Politehnica de Arte, Meserii & Filosofie (3)

7
În timp ce Universitatea nu ştie cum să se vîndă, adică cum să se trădeze, supunînd universalul măsurătorilor "scientometrice", cuantificării de piaţă (a te măsura pe tine însuţi pentru a putea să te vinzi, a transforma cunoaşterea şi creativitatea în marfă), arta pune problema proiectului, a conceptului şi a materializării. Se încearcă, azi, şi măsurarea, cuantificarea, "scientometrizarea" artei. Uneori artiştii înşişi vor asta, deşi fac, de fapt, altceva.
 
Cred că numai artiştii şi Şcoala de Artă poate - deci trebuie - să iniţieze colaborări, creare de colective: contra-expertiză, contra-cercetare, contra-stat.
 
Arta creează în primul rînd colective.
 
Facultăţile trebuie să comunice tocmai prin "conflictul" dintre ele.
 
Expertiza unui artist este în primul rînd una materială, procedurală, politică: cum se constituie un colectiv, cum se materializează un proiect, cum se trece la act. Arta artistului este epistemologic, poietic politizabilă. În amonte. Expertiza unui artist e o expertiză politică, organizaţională. Arta e o "politică a lucrurilor", cum spune Bruno Latour, o politică prin lucruri.
 
8
Termenul de Politehnică nu vizează atît o tranformare a Universităţii în interioritatea, în autonomia ei, în mod izolat, ci deschiderea şi colaborarea, iniţierea artistic-politică de colective trans-instituţionale şi inter-instituţionale, între instituţii, între şcoli, "Iarba creşte între", spunea(u) Deleuze-Guattari.
 
Care, dacă tot i-am pomenit, ar putea constitui un model de colaborare, de micro-colectiv, de micro-asamblare de autonomii: nu schimburi de opinii, ci fiecare îl servea pe rînd pe celălalt, intra în delirul lui constructiv. Constituiau politehnici.
 
Asamblaje de şcoli. Nu interdisciplinaritate (concept la rîndul lui confiscat şi deturnat), ci spaţiu public, exterioritate şi deschidere socială, spaţiu politic. Colective instituţionale.
 
Şcoli-între.
 
Pe care cred că numai artiştii le pot iniţia.
 
9
În timp ce elitele intelectual-tehnocratice, deci tehnocraţia care e prezentată drept democraţie, practică colaboraţionismul şi banditismul extern, internaţional, internaţionalismul capitalului, noi nu putem să practicăm decît colaboraţionismul intern, între străinii şi duşmanii dinăuntru.
 
Nu sîntem acasă. Sîntem străini şi, cel mai grav, ţinuţi în stare de "străinătate", de falsă autonomie, unii faţă de alţii. De-asta e important între.
 
Între şcoli, în Şcoala-între, în politehnicile contra-universitare, împotriva bandelor expertocratice, nu putem decît să furăm cunoştinţele, să le scoatem din incinte şi să le împărtăşim, să facem troc cu ele, să organizăm ceea ce încercăm, începem să facem şi aici: tîrguri de cunoştinţe, ba chiar, aş spune, talciocuri de tehnici şi cunoştinţe.
 
Trebuie să reabilităm, adică să re-politizăm, astfel de practici politice descalificate, de-politizate, penalizate şi, mai ales, peiorativizate, minorate. Aproximativ ceea ce Foucault numea "ilegalisme minore", deci un fel de delincvenţă epistemo-practică, care este politică, dar pe care puterea, orice putere, mai ales una exacerbată şi aliniată ca azi, ţine s-o descalifice, de-politizînd-o şi penalizînd-o juridic şi judiciar.
 
Dacă am, azi, un vis este acela de a deveni un "mic găinar" epistemic, un mic bandit poli-tehnic. Ca să rezistăm, trebuie să ne coalizăm în contra-bande.
 
Şi să transformăm sesiuni extraordinare, precum aceasta, talciocurile noastre de cunoştinţe, în care ceea ce contează în primul rînd este tocmai crearea de spaţii şi constituirea de colective (ca operă politică de artă, ca poiesis politic), în sesiuni regulate, continue, într-o economie gri, neagră a cunoştinţelor şi a tehnicilor.
 
Propun deci ca model organizaţional, epistemologic, metafora "banditismului" şi a "delincvenţei minore", post-romantice, care nu mai atacă viaţa, ci proprietatea, pretenţia de proprietate asupra cunoştinţelor şi a tehnicilor.