Cînd scriu o poezie, din nou mi se pare că aş putea să fac orice meserie din lume

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Ion Mureşan, imaginea încetăţenită asupra poetului (cu sau fără majusculă, generică ori valorizatoare) este că avem de a face cu un om care, în cea mai mare parte a timpului, nu face nimic. Un coleg al greierului din fabulă, leneş spre deosebire de furnicuţa atît de vrednică. Un scriitor care aşteaptă să-i vină inspiraţia şi scoate o carte de poezie o dată la mulţi ani, aşa cum e cazul şi cu Ion Mureşan.
Se întîmplă, totuşi, cîte ceva în viaţa unui poet? Face el unele lucruri? Lucrează în vreun fel? Se implică într-un program, într-un proiect, într-o acţiune? Vă rog să faceţi un desfăşurător al unei săptămîni din viaţa dumneavoastră.
 
Ion Mureşan: Stimate domnule Daniel Cristea-Enache, întrebările dumneavoastră au reuşit să mă irite. De fapt, aţi reuşit să încropiţi un mic rechizitoriu. M-aţi distribuit în procesul acesta direct în rolul de acuzat. Nici măcar dreptul la un avocat din oficiu nu mi-aţi dat. Avalanşa asta de acuzaţii, "om care nu face nimic", "greiere", "leneş" , în contrast cu atît de vrednica furnicuţă ce "face unele lucruri", "lucrează", "se implică", la care adăugaţi, fără zgîrcenie, "program", "proiect", "acţiune", desfăşurător", este dezarmantă. Nici nu ştiu dacă merită să răspund, căci sentinţa pare că e dată deja. Onorată instanţă, impresia mea este că ne aflăm în bancul cu ursul:
"Un vînător stă la un pahar cu un prieten.
- Ce faci dacă te întîlneşti în pădure cu un urs?
- Pun puşca la ochi şi trag.
- Nu-l nimereşti!
- Mai trag o dată.
- Nu-l nimereşti!
- Arunc puşca şi fug.
- Ursul fuge după tine, şi fuge mai tare!
- Sar în rîu şi înot.
- Ursul sare şi el în rîu şi înoată!
- Atunci, mă urc repede într-un copac.
- Ursul se urcă şi el în copac!
- Eu mă urc mai sus.
- Ursul urcă şi el!
- Măi, ia stai, eu bag de seamă că tu ţii cu ursul...!"
Stimate domnule Daniel Cristea-Enache, pînă a nu mă mînca ursul, constat că homo faber e un răsfăţat şi tare ar vrea să mai dea o dată poetul afară din cetate. Dar, dacă tot am ajuns în ţinutul lui Platon, v-aş aminti că există lucruri care se văd şi lucruri care nu se văd, după cum nu toate lucrările sînt vizibile. Chiar şi omul e făcut dintr-o parte care se vede şi din una care nu se vede. Dar, înainte să sar din copac de frica ursului, permiteţi-mi să vă mai spun o istorioară din ţinutul invocat mai sus. "Doi tineri sînt aduşi la judecată în faţa Areopagului. Vina care li se aduce e aceea că nu sînt folositori cetăţii, că toată ziua, de dimineaţă pînă seara, stau în agora gură-cască la filozofi şi că nimeni nu ştie din ce se hrănesc. Tot ce nu e util, e suspect. Li se aduc la cunoştinţă acuzaţiile. Apoi, bravii atenieni sînt întrebaţi dacă are cineva de spus ceva în apărarea tinerilor, înainte ca aceştia să fie daţi afară din cetate. Tocmai cînd să fie dată sentinţa, apare un morar ce-şi avea moara la marginea cetăţii, îşi face loc prin mulţime, vine în faţa judecătorilor şi zice cam aşa: Nu ştiu ce fac tinerii aceştia ziua, nu i-am întrebat şi nu mă interesează ce fac, dacă ascultă vorbele filozofilor sau beau în cîrciumă. Dar ştiu un lucru: de cum se înserează, noapte de noapte, fără greş, ei învîrt pietrele în moara mea."
E doar un caz în care ceea ce nu se vede e un argument care dărîmă ceea ce se vede. Cam aşa e şi cu scriitorii: au renume prost ziua, căci nimeni nu-i vede cum noaptea învîrt pietrele de moară ce macină în capul lor. Domnule Daniel Cristea-Enache, v-ar sta bine cu hainele albe de făină, aşa că mi-ar plăcea să vă distribui mai degrabă în rolul morarului decît în cel al ursului.
Aci, m-am oprit şi am recitit ce am scris. Se vede că sînt iritat, căci am scris de parcă aş avea o ţepuşă în fund. Am scris ţeapăn, ca din cărţi. Un "desfăşurător" al zilelor mele, nu o să fac. Vă spun doar că stau şi eu prin cafenele gură-cască la filozofi, fac o revistă de cultură la UBB, Verso, scriu editoriale prin presa locală, citesc, mai finisez o cărţulie ce e aproape gata şi căreia i-am zis pentru moment Eseuri conversaţionale...
Scriu puţin şi public rar, ziceţi. Dar eu nu m-am lăudat niciodată cu faptul că scriu puţin! Eu scriu poezii, nu cărţi de poezie. Credeţi că cei care scriu o carte de poezie pe an pot trăi din scrisul lor? În ce mă priveşte, scriu pentru că nu ştiu să fac altceva. Dacă în copilărie am fost fericit, a fost şi pentru că aveam impresia că aş putea să fiu foarte bun în orice meserie, că aş şti să fac orice. (Chiar şi acum, cînd sînt fericit, cred că aş putea să practic orice meserie. Noroc că fericirile mele sînt scurte, căci dacă m-aş apuca să fac ceva, aş fi cu adevărat inutil. Ba chiar dăunător). Mă bucuram cînd tata voia să mă dea la o şcoală profesională, nu la liceu, cum voia mama. Dar el (Dumnezeu să-l odihnească!), nu din pricină că mă vedea doldora de vocaţii ca un peşte de icre, dorea asta, ci vedea cum se apropie vremea cînd nu o să mă mai pricep la nimic.
Dar, să nu uit asta, cînd scriu cîte o poezie, din nou mi se pare că aş putea să fac orice meserie din lume. Am şi scris într-un poem: "Eu, cînd scriu o poezie/ nu mai sînt un om slab şi de nimic./ Cînd scriu o poezie nu mai sînt un om neajutorat."