Politehnica de Arte, Meserii & Filosofie (2)

2
Reamintire conferinţă EDUCRAŢIA organizată de AAA+ la CIV, vineri, 16 decembrie 2011: Mizele şi contradicţiile Şcolii de Artă în România şi în lume (problematizări).
 
În acea primă conferinţă, analizam mutaţiile interne ale Şcolii de Artă, faptul că cercetarea ţine mai curînd de artă, azi, fiind cercetare alternativă şi contra-expertiză.
 
3
Nu am multe de spus, doar observaţii, după mine, de bun-simţ, chiar punctuale. Nimic teoretic, ci practic. Şi în dezordine.
 
Întrebarea strategică şi metodologică care se pune e: poate / trebuie reformată Şcoala, Universitatea în mod intern, pe dinăuntru, sau această contra-restructurare internă nu poate fie merge mînă în mînă, fie rezulta ca efect al unei deschideri a Şcolii, ale abordării Şcolii din exterior, în exterioritatea spaţiului social, între?

Aşa cum se poate vedea, cei care "restructurează", "reformează" şi "modernizează" acţionează colectiv, mai exact în bandă, prin mai mult sau mai puţin "sfinte alianţe".

E vorba, deci, de construcţie de colective şi alianţe, în exterioritatea spaţiului social, căreia i se mai spune şi spaţiu public, care, dat fiind că este exterior, exterioritate, e implicit politic.

Spaţiul social, exterioritatea politică şi politizabilă a spaţiului social sînt străbătute de bande, structurate în bande. Trebuie să acţionăm în contra-bandă. Să constituim bande.

Autonomia (a artei, a Universităţii, a individului) e efectivă şi eficace doar în combinaţie, prin alianţe de autonomii, prin intersectarea şi combinarea, "asamblarea" de autonomii. Autonomia contează şi e eficientă doar în combinaţii.

4
Mai multe probleme sau noduri tematice pe care aş vrea să le evoc, să le ating, să le aduc în atenţie:
1 - constituirea de colective ("bande")
2 - "trecerea la act", "materializarea"
3 - experţi, expertiză, contra-expertiză

5
Revin la Universitate. Azi inclusiv Şcoala de Artă, din motive birocratice, îşi spune Universitate. D.p.d.v. istoric, Şcolile de Artă nu au fost niciodată Universităţi, iar, în acelaşi timp, termenul de "artă" era mult mai generic, avea chiar alte conţinuturi, care structurau întreaga educaţie.
 
Asta doar pentru a vă atrage atenţia, a vă face sensibili la importanţa strategică a chestiunilor terminologice, care nu sînt niciodată pur terminologice. Politica se joacă la nivel epistemologic. Acolo sînt mizele. Peirce, părintele pragmatismului filosofic şi al semioticii, vorbea de o "etică terminologică". Eu vorbesc de o politică terminologică.

Nu cred că mai trebuie să ne dorim Universităţi. "Universitatea" e un termen golit de sens şi umplut cu alt sens, un fel de Cal Troian, înseamnă opusul a ceea ce spune: literal, o perversiune.

Universitatea trebuie deci combătută.

Să spunem, simplificînd, că, în mod tradiţional, Universitatea se preocupa şi asigura universalul teoretic, în vreme ce transformarea ei, sub semnul mutaţiilor creativitate-cercetare-asociere din sînul artei contemporane, în ceea ce am numit Politehnică (de Arte, Meserii & Filosofie) se preocupă şi asigură universalul practic, tehnic: ce trebuie, în general şi în situaţii particulare, să facem, cum trebuie să procedăm?

Esenţa artei este de ordin procedural.

Dar şi esenţa democraţiei este tot de ordin procedural. Esenţa democraţiei o constituie modul colectiv-deliberativ de a lua deciziile. Esenţa democraţiei este, deci, de ordin artistic-procedural, stă în instrumentele ei. E o esenţă de ordin "tehnic". Nu numai, aşa cum spunea Heidegger, esenţa tehnicii nu este de ordin tehnic, dar esenţele înseşi sînt tehnice, constau în tehnici.

Convergenţă artă-democraţie. David Estlund: "proceduralism epistemic" - proceduralism artistic, creativ. "Autoritatea democraţiei" e de ordin procedural, esenţa e de ordin instrumental, "tehnic", poietic. Adevărul se naşte colectiv, prin dezbatere.

6
Arta este dintotdeauna creatoare de colective. O lucrare de artă sau un act artistic constă într-o constituire de colective, chiar şi din elemente inanimate. Poietica e politică: constituire deschisă de colective transcategoriale.

Iniţiere de colective, invitaţie la colective, la participare la opere-operaţii-operaţiuni-operări, la "proiecte" deschise.

În general, arta e "trecere la act" (misterul trecerii la act: v. Toulouse) şi "materializare" (Daniel Knorr).

Artiştii au întotdeauna iniţiativa, iniţiază colective transcategoriale deschise. În asta constă arta, care e din capul locului şi implicit iniţiativă politică care nu trebuie decît, cum se spune, conştientizată.

(va urma)