Cine îşi imaginează că Nicolae Ceauşescu s-ar fi simţit flatat sau ar fi fost, cel puţin, mulţumit de filmul lui Ujică, recunoscîndu-se în el, se înşală. Auto-biografie, doar atît? Auto-istorie, poate!
Deşi ar trebui să devină clar, cel puţin cu ocazia acestei opere care e Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, că accesul public la auto-biografie înseamnă, deja, istorie, şi că istoria, în general, nu este decît, tocmai, autobiografie publică, generală, colectivă: a te vedea pe tine însuţi în "oglinda istoriei", a imprima istoriei propriul tău chip. Dar oare nu tocmai asta înseamnă "a face istorie"?
În România, această ironie şi ambiguitate de fond, neconstruită, neadăugată, ci descoperită şi reactivată artistic de către Ujică în regim ready-media, aceea a situaţiei autobiografice a istoriei, i-a pierdut pe cei mai mulţi comentatori, care au recăzut involuntar într-un fel de exegeză "esopică", indirect, evitat politică, de tipul celei ce caracteriza în general - culmea, ironie a ironiei! - tocmai producţia literară şi comentariul literar de la apogeul ceauşismului, în anii \'80, cînd politică nu se putea face direct, pe faţă, dar tocmai de aceea politica (adică Partidul, pro sau contra) "era în toate".
Filmul lui Ujică îşi captivează, altfel spus, la propriu, privitorii: îi face şi îi ţine captivi.
Tocmai de aceea, a fost "citit" preponderent literar (dovedind poate, dacă mai era nevoie, că succesul filmului românesc, în general, este un succes al literaturii "continuate cu alte mijloace", succesul unei arte literare, nu, încă, al unei arte vizuale).
Ceauşişti, măcar, cu toţii, dacă nu "ceauşeşti", după acest film plăcut de văzut, greu de recunoscut: nu fabulăm oare cu toţii, nu "delirăm mondial" cu toţii, dînd frîu liber "funcţiei fabulatorii a săracilor" (cum spunea Deleuze vorbind tocmai despre virtuţile ficţional-politice, adică alter-politice, ale documentarului), amestecînd istoria cu biografia, adică trăind istoria în regimul fantasmatic-narcisic al unei autobiografii generalizate, universale, cosmice?
- "Ceea ce se opune ficţiunii nu este realul, nu este adevărul, care este întotdeauna cel al stăpînilor sau al colonizatorilor, ci funcţia fabulatorie a săracilor, în măsura în care aceasta conferă falsului puterea care face din el o memorie, o legendă, un monstru. (...) Este vorba de devenirea personajului real atunci cînd acesta începe să «ficţioneze», cînd intră «în flagrant delict de a născoci legende» (légender), contribuind astfel la inventarea propriului său popor. (...) Este vorba de simularea unei povestiri, de o legendă şi de metamorfozele ei, de discursul indirect liber al Québecului, un discurs cu două capete, cu mii de capete, «din aproape în aproape». În acel moment, cinematograful se poate numi cinéma-vérité, cu atît mai mult cu cît va fi distrus orice model de adevăr pentru a deveni creator, producător de adevăr..." (Gilles Deleuze, Cinéma 2. L'image-temps, Paris, Minuit, 1985, pp. 196-197).
Situaţia istorico-geo-politică a Românei şi a unui anumit Est inter-imperial, adică pluri-dominat, nici Europă Centrală întru totul, nici Balcani întru totul, dar nici Rusia, nu face decît să amplifice, dîndu-i o consistenţă ontologică nebănuită, tocmai această "funcţie fabulatorie a săracilor".
Se poate face, aici, politică independentă, adică politică pur şi simplu, politică propriu-zisă, care să pună problemă suveranităţii, adică problema subiectului colectiv, altfel decît într-un mod ficţional, fabulatoriu, delirant, "literar" şi "artistic"? Se poate, altfel spus, exercita o putere care să nu fie, ca definiţie juridică, precară, non-colonială, adică de cumpărat, concesionată, pe termen limitat, din afară? Nu. Şi, la fel ca, mult mai recent, în cazul Africii, nu tocmai comedia independenţei politice gresează şi mai bine mecanismele acestei politici subalterne? Ba da.
Despre această situaţie, despre acest greu de admis "ceauşism" de fond, inerent, situaţional, "al pămîntului" este filmul lui Andrei Ujică. Dar dat fiind că această situaţie ne este doar "monstrată" wittgensteinian-fenomenologic, ea trebuie făcută să vorbească, să se pronunţe, printr-un imposibil metalimbaj. Ceea ce voi încerca, pe scurt, aici.
Respectîndu-i regimul, care este, ontologic, al nostru, aici, mă interesează o lectură ne-literară, de-literaturizată a acestui film, o lectură direct şi deschis politică a eroului istorio-biografic colectiv, folcloric "Nicolae Ceauşescu", adică o lectură propriu-zis, dacă nu clinic delirantă, măcar politic fabulatorie.
(va urma)