Pot să folosesc un cuvînt mare: sînt aproape fericit

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Livius Ciocârlie, vă mulţumesc mult pentru acest dialog. Mă gîndesc la ultima lui rundă ca la proba cea mai dificilă.
Citind Cartea cu fleacuri, am dat peste mai multe fragmente pe care am tot încercat să le "analizez", să le "comentez", să le "interpretez". Dar, pur şi simplu, nu am putut. Vă rog să mă ajutaţi dumneavoastră, comentînd pe marginea următorului extras: "Avea braţe frumoase, îţi făcea plăcere să le vezi. Acum, s-au subţiat, venele, albastre, au ieşit în relief. Le privesc cu dragoste. Dorinţa a trecut, iubirea a rămas."

Livius Ciocârlie: Dacă mi-a plăcut ceva în ocupaţia de profesor, a fost riscul. La aceeaşi pregătire, ora putea să fie bună sau ratată. Nu puteam să prevăd. Rutina n-a schimbat nimic. În fiecare zi, eram începător. Cu felul meu de a scrie e la fel. Nu am un proiect. Nu pot să scriu decît mediocru după plan. În literatura propriu-zisă, aflu scriind ce am de gînd să scriu. Cu răspunsul la această ultimă întrebare e tot aşa. Mă întreb, la rîndul meu, ce voi putea să răspund.
Pînă la literatură şi la ce-mi aduce ea - între altele, aceste întrebări -, toată viaţa mea s-a conformat aceluiaşi model. Am trăit dintr-o zi într-alta fără să premeditez nimic. N-am premeditat nimic nici în relaţia cu cea despre care mă chestionaţi. Deloc nu ştiam în ziua cînd, după ce fuseserăm colegi timp de trei ani şi jumătate, am ieşit împreună de la un curs, deloc nu ştiam că vom rămîne împreună pînă seara, pînă a doua zi şi, cu o scurtă întrerupere, pînă azi. Întreruperea a fost în vara de după absolvire. Ne despărţiserăm "definitiv". Regretul îmboldindu-ne, am hotărît să ne întîlnim, pentru o zi, oarecum la jumătatea drumului şi pe teren oarecum neutru, eu avînd ceva mai mult de mers, dar fiind mai obişnuit cu locul, la Băile Herculane. Hotărîre nu uşor de luat, fiindcă a trebuit să găsim bani de tren. Odată ajunşi şi urcînd noi pe coasta dimpotriva Domogledului, cam deasupra izvorului pentru ochi, m-am pomenit propunîndu-i să ne căsătorim. E puţin spus că am fost imprudent. Nu eram, şi nici pînă astăzi n-am devenit omul care să-şi "întemeieze" o familie. Mult prea imatur. Eu comiteam o imprudenţă, ea, acceptînd, a comis probabil şi mai mult: o greşeală. Chiar zilele trecute am transcris, pentru România literară, o scurtă discuţie care începe cu vorbele: "Tu chiar nu ţi-ai dat seama cu cine te pricopseai?" Era o greşeală pentru că adevărata ei vocaţie este să fie mamă. Firesc e ca o viitoare mamă să-şi dorească un partener de nădejde, pe care să se sprijine. Eu numai aşa ceva nu eram. Era şi o imprudenţă - greşeală e atunci cînd poţi să prevezi, imprudenţă cînd îţi iei un risc -, fiindcă nu ştia ce o aşteaptă.
Ca de atîtea ori vecinii, oltenii şi bănăţenii sînt foarte diferiţi. Comparativ, cei din urmă sînt reci şi, cu excepţia mea, socotiţi. Ştiu ce vor. În privinţa asta, biata de ea a fost servită. L-a nimerit pe cel mai bănăţean dintre bănăţeni: mama mea. N-a intervenit, nici vorbă de aşa ceva, complexul oedipian. Nu i se lua băiatul. Părinţii mei îşi distribuiseră sentimentele. Tata m-a iubit pe mine, mama l-a preferat pe fratele meu, întîiul născut. Spun preferat fiindcă de iubit nu putea iubi. Ce spun despre ea poate să pară aspru, dar e admirativ. Multe personalităţi mai împlinite, mai fără fisură decît mama mea n-am întîlnit. Ea îşi iubea nu averea, de avere nu putea fi vorba, ci lucrurile din casă şi, mai ales, casa însăşi. Casa "de la tati". Trăind din salariu, tata n-ar fi ajuns în veci - cum nici noi nu aveam să ajungem, decît pe calea moştenirii - la o casă. A clădit-o socrul lui, mai înstărit. De unde, la mama, sentimentul nu de proprietar: de stăpîn. N-a avut de întîmpinat împotrivire, tata o diviniza. Şi iată că în urma propunerii mele de pe coasta de deasupra izvorului pentru ochi, s-a pomenit cu o femeie în casă, o biată tînără femeie care, cum spun, nu ştia ce o aşteaptă. Deşi ea n-a pretins decît să i se facă loc, mama a văzut-o ca pe un uzurpator. Ce a urmat n-a fost o psihodramă, cu plînsete şi răbufneli. Alta era firea mamei. Nimic vulgar în ea. Ce a făcut a fost să instaleze în jurul ei o eră glaciară care a durat treizeci de ani. Parcă vedeai ţurţuri pe pereţi. Din partea ei, uzurpatoarea a răspuns nu cu supunere, ci cu intransigenţă pasivă. S-a lăsat dominată fără să cedeze. Revanşa ei, dacă se poate spune aşa, a venit foarte tîrziu, cînd mama s-a îmbolnăvit. A îngrijit-o cu atîta devotament, încît inima mamei s-a înmuiat pentru întîia dată. O luase prin totală surprindere, numai la asta nu se aştepta. Din păcate, n-a fost numai foarte tîrziu; a fost prea tîrziu.
Iar noi, personajele secundare, ce făcusem între timp? Eu, am încercat să fiu înţelept. Să fac posibil aproape imposibilul. Mai simplu spus, mi-am atribuit funcţia de tampon. Rezultatul a fost că am nemulţumit ambele părţi. Nu mi-a fost uşor, dar nici unuia nu i-a fost uşor. Tata, tot potrivit firii, a fost categoric. Spuneam că pe mine mă iubise şi că pe mama o diviniza. Avea sentimentul oricărui credincios. Credea fără să-şi pună întrebări. A luat fără să ezite partea mamei, ceea ce a avut rezultatul inevitabil că ne-am înstrăinat. N-am ştiut să-l îmbunez, poate nici nu aveam cum, şi am rămas cu un regret nevindecabil. Dacă eu, destul de rece, am suferit, el trebuie să fi suferit enorm. Şi toate astea, cînd mă gîndesc, pentru că, moştenind tocmai de la el mentalitatea, n-am vrut să dăm ore candidaţilor la concursul de admitere ca să avem şi noi un loc al nostru, "la" bloc!
În ce ne priveşte, ar fi fost firesc ca - efect al unei eroziuni care lucra zi după zi - relaţia dintre noi să aibă, şi ea, de suferit. Dragostea să slăbească. Dar nu fusese dragoste. Prin dragoste înţeleg să îmbraci cămaşa lui Nessus cînd eşti departe de cel de care te-ai îndrăgostit. Pe mine nu un foc insuportabil mă trimisese la Băile Herculane ci, cum spuneam, regretul. Între noi fusese bună înţelegere, pe toate planurile. Or, ce se întîmplă? Dragostea, cînd se stinge, nu lasă nici o urmă. Te miri, ca Swann, cum de ai putut să suferi atîta pentru o fiinţă care nu-ţi mai spune nimic. Buna înţelegere are mai multe şanse. Iar marea ei şansă este să devină iubire. Şi aşa s-a întîmplat.
N-am resimţit-o ca iubire pe tot parcursul, dar iubire trebuie să fi fost, de vreme ce a rezistat tensiunii în care am trăit. N-am resimţit-o ca iubire tocmai pentru că ne acaparase tensiunea. Cu excepţia acestei ultime fraze, persoana întîia, pe care o folosesc, poate să înşele. Nu vorbesc despre noi. Numai despre mine vorbesc. Nu ştiam, n-am ştiut niciodată şi nici astăzi nu ştiu ce simte pentru mine T. Şi cred că nesecatul meu combustibil constă tocmai în faptul că, la fel ca în prietenie, dar şi în toate împrejurările vieţii, nu pretind nimic. Ca atare, sentimentul meu nu depinde de sentimentul celuilalt. Ce ştiu despre T este că mă suportă cu vitejie, că se înţelege bine cu mine. Mai departe nu mă întreb. Tocmai pentru că o iubesc nu mă întreb. Cred în libertatea ei de a simţi ce simte, orice ar simţi, cam aşa cum cred în libertatea criticului de întîmpinare de a scrie cum crede el de cuviinţă despre o carte a mea. Sigur, mi se strînge inima cînd aflu că nu i-a plăcut. Sînt om. Şi mai tare mi se strînge inima cînd cîte un gest ori un cuvînt spus de T nu sugerează iubire. De judecat, n-o judec. Îmi dau numai şansa pe care o oferă evidenţa că nici un sentiment nu e egal cu sine de dimineaţa pînă seara, de la 1 ianuarie pînă în ajunul Anului Nou, de cînd se naşte pînă la sfîrşit.
Mai sus numitul Swann se miră că a fost îndrăgostit de o femeie care nu era genul lui. Eu pot să spun că iubesc o femeie care nu e genul meu. Altceva mi-aş fi dorit. Mi-aş fi dorit tandreţe. Tandreţe n-am avut decît de la tata, cînd eram copil. T nu e tandră. Dar sînt destul de deştept ca să-mi dau seama că ce îmi dă ea e mai mult. Îmi dă o ironie înţelegătoare căreia, traducînd-o în termenii mei, i-aş spune: Prost mai eşti! E ceva ce seamănă cu ce a avut Ion D. Sîrbu. Numai că eu, spre deosebire de el, sînt un norocos. Viaţa mea este - acum cînd, prin forţa lucrurilor, suferinţa a încetat - aşa cum mi-o doresc. Ne vedem de ale noastre, ea în încăperea de jos, bucătărie-birou, eu la etaj, ne întîlnim cam din oră în oră, la o ţigară (a ei), stăm de vorbă. Nu rareori, ne tachinăm.
Vin acum la citat. Puţine lucruri mi se par mai triste decît cruzimea pe care o abate timpul asupra femeilor. Ce poate fi mai încîntător decît o fată de cincisprezece, şaisprezece ani, în care există toată prospeţimea şi toate premisele pentru că forma ei, fizică şi mentală, încă nu s-a conturat? Şi ce o aşteaptă? Bărbatul beneficiază de avantajul că el nu trebuie să fie decît cu puţin mai frumos decît dracul. De aceea, în aceste limite, el poate să arate bine pînă tîrziu. Pe femeie, după ce trece printr-o împlinire posibil atrăgătoare, timpul o desfigurează. Cînd şi sănătatea i se degradează, cu atît mai mult. Şi ce se întîmplă atunci în relaţia cu cel care a dorit-o cîndva? Aflu de la Pascal şi, în zilele noastre, de la Gheorghe Crăciun că bărbatul nu poate să iubească o femeie care şi-a pierdut frumuseţea. Atrag însă atenţia că nici unul, nici celălalt n-a trecut - şi cît de regretabil este! - prin experienţa bătrîneţii. În privinţa asta, îi depăşesc cu mult. Şi ştiu cît e de posibil - probabil nu şi frecvent - nu numai să continui s-o iubeşti pe femeia pe care ai iubit-o, ci s-o iubeşti mai mult. Sigur, îţi pot fi favorabile şi împrejurările. La noi, sînt deosebit de favorabile. Au rămas în urmă şi drama familială şi grotescul istoriei. Comparativ, toate motivele de nemulţumire actuale - sînt destule! - au un slab efect. Încît, în ceea ce mă priveşte, pot să folosesc un cuvînt mare: sînt aproape fericit. Contribuie la asta şi pacea binefăcătoare în care trăim şi, paradoxal, conştiinţa vie a evidenţei că fericirea nu va dura mult timp. Contribuie revelaţia pe care am avut-o brusc în copilărie, cînd jucam fotbal cu nişte prieteni, într-un peisaj mirific, iar pe deasupra noastră uruiau, amplificate de valea ca o pîlnie, motoarele unor avioane de bombardament. Am înţeles atunci două adevăruri simple: că totul trece şi că prezentul, cînd e îngăduitor, e de nepreţuit.
Vă cer şi dumneavoastră îngăduinţă: întrebarea a fost dificilă, răspunsul mai succint.



- Am hotărît să fac ce zice ăla, bordelezul. - Şi ce zice iel? - Zice să te învăţ Logică, Fizică, Geometrie, Retorică. - Pră minie!? Şi mai ce? - Deocamdată, atît. - Cred că ieşti deranjat la cap. - Nu intra în panică, că fac cum zice, îţi dau totul gata mestecat. - Tu mesteci şi ieu înghit!? Vezi, că acuşa vărs. - Pînă acuma, n-ai ce. A, da, te învăţ şi Filozofia. - Păi, sigur! Unde a mers mia... - Nu-ţi fă griji. «E o mare greşeală s-o zugrăveşti ca inaccesibilă copiilor, cu faţa încruntată, bănuitoare, groaznică. Cine i-a pus masca asta falsă, palidă şi hidoasă? Nimic nu-i mai vesel, mai jovial, mai bine dispus şi, aş putea zice, mai nebunatic.» - Decît filozofia! M-ai convins. Fă-te încoa' cu toate, să ne jucăm cu iele. Da', o-ntrebare: tu, nebunaticule, de cînd ieşti aşa de specialist în toate? -Eu? Cum, de cînd? N-am trecut eu prin şcoli? N-am patalamale? Crezi că m-aş afera numai aşa, ca să mă aflu în treabă? - Sigur, sigur! C'eşti, copil?

- Zice că dînd la o parte plăcerile pe care ni le refuză, virtutea ne ascute dorinţa pentru ce ne lasă. Tu ce crezi? - Cum, ce cred? Baliverne, Gilică! De ne-ar da virtutea la o parte plăcerile, am negocia cumva cu ia. Că doar români patrioţi sîntem şi noi! Da' ni le dau la o parte bătrîneţile, dreacu să le ia!
- Da' despre asta ce crezi: «Am învăţat să trăim cînd viaţa a trecut»? - Cum, ce zic? Zic să-l iei d'aici! Dacă şi asta mai ie înţelepciune... Adicătelea, am învăţat ce-i viaţa pen'că tînjim după ia? Tînjim pen'că s-a dus! Şi de unde ştie iel că acuma n-am trăi la fel. La fel am trăi, Gilică. Tu, cu dovleacu'-n nori, ieu cu ţurloaiele pe pămînt.

- «Şi, cum zice Platon, nu trebuie să-i asmuţi pe unul împotriva celuilalt, ci să-i conduci ca pe o pereche de cai înhămaţi la aceeaşi oişte.» Vezi, măi, Gilică, aşa ar trebui să fim şi noi. Unul lîngă altul, nu să ne tot ciondănim. - Nu mai spune! Unde ai văzut tu cal şi măgar trăgînd în acelaşi ham? - Cum vine asta? Nu eşti cal?

- Să-i mai dăm citire şi lui parizianu': «Natura s-a arătat generoasă numai cu aceia pe care i-a dispensat de a se gîndi la moarte» Tu cum faci, te gîndeşti la ea? - Ieu? Nu mi-ai spus că noi, nici tu nici ieu, n-avem treabă cu ia? - Ţi-am spus, da' n-o lua chiar aşa! -Da' cum s-o iau? Da sau ba? - Şi da, şi ba. - Adică tu ba, şi ieu da. Nu-ţi spuneam io!? - N-ai înţeles, Gilică. Noi, ne-om duce. Da' ce-am scris rămîne!... - Fugi d'aici, Gilică, că nu-mi arde de rîs. Vasăzică, m-ai îmbrobodit! - Ştii ce, Gilică? Nu te mai gîndi. Profită de natura generoasă. Mai bine gîndeşte-te la ce ţi-am spus. Că din ce-am scris eu amintirea ta rămîne veşnică. - Veşnică pomenire, vrei să zici...

- Unii vor să-l pună pe ăsta, pe parizianu', în post de dirigintele clasei. Or să-l strice de tot. - Lasă, că nu-i strică, că prea le ştie pe toate şi prea se rîde de noi ăştia de-acasă. Lasă-i să-l facă cum le place, de să dormi în front.

- În fond, sîntem chit. Noi, apusenii de baltă de la Banat, ne-am băgat în cap Viena, ei, regăţenii, minunaţii ani treizeci. Ne vîrîm degetele în ochi şi unii şi ăilalţi. - Ce păsărească vorbeşti tu acolo? Ce tot boscorodeşti?

- Ne întoarcem la Burdigala: «Vreau ca şi în dezmăţ să-i întreacă în vigoare şi fermitate pe ortacii lui...» - Cine să-i întreacă? - Las-o pe asta! Ce ne pasă nouă!? Spune mai bine: noi cum stăm? - Cu ce cum stăm? - Cu astea, cu vigoarea şi cu fermitatea. - Ştii ce? Iau ieu dezmăţu', ia tu fermitatea şi du-te d'aici. - Dai tu puterea şi hotărîrea pentru nişte zbenguieli? - Ba nu, că oi ţine-o gaia maţu' cu fermitatea, acuma, după spartu' tîrgului, cînd nu mai are cine să ne zică «Cum ai zis? Ia, fă-te-ncoace, să-ţi scutur pantalonii, să te văd ieu cît ieşti tu de ferm!». Vigoare, ie drept, nu mi-ar strica. Că, altfel, fără ia, nici dezmăţu' nu-i cine ştie ce...

- Ştii ce zic eu, Gilică? Ăştia nu ne merită. - Ba, pe tine te merită. Au ce-au meritat.
- Că parcă tu!...Cum ţi-a zis ăla de era să dea peste tine cu bicicleta, că-i stăteai în drum? - «Dobitocule!», a zis. Da' nu mie mi-a zis. Că ieu îmi cîştig respect şi stimă pe unde mă duc. Că ieu dau la oase! - Atunci cui i-a zis? - Ţie, mai întrebi? - Mie? Auzi la el! De unde pînă unde!? Nu eu umblu pe stradă. - Da tu pe unde-mi umbli? Tu zbori? - Eu stau în casă şi lucrez! - Nu mai spune! Şi ce lucrezi? - Studii şi articole. - Articole de bărbierit? - Nu ştii tu cu cine stai de vorbă, ţi-am mai spus! - Ba bine că nu ştiu! Că mi-ai împuiat capu'. Cum vine vorba aia franţuzească? - Mon cu, Gilică, mon cu... Acuma vezi? De la cine o ştiai? Cine te-a dus la frînci şi nu te-a lăsat, dracului, acasă? - Mersî, maître, mersî!

- Mă frămîntă o întrebare. Nu sîntem noi cam superficiali? N-am putea şi noi, ca toţi ăştia, să ne scufundăm în abisalitate? - Scufundă-te, nene, ce mai stai!? Da', vezi să nu te-neci! Şi nu te aştepta să te scot ieu la mal, că nu-s salvamar!

- «Cunoaşterea ucide acţiunea, căreia îi trebuie norul învăluitor al iluziei», scrie prusacul. Acuma pricepi de ce stau eu toată ziua dans mon fauteuil? Că eu, de la o vreme, iluzii, deloc! - Nu-ş ce bîrîi tu acolo, da-mi dă prin gînd că-mi coci una nefăcută. Că dacă dibui ieu ce vreţi voi să ziceţi, tu şi cu prusacu' tău, locu' nostru-i mai răpede-n copîrşeu decît în fotel. - Dacă dibui tu! Nimic nu pricepi! El, chiar la din contra. Acţiune vrea. Acţiune şi iluzii. - Ce fel de iluzie? - Iluzia că acţiunea are rost. - Şi tu zici că n-are! - Ce drac de rost să aibă? Că pînă acuma aş fi aflat. - Ştii ce? Rămîi tu în fotoliu', lasă-mi mie acţiunea. - Ţi-o las, Gilică, ţi-o las. Cu dragă inimă ţi-o las. Şi ce vrei să faci cu ea? - Îţi spun, da' nu mai spui la nimeni. - Cui să-i spun? Că cui îi pasă de ce vrei tu să faci? -Asta aşa-i! La nimeni n-o să-i pese de ce vreau ieu să fac. - Nu-mi pasă nici mie. - Mă bucur, mă bucur, Gilică, că mi-ar fi fost nu ştiu cum. - Unde baţi tu? Spune odată, ce mon Dieu vrei să faci? - Să dau cu voi de-a dura, cu tine şi fotoliu', de la mansardă la parter.

- Se amestecă şi alde Goethe unde nu-i fierbe oala: «Moşneag frivol şi capricios!», zice. Ştia el de pe atunci! - Ştia ce? - Cum o să fii tu! - Ieu? Ieu, moşneag! Nu crezi nici tu ce spui. Că ăsta-i tot necazu'. Ieu tînăr, în puteri, îmi pierd vremea cu tine, un boşorog!

- Nu-mi dă pace o chestie. Cînd îs doi într-unul, unu-i muiere, zici. - Nu cînd sînt doi. Totdeauna sînt doi. - Ş-atuncea, dintre noi, care-i muierea? Că tu, nu prea cred. Prea ieşti cap pătrat. - Las-o încurcată! - N-o las, de ce s-o las? Dacă-i aşa, mie să-mi spui săru' mîna, dudúie. Să-mi ţii scaunu' la masă. Să-mi aduci flori.

- Ascultă, Gilică, noi cum stăm cu conştiinţa civică? - Ai auzit tu vorba asta? - Vezi bine c'am auzit! Ce, ieu nu mă ţin la curent? - Respectele mele, Gilică. Şi ce vrei să ştii? - Noi unde am pus-o pe a noastră, asta vreau să ştiu. - Am pus-o bine, nu te teme. E sus, la mansardă. - Adică la cap? - La pod, Gilică, la pod. - Ş-atuncea, mai sîntem noi oameni de bază, dac-o punem la naftalină? - Ba bine că om fi! Ce, vrei să-şi bage toţi picioarele în noi?

- Aşa-i că nu prea sîntem noi duşi la biserică? - Nu ne ducem, da' nici n-am avea loc. -De atîtea colive? - De atîta ghişeft. Dă-mi, Doamne, aia, dă-mi-o pe ailaltă... - Da' tu pentru ce te rogi? - Păi asta-i, că eu nu mă rog. Şi rău fac! - Roagă-te, atunci! - Vrei tu să mă rog? N-o să-ţi pară rău? - Mie? Ce treabă am ieu cu ce vrei tu să te rogi? - Vasăzică, nu-ţi dă prin gînd ce m-aş ruga eu. Vezi, de aia nici nu mă rog. - Nu te rogi că de ce? - Că mi-e nu ştiu cum. O să-mi zică pentru prostu' ăsta faci tu atîta caz! Ca să scapi de el?

- Da' despre lumea ailaltă n-ar trebui să vorbim? - La ce bun? - Păi, că se zice că cine se pregăteşte are să-nvie. - Şi tu vrei să învii? - Cum să nu vreau, dacă ţi-ai făcut numa' vorbă că noi, ieu şi tu, n-o să murim! - O să murim şi o să se bucure Scaraoţchi de domnia ta! - Ba, împuşcă-te-n limbă, că ieu mă duc la cer. - Du-te, drăguţule, fă-mi cu mîna de acolo! - Aşa că nu vrei să vorbim!? - Cam nu. - Pen' ce? - Pen' că uite aşa!

- Gilică, ştii ce-mi plăcea mie mai mult şi mai mult în Universul copiilor? - Ce-ţi plăcea ţie mai mult şi mai mult? - Îmi plăcea cînd vedeam scris: urmare şi sfîrşit. - Şi cu asta ce-i? Unde vrei s-ajungi? - Fără urmare, la sfîrşit. - La care sfîrşit? - La ăsta de aici. - Cît de sfîrşit? - De-a binelea, sfîrşit. - Pe bune, Gilică? - Pe bune! - Da' ce-ţi veni!? - Dacă mă iei cu de-al de astea! Cu biserică, cu moarte... - Şi ce-ai să faci? - Am să-ţi fac ţie vînt. - Împuşcă-te-n limbă encore une fois! Unde să mă duc? - Te duci unde-ţi place, da' învîrtindu-te să te duci!


- Gilică, au!, Gilică, de ce m-ai lăsat şi cui m-ai lăsat? M-ai dat pe mîna ăstuia, care auzi ce zice!, că-şi încheie lucrarea «de o viaţă» cu - finis coronat opus - palavrele a doi bătrînei. Auzi! Auzi la iel! Ce i-aş da ieu lui!