M.: Nu am.

I.I.S.: Înţeleg că nici zona de teatru...
M.M.: Teatrul e o meserie în care azi poţi să fii sus, mîine poţi să fii jos.

I.I.S.: Te-a afectat că nu ai luat niciodată premiu la UNITER?
M.M.: Nicidecum. Eu nu cred în premii. De recunoaştere am nevoie, dar nu de premii. N-am suferit că nu am luat premii şi nu m-am bucurat nespus atunci cînd le-am luat.

I.I.S.: Poţi fi perceput ca arogant...
M.M.: Probabil că da. Multă lume îmi zice că aşa crede la început. Eu nu sunt aşa, dar, probabil, de frică, atunci cînd cunosc un om, am o chestie... sau mă pun sub omul respectiv, mă fac albie de porci, aşa încît respectivul om nu mai poate să zică nimic. Sau am tendinţa să zic: "Sunt Marius Manole. Trebuie să mă comport ca atare". Mă ţine vreo 10 minute, îmi dau seama că sunt penibil şi gata.

I.I.S.: Revin şi te întreb: "Ai ceva stabil în viaţa ta?" (tace) Ai vreun animal?
M.M.: Am o pisică, dar nu am o relaţie aşa cu ea...

I.I.S.: Cum o cheamă?
M.M.: N-are nume. Nu am fost în stare nici nume să îi dau...

I.I.S.: Te-am surprins mai devreme spunînd: "Hai, Manole, treci înapoi". Te strigi "Manole"?
M.M.: Da.

I.I.S.: Nu eşti "Marius"?
M.M.: Nu. Chiar niciodată nu zic "Marius". Nu sunt cu mine "Marius". Eu sunt cu mine "Manole". Îmi mai lipseşte să zic "domnul Manole" (rîde cu poftă). "Hai, Manole, mobilizează-te. Hai, Manole, fă şi tu o ciorbă. Hai, Manole...! Hai, Manole...! Hai, Manole...!"

I.I.S.: Găteşti singur?
M.M.: Da.

I.I.S.: Faci curat?
M.M.: Da. Cînd fac curat, cînd şi cînd... Îmi place să fac curat, dar nu ajung întotdeauna...

I.I.S.: Trăieşti de la o zi la alta...
M.M.: Da. Şi e obositor.

I.I.S.: Ia-ţi geaca pe tine dacă ţi-e frig... (afară bătea un vînticel rece)
M.M.: (tremură uşor) Nu. E un tremur interior.

I.I.S.: Deci încă trăieşti. (zîmbesc)
M.M.: (tace puţin) Interesant interviu. Ăsta da, interviu. Decît să stau de vorbă cu nişte oameni cărora să le zic numai despre mine, despre mine, despre mine, despre mine, dar nu în felul ăsta, ci la întrebări de genul "Cum vă construiţi personajul?" "Nu ştiu cum îmi construiesc personajul", "Dar ce simţiţi cînd...?" "Nu ştiu, doamnă, ce simt..."

I.I.S.: Hai să vedem, totuşi, realităţile vieţii tale. Joci / jucai şotron?
M.M.: Da.

I.I.S.: Uite, asta e o chestiune reală. Ce mai jucai?
M.M.: Jucam pătrăţica, jucam aţa, jucam şapte pietre. Nu jucam fotbal. Erau nişte hăndrălăi acolo care dacă o dată se izbeau în tine, ăla erai... Şi oricum n-ajungeam niciodată la minge şi mă plictiseam. Dar nici nu mă baga nimeni în seamă, să mă ia în joc.

I.I.S.: Dar nici tu îţi doreai...
M.M.: Nu. Eu eram cu alergatul. Alergaaaaam... Ceea ce fac şi acum: alerg.

I.I.S.: Alergi şi între roluri sociale: prieten, iubit, fiu...? Mai eşti fiu?
M.M.: De cînd am plecat de acasă, nu mai sunt. Le mai dau alor mei bani, din cînd în cînd.

I.I.S.: O altă chestiune, pe care, dacă ţi-o mai aminteşti, poate mi-o povesteşti. Vorbeşte-mi despre lumea ta: te băgai sub masă? Aveai cort? Aveai un spaţiu al tău? (Dacă ai aşa ceva în trecut, dacă nu, te rog, nu inventa)
M.M.: Îmi amintesc de chestiunea cu plapuma. Dacă făceam o boacănă, mă băgam sub plapumă şi ştiam că acolo nu mi se poate întîmpla nimic rău. Şi acum fac asta.

I.I.S.: Da?
M.M.: Da. Mă bag în pat şi îmi imaginez că afară e un potop mare, mare, mare, mare. Că apa e pînă la etajul şase, (eu stau la şapte), şi că eu sunt protejat şi că nu are ce mi se întîmple şi aşa adorm. Sau iarna, cînd e foarte, foarte frig, în afară de cîinii vagabonzi şi de oamenii care stau pe stradă (imagine care mă întristează), vreau să ştiu că e frig, frig şi eu stau în casă, la căldură. La un moment dat, îmi curgea apa pe pereţi, şi aveam un disconfort aşa de mare, încît aveam senzaţia că mi s-a spart cochilia mea. Că ceva de afară, intră pe acolo. Am chemat pe cineva şi am reparat şi izolat totul, ca să fie ermetic închis.


I.I.S.: Tu eşti un introvert, de bună seamă, dar te manifeşti ca extravert.
M.M.: Aşa e.

I.I.S.: Dar tu ştii ce efort energetic este investit la baleierea asta între tipuri?
M.M.: Probabil de aia obosesc atît de tare.

I.I.S.: O întrebare care s-ar putea să ţi se pară clişeu: Femeile şi-au pierdut feminitatea şi bărbaţii masculinitatea?
M.M.: Asta da. Bărbaţii şi-au pierdut masculinitatea. Eu n-am fost niciodată un bărbat din acela care bate cu pumnul în masă, dar cred că unii bărbaţi şi-au pierdut aceste calităţi masculine.

I.I.S.: Dar feminitatea? Ai apreciat vreo femeie anume pentru feminitatea ei?
M.M.: Cred că pe învăţătoarea mea din clasa întîi. Era foarte elegantă, o femeie atipică pentru vremurile alea. Nu venea cu deux-piece-uri, venea cu blugi, cu sacouri cu mînecile suflecate, cu tocuri. Arăta foarte bine. Apoi, n-a mai fost învăţătoarea mea, dar mult după ce nu ne mai preda nouă, mergeam să îi ducem flori de 8 martie, la şcoala unde se mutase.

I.I.S.: Îţi place boem, cochet?
M.M.: Cochet, nu. Boem. Mă feresc de tot ceea ce e fals. În teatru sunt foarte mulţi actori falşi. Falşi şi în teatru, falşi şi în viaţă. Femei cu blănuri, parfumate, care în loc să se gîndească la ceea ce au de jucat, cheamă cabiniera să le machieze, să le coafeze, de parcă asta ar fi important la teatru. La teatru e important adevărul meu. Eu fac rapel la momentul în care am avut aceeaşi tendinţă ca a personajului pe care îl interpretez. Şi atunci, eu lucrez tot cu amintirile mele, tot cu trăirile mele.

I.I.S.: Şi atunci, tu te livrezi pe tine pe scenă, sub pretextul unui personaj.
M.M.: Exact. Nu m-aş fi gîndit niciodată să mă exprim aşa, dar aşa e.

I.I.S.: Aceasta e expresia Ozanei Oancea: "Mă livrez". (zîmbesc)
M.M.: (zîmbeşte) Da, frumos spus. M-am uitat la Gala Gopo. Ceva de un penibil groaznic. Nimeni nu vorbea normal. Nimeni nu se comporta normal. Unii se comportau de parcă ar fi fost mari staruri. Nu eşti nici un mare star: Eşti în România, la capătul lumii, într-o industrie mică de film şi tu te comporţi de parcă ai fi la Premiile Oscar şi vrei să fii interesant. Şi urcă Irina Petrescu pe scenă şi vezi un Actor. O actriţă cu o creştere, cu un bagaj în spate, cu o ţinută, cu o prestanţă... Se umple aerul într-un fel.

I.I.S.: Ai avut vreun personaj care te-a obosit?
M.M.: Da. Am avut două. Debutul meu la Brăila (Drept ca o linie): un bolnav de SIDA şi mă omora gîndul: "Cum puteai să joci acest personaj, dacă tu n-ai avut niciodată o astfel de boală". Şi al doilea (Chip de foc) era un personaj care era de vîrsta mea, un băiat de vîrsta mea, care îşi iubea sora foarte mult şi care o omora, pînă la capăt. Dar asta se întîmpla într-o oră şi trecerea era atît de bruscă încît trebuia să fie un consum foarte mare, o combustie foarte mare interioară, ca să poţi să ajungi acolo. Îmi propusesem să pornească dintr-un firesc, să nu dai nici un semn că eşti nebun. Porneai dintr-un firesc şi apoi, treptat, treptat, aluneca, aluneca, aluneca, pînă cînd ajungea să o omoare. Şi asta era foarte greu, mai ales că era un personaj de vîrsta mea şi eu am o problemă cînd trebuie să joc vîrsta mea. Cînd faci o compoziţie, te mai ascunzi în spatele unei măşti, mai faci o construcţie, mai pui de la tine, ce mai ai de pus de la tine, dar cînd eşti tu, eşti tu. Vîrsta ta, anii tăi, faţa ta, mîna ta, vocea ta, părul tău...

I.I.S.: Vorbeşte-mi despre vulnerabilitatea ta. Ce înseamnă să fii vulnerabil?
M.M.: Sunt foarte uşor de pus la pămînt.

I.I.S.: Îmi imaginez că unui om comun, aşa cum eşti tu, îi este greu... (zîmbesc, apoi rîd şi spun:) Special am spus "om comun"... (zîmbesc).
M.M.: Şi am avut o tresărire, nu?

I.I.S.: Da, dar special am făcut-o.
M.M.: Vezi, asta înseamnă vulnerabilitate: să îţi dai voie să simţi, să reacţionezi normal, cu toate că aş fi putut, ca actor, să controlez anumite reacţii. Şi să nu-ţi fie frică să te exprimi...

I.I.S.: Teatrul nu e un job?
M.M.: Nu. E tot ce am.

I.I.S.: Ce înălţime ai?
M.M.: 1,70m.

I.I.S.: Cred că ai 1,90m. "Nu mă cheamă Marius şi am 1,90." Ca ziduri.
M.M.: Construite de mine?

I.I.S.: Da.
M.M.: Poate că ai dreptate.

I.I.S.: Este o imagine care mi-a venit, intuitiv...
M.M.: Şi eu sunt intuitiv.

I.I.S.: De asta am şi apelat la acest simbol. Şi înăuntru, în mijlocul lor, eşti tu, cel adevărat.
M.M.: Da, cred că aşa e. Cînd mi-e foarte rău, mă mai întorc la mine. Şi cred că am obosit...

I.I.S.: De aici îţi extragi tu energia...
M.M.: Poate că am extras tot ce mai era de extras...

I.I.S.: Nu ştiu ce să zic... Cred că în tine, şi tu ca fiecare dintre noi, avem un izvor nesecat de energie. Poate că nu vizitezi prea des acest loc... Poate că îţi aruncă provizii ceilalţi, de după gard, în loc să te duci la adevărata sursă...
M.M.: Da, exact.

I.I.S.: Să faci lucruri, care îţi plac.
M.M.: Dar ce-mi place? Nu ştiu ce-mi place... M-a întrebat cineva: "Ţie, de fapt, ce-ţi place?". "Teatrul", i-am răspuns. "Lasă teatrul. Altceva?" Mi-ar plăcea să mă trezesc dimineaţa, să ies la o terasă, să fie soare şi să mă duc pe Lipscani, să mănînc un mic dejun aşa cum fac oamenii normali, cu un croissant, un ou cu sparanghel, frumos aranjat, colorat, o cafeluţă, fără ţigară, să treacă dimineaţa... Şi de aici mi se rupe filmul... Să fie totul liniştit...

I.I.S.: Ordonat, liniştit... astea sunt lucruri cu care nu te prea confrunţi în ultima vreme (zîmbesc)...
M.M.: (zîmbeşte şi el) Deloc... (rîde)

I.I.S.: Ar trebui să îţi dea cineva, din cînd în cînd, un brînci de pe zid, înapoi, în tine...
M.M.: (face o pauză)... Mă gîndesc ce aş risca eu dacă aş renunţa la toate astea: la băutură, la fumat, chiar la a nu mai fi un actor aşa de... cum zice toată lumea...

I.I.S.: De ce nu? Asta e zona care te împlineşte pe tine...
M.M.: Pentru că la mine se leagă. Dacă renunţ la toate astea, în capul meu, gîndesc că, în meserie va mai prost. Cît m-am lăsat de fumat, jucam bine, dar nu jucam aşa cum ştiam eu că pot să joc...

I.I.S.: Ştii că în momentul acela, poţi să fii inspirat de un alt gen de duh...
M.M.: Mi-a zis Oana Pellea... (tace)

I.I.S.: Dacă îi dai ţigara şi băutura, poţi primi, în schimb genialitatea. Dar asta poate fi o înşelare. Pentru că tu, oricum, eşti copilul lui Dumnezeu.
M.M.: (zîmbeşte) Nu m-am gîndit la varianta asta. E adevărat că anul trecut, de Paşti, m-am lăsat de fumat, după ce m-am dus la biserică şi am zis: "Fă ceva să nu mai am nevoie să fumez, Fă ceva să nu mai fumez". Şi a treia zi, nu am mai avut nevoie de ţigară.

I.I.S.: A treia zi ai "înviat"! (zîmbesc)
M.M.: De Paşti. Nu am mai avut nevoie de ţigară. Am putut să las ţigara jos şi am zis: "Gata!". Şi m-a ţinut şase luni.

I.I.S.: Şase e o cifră bună. Urmează apoi nouă luni. Şi apoi, vei reînvia.
M.M.: Mi-am demonstrat întotdeauna că pot face "pe oboseală" foarte mult...

I.I.S.: ...dar nu construieşti nimic aşa...
M.M.: Nici nu am de gînd să construiesc ceva prea curînd, pentru că eu oricum am senzaţia că "sunt de împrumut pe pămîntul ăsta". Am senzaţia că nu trece mult pînă cînd se termină tot. Nu ştiu de ce am senzaţia asta...

I.I.S.: nu-L mîniem pe Dumnezeu!
M.M.:nu-L mîniem. Şi eu sunt pentru asta. Îmi place viaţa. Cel mai tare mi-e frică de moarte. Şi cînd merg cu maşina, merg cu 60-80 (km/h).

I.I.S.: Poate că şi asta e o formă de mîndrie. Să crezi că toate "energiile negative, tot către tine vor veni, dacă tot eşti centrul pămîntului"... (rîd)
M.M.: (zîmbeşte) Eu tot zic despre mine că sunt un om obişnuit, dar se pare că nu cred (rîde)... Cu alţi oameni, nu mă comport ca şi cum aş fi "pe munte" (n.I.I.S. - e o expresie pe care am folosit-o puţin mai devreme în dialogul nostru). Nu vei vedea niciodată că mă comport urît cu oamenii, că îi umilesc...

I.I.S.: Dar în interior, îţi zici: "Ce bun am fost!"
M.M.: Nu zic asta şi nu o zic de frică. Mîine s-ar putea să nu mai fiu. În meseria asta, coboară îngerul sau nu, adică nu contează cît de bun eşti tu, de fapt, e de cît îţi dă Dumnezeu pe seara aia. Şi nu am curaj să zic niciodată, chiar dacă mi-a ieşit impecabil, nici măcar nu-mi trece prin cap să zic: "Mamă, ce genial am fost!". Nu. Zic: "Chiar a fost un spectacol bun şi m-am simţit bine. Slavă Domnului!"

I.I.S.: Şi dacă vin aprecierile astea din exterior...?
M.M.: N-ascult şi nu pun preţ. Sigur, ceva mă atinge şi orgoliul meu mai creşte puţin. Dar nu ţin la asta...

I.I.S.: Ar fi interesant să descoperim la ce ţii...
M.M.: Da, şi eu aş fi interesat.

I.I.S.: Eşti un "brand"?
M.M.: Nu cred. Şi nu cred pentru că mă ştie foarte puţină lume, chiar şi din cei care vin la teatru. Dacă te duci la masa aia de acolo şi întrebi: "Cine e Marius Manole?", sigur nu ştie lumea. Brand eşti cînd, la orice colţ de stradă, atunci cînd întrebi cine e "x", lumea ştie. Eu, de exemplu, nu mă mir cînd mă întreabă cineva cine sunt. Asta îmi aminteşte de o întîmplare cu Ştefan Iordache care, la un moment dat, a oprit la o trecere de pietoni, pe unde trecea o blondă care arăta foarte bine. Şi el: "Tiii-tiiii", a claxonat-o. Dar blonda: "Ci, tataie, te grăbeşti?" (rîde şi rîd şi eu). În capul nostru, noi umplem sălile... Nu e adevărat... Sunt o groază de oameni care nu ne cunosc şi nu o să ne cunoască niciodată.

I.I.S.: Poate, prin intermediul acestor rînduri, lumea o să te cunoască mai mult...
M.M.: Am şi uitat că ăsta e interviu. Dacă mă mai protejam, mai puneam şi eu ceva... (face o scurtă pauză) De fapt, ce sens are să te protejezi? Împotriva cui? Şi de ce?
E o senzaţie... Senzaţia că ţi se întîmplă lucruri, lucruri, lucruri, de parcă ai avea de ajuns la un final. Tot făcînd aceleaşi şi aceleaşi lucruri, mă apucă depresia...

I.I.S.: Ei, te-apucă... Viaţa e aşa cum o faci tu...
M.M.: Da. Dar eu nu ştiu să o fac.

I.I.S.: Te alinţi. Eşti un copil veşnic.
M.M.: Nu-ştiu-să-o-fac. Îmi e bine cînd mă relaxez şi nu mă gîndesc la nimic. Dar asta, cred, că vine cu vîrsta. Refuz să cred, însă, că şi la cincizeci de ani, dacă mă ajută Dumnezeu să trăiesc pînă atunci, o să fiu la fel, că atunci chiar e o pierdere de timp.

I.I.S.: De ce?
M.M.: Cît teatru să faci?

I.I.S.: Toată viaţa. N-ai zis că pentru tine teatrul e totul?
M.M.: Ba da. Ai dreptate. O să stau şi la repetiţia asta şi la piesa de diseară. Ce zi e azi?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Gala Premiilor UNITER, 2011-2012


5 comentarii

  • Am aflat de curand "de tine"! Ai dreptate,multi nici nu te cunosc!
    Caprita Vasilica, 10.05.2017, 21:45

    http://atelier.liternet.ro/articol/11906/Marius-Manole-Iuliana-Iustina-Stanculescu/Dincolo-de-Persona-Sub-plapuma-nu-sunt-oglinzi.html

    Dincolo de Persona - Sub plapumă nu sunt oglinzi


    Marius Manole, un interviu de Iuliana Iustina Stănculescu
    20.04.2012

    Hăţişul în care e ascuns, m-a obosit teribil... Nici nu speram. Mă dusesem să vorbesc cu el, relaxată şi am plecat vlăguită... Fugeam spre el, fugea de mine. Venea spre mine, cotea înainte să ajung să-l privesc în ochi. L-am agăţat, la un moment dat, de-un tremur, apoi de-o amintire şi apoi de-un simbol şi, după ce mi-a povestit, puţin luat prin surprindere, şi ca pe-un secret, lucruri din el, mi-a scăpat iar... Dintr-un motiv sau altul, Manole, e o Pasăre Phoenix de... 1,90m. Aripile lui creeaza ziduri de jur-împrejur, iar farmecul îi e răsplătit cu hălci de carne de spectator ce vibrează după fiecare reprezentaţie. De gît îi atîrnă o cheie, grea, cu care a închis demult uşa spre sine. Are o pisică pe care nu ştie cum o cheamă, nu se ataşează de nimic şi e plictisit. Jos, jos de tot, sub plapumă, e Marius. Ne-descoperit. Ne-oglindit. Uşor singur. Uşor cinic. Stă să se nască. Cred că va avea 1,70m atunci cînd se va vedea, întreg. Va fi om şi nu va înceta să fie mulţumit şi liniştit. Şi nu-i va mai fi frică să alerge spre oameni şi spre sine, deopotrivă.
    ....Sunt din BRAILA, regret ca nu te-am cunoscut acolo! Am ceva timp de cand nu am mai fost la teatru.Am avut multe probleme de viata. Dar nu ma las, o sa merg iar! Promit!
    Am varsta mamei tale, cred, caci fiul meu a implinit 37 ani de curand!
    Esti normal, mai normal decat multi dintre noi...care nu recu-
    nosc adevaratele lor trairi! Garantat, esti un actor de care vom mai auzi mult timp de acum inainte!
    Mi-ai facut seara mai frumoasa si...iti multumesc!
    Dumnezeu e cheia! Ai har, dar trebuie sa inmultesti talantul...iar tu stii asta! Smerenie ai. E cel mai important! Nu uita de Dumnezeu, ca nici Dumnezeu sa nu uite de tine!
    Te imbratisez ...ca o mama! "Copilul meu", te felicit pentru vointa ta si realizarile de exceptie, un palmares rar intalnit la un asa tanar actor! Multa sanatate! Fara excese, depinde de vointa ta!


  • "Sunt o groaza de oameni care nu ne cunosc ..."
    un spectator, 06.05.2012, 00:21

    Domnule Lopahin,

    Cu stima as dori sa va indrept atentia asupra unei posibilitati minore, dar esentiale, care pare ca scapa abordarii dumneavoastra de aici.

    Pentru a face mai clare lucrurile, o sa redau un context personal, din care ideea va reiesi cu claritate (sper).

    V-am vazut pe 1 mai, alaturi de minunata Vera (si nu numai) in "Livada de visini". Am fost cucerit de autenticitatea Verei si de tot ce era ea, asa fata batrana cum o vrea viata piesei. Marturisesc insa ca, dintr-o particularitate/lipsa personala, nu sunt sigur ca as putea-o recunoaste pe doamna Irina Movila nici daca ar trece la un metru de mine pe strada.
    Oare cati oameni, totusi, va au undeva in miezul inimii, fie si doar ca amintire fulgeratoare, dar se manifesta ca si cum nu v-ar fi intalnit niciodata (din varii motive - cel exemplificat aici, fiind doar unul dintre multele posibile)?

    Ma gandesc si acum cu ceva spaima ca o stiu atat de putin pe doamna Movila, incat nu as recunoaste-o candva, de as avea ocazia unei intalniri intamplatoare (desi inseamna atat de mult pentru mine, deja dupa aceasta singura intalnire, esentiala).

    Dar ma linistesc subit cand ma gandesc ca o sa mai merg sa o intalnesc la teatru, in viata pe care se va intampla sa o aiba in acea seara, mai importanta pentru mine decat viata zisa adevarata, de pe strada (si in care nu avem, oricum in ce fel ne intalni, dat fiind ca aceea e viata dansei de uz absolut personal)



  • e ca si cand l-as fi intalnit
    Eva Pirosca, 05.05.2012, 02:24

    - wow... multumesc pentru articol...
    ma identific cu el in so many ways
    - si eu...
    desi poate in altele decat tine, pe undeva...
    - banuiam.
    - stii cat de mult fac eu, psihoterapeutul, asta?
    ma situez in spatele unei ”masti”, de la om la om, ma fac o oglinda pentru celalalt
    ma livrez pe mine,
    construiesc vietile altora cu viata mea...

    ***

    - cat de ortodox e si el.
    eu ma uimesc pe zi ce trece... tot intalnind oameni...
    noi chiar ne nastem ortodocsi...
    sau poate asta e uimirea unui om care a crescut 23 de ani setat altfel...

    ar trebui poate sa am mai multa incredere in oameni...
    imi vine sa plang cand intalnesc sufletele oamenilor, cand vad putin...

    ce putin cred eu in om.
    Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut.
    asta e TOT ce vreau sa cred pe lumea asta.
    pentru ca se face dupa credinta mea

    - e tare faza ca fix asa e traiectoria lui Ionesco...
    e ortodox fara sa vrea...
    si spre sfarsitul vietii isi da seama

    ***

    - nici pe tine nu te inalta laudele
    - ma sperie... cumva ma si responsabilizeaza...
    - credeam ca te responsabilizeaza...
    nu stiam ca te sperie...
    - :)

    ***

    - e prima oara cand ma re-gandesc la marius manole, si dintr-o perspectiva la care nu ma asteptam...
    e ca si cand l-as fi intalnit.
    mi-e de acum asa de drag.
    acum ma rog si pentru marius.

  • Superb!
    ARUAL [membru], 26.04.2012, 16:17

    Unul din cele mai frumoase interviuri din viata mea! Iar acesta e meritul special al reporterului.

  • ...
    d, 21.04.2012, 11:18

    frumos!

Spacer Spacer