Măcar intelectualii să se comporte conform statutului lor

Daniel Cristea-Enache: Acest "nu urmăresc nimic" intră într-un spectaculos contrast cu dorinţa aprigă de chivernisire şi carieră a multor contemporani - pe care aţi observat-o şi de care v-aţi amuzat, în ultimii douăzeci de ani, ca spectator. Ce diferenţe sînt, dacă sînt, între oportunistul din socialismul real şi cel din capitalismul nostru original?
Pe de altă parte, vorbeaţi despre "o masă de oameni cu minţile spălate", uşor de manevrat la începutul anilor '90. Aceşti oameni, totuşi, trecuseră prin totalitarism, îl suportaseră într-un fel sau altul, în grade diferite de adaptare şi rezistenţă. Dialogul, fie şi în contradictoriu, cu ei vi se pare mai uşor de purtat decît cu tinerii îndrăgostiţi de un comunism pe care nu l-au trăit? "Transferul" de experienţă, de viaţă trăită, de la o generaţie la alta este posibil? O parte din generaţia dumneavoastră l-a făcut, la instalarea comunismului. Se poate face un asemenea transfer şi astăzi - chiar dacă Livius Ciocârlie, el, nu asumă un rol de magister şi de povăţuitor?

Livius Ciocârlie: Într-adevăr, de rîndul ăsta întrebările dumneavoastră mă pun în situaţia de a apărea ca unul care-i priveşte de sus pe alţii şi vrea să le dea lecţii. În parte, nici nu ştiu cum aş putea s-o evit, fiindcă porneşte de la o stare de fapt. Eu - cînd spun eu, gîndesc de fapt noi, fiindcă am avut norocul să trăiesc alături de o persoană cu care mă potrivesc în felul de a privi lucrurile despre care va fi vorba - sînt un om care nu cîştigă destui bani ca să vrea mai mulţi, dar cîştigă atîţia cîţi să i se pară că sînt destui. N-a fost totdeauna aşa. În cea mai mare parte a vieţii a trebuit să fim "socotiţi", ca să ne descurcăm. În perioada comunistă nici n-am avut de ales. Aveam salariul şi puţinul ce se aduna din ce publicam. Tentaţia era una singură şi, de aceea, singurul aspect de moralitate a fost atunci refuzul de a da ore particulare unor candidaţi la admitere. Mi se părea detestabil, avînd în vedere şi numărul mic de locuri. Sufeream ca un cîine văzînd alături de mine, la concursul de admitere, examinatori care cunoşteau scrisul candidaţilor şi dădeau note în consecinţă, fără să mă pot opune, pentru că n-aş fi putut să dovedesc şi oricum mi-ar fi fost greu, fiind vorba de colegi. Ideea că nişte copii îşi dădeau viitorul pe mîna noastră, iar noi ne băteam joc de ei, mă înnebunea. Moştenisem o anumită intransigenţă de la tatăl meu, multă vreme funcţionar financiar, care s-ar fi putut îmbogăţi în trei, patru ani pe seama stabilirii impozitului anual al unor întreprinderi, unele mari, din oraş. Nu erau puţini subordonaţii lui cărora le creşteau vilele ca astăzi unor ofiţeri de poliţie, unor vameşi. Prin urmare, ne limitam la salariu, ceea ce însemna un nivel de trai acceptabil dacă nu ne permiteam nici un fel de capriciu imprudent.
(Întrucît, prin fire, tind să relativizez, îmi pun întrebări în legătură cu valoarea moralei mici burgheze, pe care am ilustrat-o, o morală potrivit căreia a fi onest şi corect te aduce să fii şi întrucîtva meschin sau suficient.)
Într-un jurnal de prin anii 1986-1987, apărut ulterior în volumul Fragmente despre vid, am scris despre două categorii umane ale perioadei comuniste: oamenii de cartier şi oamenii rapace. În prima, intrau cei de la cozile la alimente şi la orice, siliţi să se descurce, neavînd la îndemînă pentru a-şi ameliora starea materială decît mici potlogării. În schimb, oamenii rapace voiau totul: şi să se bucure de privilegii asemănătoare cu acelea ale nomenclaturii (vile, călătorii, funcţii...), şi să fie acceptaţi drept ireproşabili de către cei care nu cedau tentaţiei de a face compromisurile impuse de rapacitate. Nici unii, nici ceilalţi nu aveau o mare marjă de manevră. Ce putea să li se întîmple celor care nu se descurcau şi ce puteau să obţină ceilalţi nu era cine ştie ce. Cei dintîi nu erau expuşi mizeriei care te pîndeşte astăzi dacă eşuezi, ceilalţi nu ajungeau la călcîiul bogătaşilor de azi.
Referindu-mă la unii şi la alţii, am răspuns, parţial, la una dintre întrebări. Nu vreau să adaug banalităţi incompetente despre felul cum funcţionează capitalismul la noi. Pe mine mă indispun oameni din domeniul intelectual care, după ce în anii '90 dificultăţi reale i-au obligat să se împartă în patru ca se descurce, cînd dificultăţile au trecut au continuat şi continuă s-o facă, fiindcă nu se mulţumesc cu un trai bun ci, avîndu-i ca model pe bogaţi, vor să aibă tot mai mult. În felul acesta, ei nu creează lucrările temeinice de care, virtual, ar fi în stare. Se ajunge la paradoxul că, cei mai în vîrstă, au produs mai mult şi mai bine în anii cînd erau cenzuraţi. Nu trebuie să mi se spună parcă dumneata faci minuni! Eu mă refer la oameni superiori mie ca ştiinţă de carte, capacitate intelectuală, putere de muncă, talent.
Vin acum la oamenii cu minţile spălate. Pe mulţi, îi înţeleg. Ca să nu intru în generalităţi, mă mulţumesc cu ce mi-a spus un fost activist cultural: "Acasă, am fost foarte săraci. Multă vreme am umblat desculţ. Părinţii mei au avut destulă minte ca să mă dea, cu mari greutăţi, la şcoală. Aşa, cu originea mea, am ajuns la funcţii, salariu bun, locuinţă bună, maşină. Eu de partea cui ar fi trebuit să fiu?". Ca acesta au fost mulţi, fără să fi devenit activişti. Mai curînd muncitori. E greu să le spui că, aduşi de la sat la bloc şi la maşină, au avut de pierdut în substanţă umană. Ori să le spui că nici în alte condiţii, fără dictatură, ţara asta n-ar fi stat pe loc. Ei îţi răspund păi, uitaţi-vă cum merge ţara acum! Cît despre dictatură, nu i-a supărat prea tare. Nu i-a muncit problema libertăţii de expresie. Un taximetrist ne spunea: "E drept, nu aveai voie să vorbeşti. Da' ce treabă aveai să vorbeşti!?". Supravegherea de către Securitate nu i-a supărat prea mult, căci nici n-a fost concentrată asupra lor. Pe ei i-a supărat foamea şi frigul anilor optzeci, însă acestea n-au fost mai puternice, mai determinante în mentalitatea lor decît accesul la bloc şi la Dacie, încît au cam uitat acei ani. Una peste alta, pe asemenea oameni, repet, foarte numeroşi, nu poţi să-i convingi - mai intervenind şi deformarea lucrurilor cu trecerea timpului, cu nostalgia - că n-a fost mai bine înainte. Este firesc ca dialogul să se poarte cu alţii, cu tinerii intelectuali - care încep să nu mai fie foarte tineri - atraşi de comunism. De multe ori, aceştia au făcut studii serioase, uneori în mari universităţi străine, şi sînt foarte înzestraţi. Ei ar putea să dea un suport ideologic stîngii, orientare necesară în orice societate sănătoasă. Din păcate, adesea, bazaţi pe părerea că "n-a fost chiar aşa de rău", ori pe aceea că "aşa cum îl vom face noi, va arăta altfel", excedaţi fiind şi de încremenirea în proiect a unor intelectuali mai vîrstnici, se lasă atraşi de comunism. Nu-şi dau seama cît de frivoli devin. Frivolitatea pare benignă, şi poate chiar este cît timp nu devine activism. Avem destule exemple, de stînga şi de dreapta, în Cambodgia sau în Iran, ca să ştim la ce excese pot să ajungă nişte oameni formaţi la Sorbona.
Nu vreau deloc să pretind că noi ne aflăm într-un asemenea pericol. Dimpotrivă, cred că cu asemenea oameni, de obicei tineri, se poate discuta, oricît de polemic, cu condiţia ca de partea cealaltă, adică de partea noastră, să se renunţe la diabolizare şi exclusivism, pînă şi atunci cînd nu e vorba decît de orientare de stînga, nu de comunism. Prin discuţie înţeleg deschidere pînă la disponibilitatea de a sesiza şi a admite partea de dreptate a preopinentului. Poate sînt utopic, dar cred în posibilitatea unor asemenea discuţii, ca şi în folosul lor pentru buna respiraţie a vieţii ideilor într-o ţară. Dacă dezbaterile nu au loc, profită nu numai una, ci tot felul de aberaţii. Naţionalismul, xenofobia, rasismul, atracţia către cealaltă extremă nu sînt mai puţin nocive. Oricum avem de-a face cu o primejdioasă şi multiplă manipulare a minţilor prin mijloace media interesate de cîştig cu orice preţ. Acestea funcţionează după principiul bulgărelui de zăpadă: oferindu-le oamenilor produse joase, îi fac să devină apţi şi dornici de altele şi mai joase. Astfel, "victimele" sînt expuse la diferite boli (sociale) şi lipsite de apărare cum sînt copiii nevaccinaţi. Măcar intelectualii să se comporte conform statutului lor.
Referitor la acele posibile discuţii, cred că un factor esenţial al unei bune educaţii intelectuale este presupunerea că poate nu ai dreptate. Ea se aplică, bineînţeles, şi celor spuse de mine mai sus, mai jos, şi oriunde. Cît despre tineri, a căror tendinţă de a-şi contrazice părinţii este naturală, ei ar trebui să aibă mîndria de a nu inventa, în replică, roata. Altfel, ajung la paradoxul de a le opune unor oameni născuţi pe la 1950 idei de la 1850. De ce să te întorci la Marx?
În privinţa transferului de experienţă între generaţii (de ce n-ar învăţa şi mai vîrstnicii de la mai tineri?), noi am vrea ca nişte oameni născuţi între 1975 şi 1985 să fie sensibili la ororile anilor cincizeci. Eu, născut în 1935, cît sînt de sensibil la ce se petrecea la 1905? Mai deloc. Deci, să nu ne indignăm chiar aşa de uşor.
Pentru a continua, mă refer mai întîi la un alt fenomen. Nu sînt sensibil la ce se întîmpla la 1905 deşi originea mea sufletească acolo se situează. De multe ori, sîntem atraşi de o epocă dinaintea naşterii noastre, aceea cînd părinţii noştri erau copii. Dar aceea e o epocă mai mult închipuită, redusă la o ambianţă, decît ştiută. Nu avem informaţii multe despre ea şi, în orice caz, nu de ordin sociologic. Cunoscută începe să ne fie aceea cînd, noi înşine copii, devenim atenţi la ce vorbesc părinţii noştri şi cunoscuţii lor. Dacă-i aşa, înseamnă că tinerii cu care sîntem dispuşi să polemizăm îşi au epoca sufletească, epoca visată, aceea care-i atrage, tocmai în anii despre care noi am vrea ca ei să fie informaţi, ca să ştie cît de cumpliţi au fost. În schimb, ei cunosc epoca Ceauşescu. De aici, tendinţa lor de a răsturna lucrurile. Epoca Ceauşescu a fost foarte rea, dar adevărata teroare sub Gheorghiu-Dej a fost - iar asta ei nu par dispuşi să afle. Aşa, ei pot să creadă că ce a fost rău nu s-a datorat comunismului, ci bunului plac al unui dictator. Ba, mai mult, acesta le apare ca a fi fost un naţionalist de dreapta - fiindcă, într-adevăr, extremele se ating.
Procesul arătat, valabil în ce mă priveşte, nu ştiu cît de general, nu poate să-l scuze pe un intelectual. La nivelul lui, el nu-şi poate permite să vorbească despre ceea ce nu ştie bine. Pînă la a se pronunţa, el trebuie să se informeze, fără idei preconcepute. Dacă ar cunoaşte bine istoria comunismului, atît de bine încît s-o simtă, tinerii n-ar mai putea să se lase atraşi de acesta decît printr-o distorsiune a minţii pe care n-aş fi în stare s-o înţeleg.
Transferul de experienţă se conjugă, parţial, cu împărtăşirea de experienţă. Dacă anii treizeci îmi sînt vii în minte deoarece curînd după aceea am început să fiu atent la ce se vorbea în casă, dar nu i-am perceput nemijlocit, începînd cu anii de sfîrşit al războiului şi continuînd cu schimbarea de regim politic devenisem conştient de ce se întîmpla. Am trăit mizeria, firească după război, dar şi teroarea. Era frecventă vorba: l-au luat azi-noapte. Ce mi se pare semnificativ este că nici mizeria, nici teroarea, nu m-au deformat, ci m-au întărit. M-am învăţat cu sărăcia (nu vă puteţi închipui cum eram îmbrăcat la facultate, fără să-mi pese), încît după aceea m-am mulţumit uşor cu un trai modest, iar astăzi bogăţia nu mă impresionează, necum să mă atragă. Teroarea m-a îndîrjit pînă la mari imprudenţe, de consecinţele cărora numai norocul m-a scăpat. Deformarea caracterului a început abia mai tîrziu, cînd teroarea încetase. Cu aceasta nu încăpuse tranzacţie. Acceptai sau, dacă nu, erai zdrobit. De aceea, cei care la ieşirea din închisoare au devenit informatori, n-au tranzacţionat. Au fost convinşi, după modelul a ce fusese pînă atunci, că altfel n-ar ieşi. Noi, care n-am trecut prin asta, n-ar trebui să-i condamnăm. În schimb, în epoca Ceauşescu normalitatea a devenit una cu compromisul. Dacă nu acceptai, aveai de pierdut, dar nu-ţi riscai libertatea. Am limitat compromisul cît am putut - la a suporta, fără să crîcnesc -, nu destul ca să nu mă simt astăzi alterat. Trebuie să recunosc că nu-mi pot explica altfel de ce mulţi congeneri nu suferă de acest complex decît prin aceea că ei s-au compromis şi mai rău. Sînt şi mai alteraţi. Deloc nu-mi plac acei oameni pe care-i văd astăzi foarte vehemenţi şi foarte intransigenţi, părînd să nu-şi aducă aminte cum au trăit ei. Acest comportament trezeşte neîncredere şi face ca transferul de experienţă să fie dificil. Pe de altă parte, fiindcă, pentru a motiva comportamentul din epocă, supradimensionăm represiunea ceauşistă, perioadă pe care tinerii o cunosc, direct sau aproape direct, ei nu cred nici ce le spunem despre perioada Gheorghiu-Dej, pe care n-o cunosc.