Sînt foarte grăbit. Trebuie să mă duc la o nuntă

Daniel Cristea-Enache: L-am "iritat" pe Ion Mureşan, omul atît de cumsecade şi poetul care nu-şi vorbeşte niciodată confraţii de rău. Iată o performanţă! O să ajungem şi la făina de pe mîinile morarului poeticesc, care probabil se vede şi noaptea, fiind fosforescentă. Dar aş vrea acum să vă întreb, stimate domnule Ion Mureşan, de ce sînteţi atît de bun. De ce, de pildă, nu v-aţi îndemnat să aruncaţi cu piatra într-un prozator ca Groşan şi într-un poet ca Es. Pop. De ce niciodată nu intraţi în acele jocuri de putere simbolică încheiate prin discreditarea unui scriitor important, "concurent". De ce, ascultîndu-i pe filozofi, nu alungaţi totuşi pe nimeni din Cetate.
Este un dat sau ceva construit această cumsecădenie a dumneavoastră? Vreau să vă irit în continuare, fiindcă observ că, iritat fiind, răspundeţi memorabil. E şi un anumit calcul de imagine în bunătatea lui Ion Mureşan?

Ion Mureşan: Dragă domnule Daniel Cristea-Enache, nu vi se pare că exageraţi, hiperbolizaţi, umflaţi, augmentaţi cu scopul de a-mi atrofia, micşora, diminua, împuţina, descreşte, pondera, miniaturiza, minimaliza imaginea în ochii cititorului? Cred că îmi aplicaţi un procedeu stilistic, de fapt, dar acum nu am timp să caut în memorie urma şi numele lui. Cert este că vorbiţi cu două limbi deodată. Cu o limbă spuneţi exact ceea ce spuneţi, cu alta spuneţi exact ceea ce nu spuneţi. Cînd vorbiţi limpede, o faceţi pentru oamenii care nu înţeleg, Cînd vorbiţi neînţeles, o faceţi pentru cei care înţeleg. Aşa că cei care nu înţeleg, vor înţelege ceea ce aţi spus pe înţeles, cei care înţeleg vor înţelege ceea ce nu aţi spus pe înţeles. Oricum, aţi reuşit să mă scoateţi din bîrlog. Dovadă că primul lucru pe care l-am făcut a fost să încurc lucrurile mai tare decît erau încurcate. Semn că m-aţi enervat din nou.
Domnule Daniel Cristea-Enache (sper că observaţi că nu am spus "dragă domnule D.C.-E.", şi o să înţelegeţi imediat "De CE"!), permiteţi-mi să citez din întrebarea dumneavoastră părţile care îmi sînt favorabile. De exemplu: "omul atît de cumsecade" şi "atît de bun" şi "nu aruncaţi cu piatra" şi "nu alungaţi pe nimeni" şi "această cumsecădenie" şi "bunătatea lui Ion Mureşan". Acum stau în cumpănă: să spun, să nu spun mai departe? Hai, că spun, iar apoi, pe parcurs, o să mă mai gîndesc pe unde să scot cămaşa.
Deci, este o vorbă în popor: "Prost de bun". Adică m-aţi făcut "prost". Normal ar fi să vă provoc la o bătaie cu pietre pe stadionul "Cluj Arena". Mă voi mulţumi însă să primesc scuzele dumneavoastră.
Am citit ce am scris. Observ că abia acum am încurcat lucrurile rău de tot. Păi, nu aveţi nici un motiv să-mi prezentaţi scuze. Doar chiar cu două rînduri mai sus am dat dovadă de prostie. Dacă nu mă apucam să scormonesc în întrebarea dumneavoastră, eram deştept. Cine v-ar fi prins gîndul ascuns? Poate doar prietenul meu Liviu Ioan Stoiciu s-ar fi distrat un pic şi ar fi rîs ca un îngeraş în barbă şi în blog. Aşa, o să rîdă toată lumea de mine.
Acum, domnule Daniel Cristea-Enache, dar chiar acum, caut rolul dumneavoastră (şi vinovăţia dumneavoastră) în povestea asta în care am intrat singur. Şi-mi vine în minte o tabletă din cartea mea, care urmează să apară în toamna aceasta, Eseuri conversaţionale. E vorba despre o zi de vară în satul meu, zi în care uliţele sînt pustii şi se pare că nu se întîmplă nimic. În schimb, seara, constat că mama ştie o groază de lucruri. Ca să fiu mai eficient, din comoditate altfel spus, mă citez.
"Ştia cine a fost dus cu salvarea şi din ce pricină, cine s-a îmbătat cu o seară înainte şi unde, cine a venit de la oraş la cutare şi cutare vecină şi ce i-a adus... Ştia tot.
În ce o priveşte, avusese o singură activitate. Şi aceea teoretică, ideologică:
- «M-a chemat vecina, Dorinuţa, femeie trecută de 70 de ani, că vrea să facă o reparaţie la casă, mi-a zis mama. I-a căzut o bucată de tencuială de sub streşină şi voia să lipească locul, ca să nu se vadă urît. M-am dus şi am întrebat-o cu ce o pot ajuta. Cu nimic, mi-a spus, şi a rezemat scara de perete. Uite, eu urc! A urcat vreo trei fuştei şi mi-a spus de acolo de sus: Acum, dacă mai urc un fuştel, eu cad! Şi eu ce pot să fac? Oricum eşti prea grea să te pot prinde în braţe! Nu să mă prinzi te-am chemat, ci să vezi cum cad. După ce voi fi jos, ne-om înţelege dacă să dai sau nu telefon la salvare. E tare rău să ştii că pici şi nu te vede nimeni! mi-a răspuns Dorinuţa.» Şi, am întrebat-o ce a făcut. «Ce să fac? I-am spus, uite ce e, tu femeie, mie nu-mi place să văd cum cade un om şi-şi rupe picioarele sau coastele, că-s sensibilă la treburi de astea. Mai bine plec acasă, tu te urci, cazi, îţi rupi ce ai de rupt, eu vin după zece minute, te văd gata căzută şi dau telefon la salvare!»
Asta e! La ţară e alt ritm. E ca şi cum ai fi căzut de pe scară. Pînă vine salvarea, te vaieţi singur şi te odihneşti!" (Ce fac ţăranii cînd nu fac nimic)
E limpede că în povestea de acum mie mi se potriveşte rolul Dorinuţei, iar dumneavoastră rolul şi atitudinea mamei.
Acum, partea litigioasă fiind, oarecum, pînă la venirea scuzelor, lămurită (la naiba, din nou eu cînt, eu descînt!), să vedem ce mai rămîne din partea cu bunătatea.
Să o luăm metodic. Mai întîi am întrebat-o pe Doamna mea dacă e adevărat ce spuneţi dumneavoastră în legătură cu bunătatea mea. A citit textul ce mi l-aţi trimis şi mi-a răspuns, fără ezitare, că e adevărat: sînt destul de bun. A zîmbit şi a adăugat că pe cînd eram mai tînăr eram şi mai bun. Nu ştiu dacă a răspuns serios. Poate ar trebui să întreb şi alte persoane.
O explicaţie, plauzibilă, ar fi aceea că sînt bun (la suflet) din cauza lenei. Sînt bun din comoditate. Un om comod evită pe cît posibil verbul a face. De exemplu a face rău. Bunătatea este o invenţie mai importantă decît roata. Şi apoi, un argument în favoarea mea ar fi şi acela că sînt egoist. Un om rău nu poate fi un bun egoist. Nu are timp, căci e preocupat excesiv de administrarea defectelor celorlalţi oameni. Eu, fiind un bun egoist, prefer să mă bucur pe mine şi de ceilalţi.
(Fac o mică pauză, căci a venit soţia mea să vadă ce am scris despre ea. A citit şi mi-a spus că am insinuat în spusele ei o mică doză de frivolitate. Şi că ea a vrut să spună că nu mai sînt la fel de bun ca atunci cînd eram mai tînăr pentru că acum, cînd beau, vorbesc uneori urît cu poeţii tineri. Eu nu ţin minte aşa ceva. Poate am fost pîrît. Mi-a spus să şterg pasajul cu ea. I-am promis că o să şterg. A plecat. A plecat în oraş. Nu mai şterg.)
O altă explicaţie, peste care o să trec mai repede, ar fi aceea că am fost crescut în spirit religios. În clasele primare nu era duminică în care să nu fiu trimis la biserică. Preotul bătrîn, cel care m-a botezat, trecuse pînă la urmă de la greco-catolicism la ortodoxism, ca să salveze şcolarizarea copiilor săi. De cîte ori era vreo ceremonie de sărbători, dar şi la unele înmormîntări, mă chema şi mă desemna să fiu unul din cei doi "Îngeraşi". Eram îmbrăcat cu o mică mantie albă cu un guleraş lat de catifea verde. Ni se dădea să ţinem cîte o lumînare în mînă şi să mergem în urma preotului, sau să stăm în biserică lîngă "Uşa împărătească", de-o parte şi de alta. La înmormîntări stăteam la capul sicriului. Cred că a rămas ceva în capul meu din vremea cînd eram "Îngeraş". "Îngeraşii" erau, cred, ceea ce la catolici poartă numele de "ministranţi". Popa Deva, aşa îl chema, se încăpăţîna, discret, să mai păstreze ceva din ritualul vechi, pe care îl oficiase o viaţă întreagă şi pe care fusese obligat să-l părăsească.
În sfîrşit, eu iubesc Poezia. Şi cred, dimpreună cu T.S. Eliot, în funcţia ei socială. Fără să intru în amănunte, repet ceea ce am spus de foarte multe ori: un poet e important indiferent de (ca la rachete!) raza de acţiune. Şi un poet care e cunoscut doar pe scara blocului în care locuieşte, pe strada lui, pe uliţa lui e important. Căci, la fel cum un organism bolnav produce anticorpi, cum o infecţie într-un corp activează în sînge un gen de "celule sanitar" care înconjură focarul de rău şi-l neutralizează, la fel şi o societate bolnavă secretă poeţi. Eu văd poezia sub specie geografică. Fiecare poet e o ţară cu relief diferit de altele. Din punctul acesta de vedere, România e împărţită în sute de "regiuni autonome". Sigur, ca peste tot în lume, există ţări mari şi mici. Există, mulţumesc Domnului, şi imperii luminate, există şi tiranii, şi stătuleţe vasale. Dar toate ar merita vizitate. Căci în fiecare găseşti ceva bun, cred eu. Nu ţi-ar ajunge o viaţă de cititor ca să te bucuri. Alex. Ştefănescu, într-un elan ordonator şi unionist şi tiranic, a încercat la TVR Cultural să mai şteargă de pe hartă statele poetice foarte mici. S-a săturat. Acum zice că îşi va mobiliza divizia de tancuri metodologice şi o să treacă la vizitarea capitalelor mari. Eu nu am astfel de dotări sufleteşti. De aceea lumea spune că sînt, horibile dictu, "cumsecade".
Domnule Daniel Cristea-Enache, am trecut cam repede peste această ultimă parte explicativă. Mi-aţi cerut şi un mic CV. Nu mai am timp să-l scriu, căci sînt foarte grăbit. Trebuie să mă duc la o nuntă.