Nu aveam altă ambiţie decît aceea de a-mi păstra integritatea

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Horia-Roman Patapievici, sîntem după încheierea Tîrgului de Carte de la Torino, unde România a fost ţară invitată şi unde au fost prezenţi mulţi scriitori ai noştri, din toate generaţiile. Înainte de a intra în dialog cu intelectualul "privat" care sînteţi, aş vrea să dăm celui public ce este al lui: aceşti ani din urmă, de activitate instituţională la ICR, şi înaintea lor, colaborările din anii '90 în coloanele unor publicaţii (în special "22"), pe un vector civic de participare intelectuală.
Această implicare în problemele societăţii, asumată timp de două decenii şi mai bine - o regretaţi?
 
Horia-Roman Patapievici: Nu, nu o regret. A fost un destin. Viaţa mea a fost tăiată în două de Revoluţia din Decembrie 1989. În primul rînd, pentru că aş fi putut muri în ea; în al doilea rînd, pentru că a condus la prăbuşirea regimului politic care păruse să-mi fi anulat orice viitor (cînd colo, el nu avea, în faţa mea, viitor!); în al treilea rînd, pentru că brusc, de la o zi la alta, ne-a pus tuturor la îndemînă două noi instrumente de creare a unei noi ontologii sociale (iau această expresie în sensul lui Georg Lukács), libertatea şi spaţiul public, care, amîndouă, erau fundamental politice. Or, înainte de Revoluţie, deşi exista politică, o politică a partidului comunist de interzicere a oricărei politici, nu exista nici politicul, nici simţul politic. În privinţa societăţii şi a statului, totul trebuia inventat şi reinventat de la capăt sau, în unele cazuri, anumite lucruri trebuiau pur şi simplu restaurate (cum ar fi, de pildă, dreptul la proprietate privată, principiul democraţiei reprezentative ori separarea şi controlul reciproc al puterilor în stat). Şi nu de unul singur, ci împreună: dimensiunea concret socială a acţiunii noastre individuale s-a născut odată cu libertatea, pe străzi, în Decembrie 1989, iar spaţiul comun de expresie al acestei noi libertăţi a fost spaţiul public, care s-a construit pas cu pas de-a lungul primilor ani de după '89.
Aceste evenimente profund comunitare mi-au despicat viaţa în două. Înainte de 1989, eram un sihastru, un om care, la treizeci şi doi de ani, nu avea nici o experienţă a interacţiunii sociale neconstrînse. Spaţiu public? Afirmare publică? Nici nu se punea problema! Viaţa noastră, îţi aminteşti, era atomizată şi supravegheată, iar salvarea fiecăruia dintre noi, deoarece putea fi numai individuală, nu putea veni decît din menţinerea atomizării şi a limitării efectului de supraveghere. Aveam cinci sau şase prieteni foarte buni, în care aveam o încredere absolută, maximum douăzeci de cunoscuţi apropiaţi, în care aveam o încredere rezonabilă, o familie extinsă foarte unită şi sigură, astfel încît viaţa mea se desfăşura în interiorul unei nişe sociologice perfect uniforme din punct de vedere intelectual, omogenă moral şi bine protejată social (dovadă că din "anturajul" meu nu a putut fi recrutat nici un informator, în ciuda cîtorva incartade cu iz politic în care m-am lăsat antrenat pe la sfîrşitul anilor '70). Din punct de vedere politic, nişa mea sociologică, din care făceau parte toţi cei enumeraţi mai înainte, era remarcabil de uniformă: eram cu toţii, în mod spontan, fără nici un fel de reflexie ori de cultură politică, "reacţionari", lucru de care aveam să-mi dau seama cu claritate şi amuzament abia după 1989, cînd căpătase sens să gîndeşti politic situaţiile care, în absenţa libertăţii şi a spaţiului public, erau condamnate să poată fi judecate doar moral. Nimic nu mă pregătea pentru o carieră publică. Dimpotrivă, totul mă menţinea în sihăstria de principiu în care decisesem să trăiesc, inclusiv "cariera" mea profesională de fizician. Cît despre "cariera" mea de scriitor, ea se desfăşura în spaţiul restrîns al nişei mele sociologice. Scriam mult şi constant (vezi bibliografia de la Zbor în bătaia săgeţii - e reală). Aveam şi un public, publicul meu: eram citit de cinci oameni şi se vorbea de mine în societatea altor zece. Atît. Nu speram şi nici nu îmi doream mai mult. Nu aveam nici un fel de ambiţii sociale. Tudor Vianu spunea că orice om activ lipsit de ambiţie este condamnat să rămînă un diletant. Probabil că aşa este. Dar eu mă legănam în etimologia cuvîntului diletant (diletto, dilettare) şi căutam să nu cad niciodată în diletantism. Mă resemnasem să trăiesc anonim şi speram să reuşesc să trăiesc mereu în anonimatul supravegherii. Detestam societatea în care istoria mă condamnase să trăiesc, îi uram pe "conducătorii noştri iubiţi", dispreţuiam intens "masele largi populare", ideologia naţionalist-marxistă îmi stîrnea fiori de repulsie şi refuzam orice relaţie socială cu semenii în care depistam arivismul, oportunismul şi relativismul moral. Nu aveam altă ambiţie decît aceea de a-mi păstra integritatea şi nu ceream de la soartă decît îngăduinţa de a putea trăi ca un filozof privat, aşa cum îmi imaginam că trăiseră filozofii antici sub împăraţii sceleraţi. Nu mă interesa nimic din afara sferei mele private. Tipic comunismului este de a te face să trăieşti în societate ca şi cînd ai trăi în pustie. Ca să te păstrezi întreg, trebuie să refuzi să fii parte. Or, eu, prin tăierea ambiţiei, refuzasem. Cît priveşte patriotismul, totul părea pierdut. Ca sentiment, fusese confiscat de naţionaliştii lui Ceauşescu şi terfelit în ultimul hal. Devenise o batjocură. Ca acţiune politică, era inutilizabil: România era condamnată la comunism, pentru că depindea structural de URSS, iar URSS triumfa mereu împotriva unui Occident stupid, orb şi instalat în stîngism. Această percepţie sumbră, în ce mă priveşte, s-a clătinat numai la sfîrşitul anului 1988, cînd evoluţiile din Polonia şi atitudinea lui Gorbaciov faţă de ele mi-au sugerat că s-a produs o schimbare reală în măruntaiele puterii sovietice. Pe atunci şi China părea să confirme această virare spre un socialism mai liberal. Rămîneam însă pesimist în privinţa ţării noastre, pentru că, îmi imaginam, un lagăr socialist adus la glasnost şi perestroika de noua politică sovietică putea tolera în sînul său o anomalie românească de tip ceauşist, aşa cum tolerase, după destalinizare, o anomalie stalinistă de tip albanez.
După Decembrie 1989, totul s-a schimbat. Dar, cu voia ta, despre asta îţi voi povesti săptămîna viitoare.