Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dincolo de Persona - Titanium şi zîmbet


Oana Pellea, un interviu de Iuliana Iustina Stănculescu

04.05.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Hai. Hai cu mine, prin poarta asta. Te duc cu ochii închişi ca pînă lîngă un cadou... Cum trecem de poartă, e un platoul întins, unde o vei vedea. E ca o cale. Ca un drum. Dar nu e de lemn, de fier sau de piatră, ci făcută din dăruire şi disciplină, din lacrimi, din zîmbete, din Oana şi din Pellea. Şi e dreaptă. Dreaptă, întinsă ca-n palmă. Ca o pistă de avioane. E soare. Şi multă lumină, aici. La mijlocul traversei, aproape de centrul spaţiului în care ne aflăm deja, e un fir. Titanium, întins, la maximum, fixat de doi stîlpi translucizi, agăţaţi de sus. Firul e înălţat la mai mult de 10cm şi are, în mijloc, dacă te apropii destul de mult, un diamant triunghiular cu vârful spre sol. E o nivelă. Un ceas solar. O linie de unde se dă startul la echilibru. Şi vezi echilibrul şi ştii timpul, dacă e soare. Cum e acum. Dincolo de fir, sunt flori, dar nu vezi unde se sfîrşesc pentru că, în depărtare, e cer. Ştiu că eşti curios şi te invit să simţi energia acestui pămînt şi acestui cer. Pentru spaţiul acesta timpul nu e suficient. Nu te du prea departe, spaţiul acesta se dilată, nu pari a şti niciodată cît şi cînd. Şi ai grijă să nu cazi sau să nu ameţeşti. Eşti pe acoperiş, la etajul 50.

Nota LiterNet: Cu ocazia celei de-a douăzecea ediţie a Galei Premiilor Uniter (23 aprilie 2012), LiterNet publică o serie de interviuri cu nominalizaţi, premiaţi sau membri ai juriilor precedentelor Premii UNITER. Oana Pellea, protagonista acestui interviu, a cîştigat premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal de două ori (în 1994 pentru rolul Julietta Martens din spectacolul Mephisto şi în 2001 pentru rolul Catarina din spectacolul Îmblânzirea scorpiei, ambele la Teatrul Bulandra), fiind nominalizată la acelaşi premiu de încă trei ori (în 1995 pentru rolul Mamilius / Timpul / Perdita în spectacolul Poveste de iarnă, în 1997 pentru rolurile Marie în spectacolul Woyzeck, Drusilla în spectacolul Caligula şi Lucius în spectacolul Julius Caesar, toate la Teatrul Bulandra şi în 2012 pentru rolul din spectacolul Vocea umană al Teatrului Metropolis).

***

Iuliana Iustina Stănculescu: Nu reuşesc să-mi explic de ce vă percep atît de diferită...
Oana Pellea: Cred că sunt ultimul om de pe listă care şi-ar putea da seama dacă sunt sau nu diferită. Asta chiar ceilalţi pot să-şi dea seama. Cred că suntem toţi unici, mai mult sau mai puţin. Mai mult...

I.I.S.: Dar elementul dumneavoastră de unicitate, în ce rezidă?
O.P.: Nu ştiu să-ţi răspund.

I.I.S.: Şi nu aveţi nici feedback din partea celorlalţi?
O.P.: Lista poate fi foarte lungă. Unii îmi găsesc multe plusuri, alţii îmi găsesc multe minusuri. Ştii cum e... Dar ca eu să mă uit în oglinda asta imaginară pe care o propuneţi dumneavoastră şi să vă spun: "Iată, Oana Pellea este unică sau specială prin asta", nu ştiu să pun degetul. Imaginea mea e... Nu văd clar. Plus că eu sunt un om într-o căutare perpetuă. Poate asta... Caut tot timpul. Sunt conştientă că sunt în formare. Că sunt într-o continuă transformare, dar cred că mulţi oameni au conştientizat asta, deci nici asta nu e unic la mine.

I.I.S.: Şi cînd aţi început să conştientizaţi asta? Cînd aţi spus: "Îmi doresc să mă cunosc..."?
O.P.: Întotdeauna am fost curioasă cine sunt. Am o curiozitate... Din nou, nu e doar a mea. Tata era un om foarte curios înspre cunoaştere. Şi mama la fel. Sunt un om curios înspre cunoaştere. Poate, asta.


I.I.S.: Copil fiind eraţi înclinată spre introspecţie? Aveaţi un fel de-a fi introvert?
O.P.: Mai introvert, da. Mai retras. Am fost un copil retras. Nici acum nu sunt un om foarte "în lume". În diferitele lumi prin care trec, îmi place să fiu cu oameni, dar nu pot să spun că sunt un "om în lume". Îmi trebuie neapărat momentul meu de însingurare şi de singurătate, plăcîndu-mi lumea. Îmi plac oamenii.

I.I.S.: Energia o luaţi din interior sau din exterior?
O.P.: Vorba lui Eugen Ionesco: "Adevărul se ia de unde se găseşte". Energia o iau de peste tot. De la Bunul Dumnezeu, dinăuntru, dinafară, din dreapta, din stînga, de sus, de jos. Energia o iau de peste tot. Şi încerc, la rîndul meu, să dăruiesc peste tot.

I.I.S.: Cum arată lumea dumneavoastră interioară?
O.P.: Habar n-am. Nu pot să vă spun.

I.I.S.: Aveţi. un spaţiu pe care îl actualizaţi, cînd vreţi să vă relaxaţi (un cîmp, o apă, un munte, un peisaj anumit)?
O.P.: Nu. Cînd vreau să mă relaxez nu mă imaginez undeva, ci probabil că mă retrag undeva în sine, unde nu ştiu dacă mă relaxez sau e, din nou, o căutare sau există din nou mai multe căutări. Nu ştiu să spun ce e: că e piatră, că e munte, habar n-am, nu ştiu... Încerc să fie cît mai frumos şi în lumea dinlăuntru, cum încerc să fie cît mai frumos şi în lumea din jurul meu: cît mai curat şi cît mai limpede. Am încercări înspre limpezire.

I.I.S.: Înspre limpezire şi înspre liniştire, sau sunteţi un om liniştit?
O.P.: Sunt un om în echilibru acum, dar... Cu cît crezi că echilibrul e mai stabil, cu atît e mai instabil şi mai pe muchie şi orice te poate destabiliza. Mie mi se pare că echilibrul meu, acum, e stabil, ceea ce se poate că trebuie să fie un semn de îngrijorare.

I.I.S.: Puteţi să ne spuneţi cîte ceva despre mica dumneavoastră copilărie? Cum vă ştiţi?
O.P.: A fost o copilărie cu totul excepţională şi, cu cît îmbătrînesc mai mult, sau, întineresc mai mult, realizez că e esenţial ce părinţi ai, ce educaţie primeşti, ce copilărie ai, cum se aşează lucrurile atunci, la început, că apoi, toată viaţa pe acolo îşi găseşte rădăcini. Şi astea nu sunt vorbe sau studii, asta chiar aşa e. E o copilărie absolut normală, fericită, cu bunici, cu părinţi, cu lucruri foarte aşezate, cu repere aşezate, cu valori aşezate. Am avut foarte mare noroc.

I.I.S.: Ce aţi preluat de atunci şi păstraţi, ca linie directoare şi duceţi mai departe ca "stindard"?
O.P.: Eu în continuare cred în familie, cred în cinste, cred în bunătate, cred în om. Încerc să le duc pe toate mai departe. Recunosc că toate perceptele astea astăzi sunt puse mai la colţ sau mai la încercare... Dar eu, mulţumesc lui Dumnezeu, încă cred.

I.I.S.: Cred că toată lumea ştie cîte ceva despre tatăl dumneavoastră, actorul Amza Pellea. Ziceţi-ne ceva despre mama dumneavoastră.
O.P.: Mama a fost un fenomen, ca şi tata. Mamei, într-un fel, i-am închinat Jurnalul (Oana Pellea, Jurnal 2003-2009, Ed. Humanitas, 2009) pe care l-am scris. A fost un fenomen de optimism şi de putere. Eu am avut norocul acesta să vin pe lume din doi oameni optimişti şi veseli şi puternici şi luminoşi şi generoşi. Nu sunt cuvinte. Aşa erau. Mama a avut spre finalul vieţii o boală, a avut cancer. A avut cinci ani de suferinţă pe care i-a dus dumnezeieşte. Iar moartea ei, mi-a schimbat şi viaţa şi moartea. Atunci cînd o să-mi vină rîndul nu o să pot să zic nici "Au!", că ea n-a zis nici o clipă "Au!". A dus-o într-o demnitate şi într-o lumină... O explozie de spirit, absolut.

I.I.S.: Ce-ţi trebuie să fii aşa?
O.P.: (spune şoptit) Nu ştiu. Nu ştiu. (şi revine) Cred că ea aşa s-a născut, ca fenomen spiritual. Dar a şi ţinut cu dinţii să fie aşa. Adică e şi o luptă să trăieşti şi să şi pleci din această lume frumos. Nu ştiu că dacă aş şti ar fi, poate, mai simplu. Dar, îţi spun, mi-a modificat şi viaţa şi plecarea (zîmbeşte trist). Este fabulos să ai aşa părinţi. Privilegiu.

I.I.S.: Aud de la oameni, din breaslă sau nu, despre Oana Pellea ca despre un stîlp de stabilitate, un reper de forţă. Chiar sunteţi atît de puternică?
O.P.: Da, am devenit un om puternic. Da. Nu eram aşa. Cînd trăieşti lîngă oameni de un astfel de calibru ca părinţii mei, la un moment dat te şi obligă foarte mult. Admiraţia faţă de ei îţi ridică şi propriile aşteptări faţă de sine... Te obligă să stai şi tu pe picioarele tale. Şi, încet, încet, probabil dintr-un sentiment, în primul rînd de recunoştinţă faţă de ei devii puternic Pe urmă, cred că dacă ar trăi, nu ar vrea deloc să mă vadă un om slab. Cîteodată mă gîndesc: "Cum le-ar place să fiu?". Mai e ceva: am devenit puternică şi dintr-un minim respect de sine pentru că nu-mi plac oamenii slabi, adică nu mi-aş îngădui să devin un om slab...

I.I.S.: Dar avem cu toţii slăbiciunile noastre, căderile noastre, neputinţele noastre...
O.P.: Ei, Slavă Domnului... Singur că le avem. Tocmai eu cred că oamenii cei mai puternici îşi îngăduie să-şi arate slăbiciunile. Dacă sunt considerată puternică în modul acesta, atunci sunt de acord, pentru că sunt un om care îmi arăt vulnerabilităţile. Chiar mi se pare un semn de putere să poţi să ţi le mărturiseşti.

I.I.S.: Ne puteţi împărtăşi una dintre vulnerabilităţile dumneavoastră?
O.P.: Am multe... De exemplu, tot mama îmi spunea că cea mai mare calitate a mea este sensibilitatea şi cel mai mare defect al meu este sensibilitatea, ceea ce e adevărat. Şi sunt roluri în care mă lupt cu chestiunea asta. Cel mai frumos mi se pare descoperirea de sine: în viaţa mea şi în personaje. Intri în viaţa altcuiva şi acolo lucrurile stau altfel... E o profesie dumnezeiască dacă o respecţi şi dacă te respecţi pe tine în ea. Şi dacă îţi pui ştacheta cît se poate de sus şi nu minimal. Un artist are o foarte mare responsabilitate faţă de ceilalţi. Aţi spus că "lumea mă consideră aşa, lumea mă vede aşa". E o mare responsabilitate în clipa în care te sui doi metri deasupra celorlalţi. Oamenii aceia vor să vadă ceva în tine, sau dacă nu vor să vadă, atunci, încet-încet, cunoscîndu-te, aşteaptă ceva de la tine oricum. Şi chiar dacă nimeni nu vrea şi nu aşteaptă nimic de la tine, tot nu poţi să le dai orice. Nu poţi să îţi baţi joc nici de ei, nici de tine. Şi cu cît mergi mai profund pe drumul ăsta, cu atît drumul e mai greu, dar e mai frumos. Merită să-l faci. Eu nu mai fac demult meseria ca să arăt ce bună actriţă sunt. Nu e pe demonstratelea aici. Aici e pe dăruitelea. Dacă ar fi pe demonstratelea, ar fi simplu. Dar nu! E chiar pe a dărui ceva. A lăsa o urmă în spate, dar prin dar, nu prin batere cu pumnul în masă: "Iată ce bună sunt eu!" A demonstra e minimal, facil, nu mă interesează.

I.I.S.: Cînd spuneţi prin generozitate, prin dăruire, îmi vine în minte şi cuvîntul jertfă, pentru că, îmi imaginez, sunt momente cînd, poate, jertfeşti ceva din tine pentru a juca. Poate n-ai chef, poate n-ai stare...
O.P.: Cred că e mare cuvîntul "jertfă". Sunt momente... Cînd a murit tata, m-am suit pe scenă, la două zile după, pentru lucrarea de diplomă. Cînd a murit mama, tot aşa, foarte repede am început să joc şi bine mi-a făcut. Dar nu ştiu dacă e jertfă pentru că profesiunea asta şi intrarea într-un alt univers, într-un alt timp, în altă poveste şi nu a vieţii tale, poate fi şi, în astfel de cazuri şi un fel de salvare, pentru cele două ore. Dacă povestea vieţii tale, în clipa asta este la minus, s-ar putea întîmpla ca saltul pe care îl faci în personaj să te salveze pentru două ore.

I.I.S.: E ca un medicament? Ca un drog?
O.P.: Nu cred. Eu m-am lăsat şi de fumat.... Nu ştiu cum e un drog, de fapt. Devine, la un moment dat, o necesitate, dar e o necesitate tot înspre a dărui. Mi se pune de ani de zile această întrebare: "Dacă n-aţi fi actriţă, ce-aţi fi?" şi, vorba meşterului Beligan, "Cît o să mai am răbdare să răspund..." Dacă n-aş fi actriţă, n-ar fi nici o dramă pentru mine, cu atît mai puţin pentru dumneavoastră probabil, aş găsi o altă modalitate înspre a dărui. A mă bucura şi de a dărui bucurie. Există sute, mii de modalităţi de a bucura şi de a dărui bucurie.

I.I.S.: E frumos că ziceţi chestia asta. Dumneavoastră cine vă dăruieşte şi ce?
O.P.: Foarte mulţi oameni. Foarte mulţi oameni. Lucurile nu vin în viaţă niciodată în clipa următoare adică eu îţi dau "Bună ziua", tu-mi dai "Bună ziua!". Nu. Răspunsul nu vine la fracţiune de secundă. Se poate ca lucrurile, în viaţă sa vină cînd trebuie să vină. Pot veni mai tîrziu, pot veni din altă parte. Dar întotdeauna un dar se întoarce într-o formă sau alta. Eu pot să-ţi dăruiesc ţie, tu dăruieşti altcuiva, care dăruieşte altcuiva şi, uite aşa, darul meu face ocolul pămîntului şi într-o zi se întoarce înmiit. Important e să dăruiesc şi important e ca darul să circule... Darul e ca banul: Trebuie să-l dai mai departe. Să-l rulezi. Aşa îl înmulţeşti.... Dar să ştii că primesc foarte mult de la spectatori, de la oamenii din sală. Fie primeşti energie, fie primeşti privirile de la finalul spectacolului care te încarcă şi bucură. Sau pe stradă cînd te opreşte lumea sau că se uită cu drag la tine. Sau gîndul că pleacă cineva cu ceva modificat, poate e mult spus, dar gîndindu-se încă cinci minute la ce ai vrut să spui tu acolo, pe scenă. De aia spun că e o responsabilitate mare. Primesc daruri, Slavă Domnului!

I.I.S.: Sentimentul meu, atunci cînd vă privesc, este că sunteţi o persoană privată şi tăcută, dar că emanaţi un fel de glow, un vibe. Vi se spune asta? Vi s-a mai spus?
O.P.: (zîmbeşte) Da. Mi s-a mai spus. Am văzut-o şi eu la alţii. Cred că o avem toţi. Depinde de stare. Aşa o fi, dacă spuneţi dumneavoastră.

I.I.S.: Nu e neapărat, pentru că eu spun. Mi se pare important că simt asta, ca venind dinspre dumneavoastră. (...) Eu v-am văzut apărînd, cel puţin pentru mine, acum 15-17 ani. Dumneavoastră, de fapt, de cînd existaţi pe scenă?
O.P.: De cînd am terminat Institutul, adică din '84.

I.I.S.: Mda... Eu eram în clasa a doua. Nu aveam cum să vă cunosc atunci.
O.P.: E bine şi aşa. Deja, de acum 15 ani, drumul e lung...

I.I.S.: Şi înainte de institut? Aţi mai avut legătură cu teatrul?
O.P.: Nu. Atunci am început să exist în meseria asta. (amîndouă facem o pauză) Aşa, şi? Voiaţi să spuneţi ceva?

I.I.S.: Nu. Lîngă dumneavoastră nu prea îmi vine să spun multe lucruri. Îmi vine foarte mult să vă ascult.
O.P.: (rîde)

I.I.S.: Pentru că am senzaţia că puteţi spune multe, puteţi dărui, iar eu mă simt puţin incapabilă să adresez întrebări deştepte.
O.P.: Dar nu trebuie să fie deştepte. Trebuie să fie întrebări. (rîde)

I.I.S.: Nu, nu. Nu aş vrea să vă întreb orice fel de întrebări, pentru că nu am şansa de a vă întîlni de 100 de ori pe zi. Mi-ar plăcea să vă adresez tot felul de întrebări, poate personale, de exemplu, cum arată casa dumneavoastră...
O.P.: Sunt clasică. Modernitatea îmi place, dar n-aş trăi în astfel de case. Cunosc case foarte frumoase, moderne, dar n-aş trăi în ele. Mie îmi place o casă caldă, îmi place lumina caldă...

I.I.S.: Vă cumpăraţi singură lucrurile în casă?
O.P.: Îmi cumpăr singură lucrurile care îmi plac, care îmi spun ceva, care au o poveste. N-am cumpărat nici o mobilă în viaţa mea, pentru că toate mobilele sunt ale străbunicilor. Nici nu mai sunt mobile. S-au transformat în poveşti şi în amintiri.

I.I.S.: Poveşti mobile... Ne spuneţi şi nouă o astfel de poveste?
O.P.: Există un bufet de sufragerie pe care au aşezat "pachetul" numit Oana Pellea cînd m-au adus de la maternitate. Acolo m-au pus: pe un bufet înalt. Şi de cîte ori trec pe lîngă el, zilnic, de sute de ori, am senzaţia că...

I.I.S.: ...vă vedeţi...
O.P.: ... Da... (zîmbeşte)

I.I.S.: Vă vizualizaţi bebeluş?
O.P.: (mişcă din cap în semn de "Da")

I.I.S.: Ce frumos...
(facem cîteva secunde pauză... E vădit emoţionată)


I.I.S.: Îmi imaginez că, la fel cum simt eu glow-ul acesta la şi venind dinspre dumneavoastră, dumneavoastră l-aţi simţit la dublu şi l-aţi simţit toată viaţa. De la părinţi. Ca să nu mai punem la socoteală şi bunicii dumneavoastră.
O.P.: Da, poveşti frumoase. Oameni frumoşi.

I.I.S.: Cînd mă uit la dumneavoastră, sentimentul e că sunteţi o femeie de o frumuseţe neobişnuită, în schimb foarte tristă...
O.P.: Nu sunt un om trist. Sunt un om normal. Şi vesel şi trist. De multe ori, rîd de dimineaţa pînă seara. Rîd, am prieteni. Sunt tristă acum din cauza unei căţeluşe care nu se simte bine în perioada asta. Suferinţa la animale mă anihilează.... Suferinţa la oameni, nu. Am asistat la un accident care s-a întîmplat în faţa mea. Un bărbat a ieşit prin parbriz, s-a rostogolit... Noi eram în spate, cu o maşină mare. I-am zis şoferului să oprească şi am fost singura din maşină care a ieşit, chiar dacă erau şi bărbaţi cu noi. Nu îndrăzneau, pentru că toţi credeau că era mort. Şi m-am dat jos din maşină, nu era mort însă nu mişca picioarele... am stat cu el de vorbă. I-am dat apă, i-am dat telefonul să sune acasă... am chemat salvarea. Cu un sînge rece şi cu un echilibru... Şi chiar i-am fost de folos. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am avut forţa să îi fiu de folos... Dar dacă s-ar întîmpla asta cu un cîine, nu mai sunt în stare de nimic. Asta e o vulnerabilitate de-a mea. Foarte ciudat. Probabil că de mică mi se întîmpla asta, dar eu nu mi-am dat seama.

I.I.S.: Aţi avut animale?
O.P.: Toată viaţa. Cred că le datorăm foarte mult şi cred că avem enorm de învăţat de la ele. Nu sunt deloc de acord că specia umană este pe treapta cea mai de sus a evoluţiei. Cine a stabilit asta? Specia umană. Poate că şi specia animală a stabilit asta despre ea. Sau plantele au stabilit despre ele asta. Ne-am pus noi pe noi vîrful evoluţiei.... uşor penibil...

I.I.S.: Oamenii sunt înduhovniciţi, au duh de la Dumnezeu, au suflet. Animalele au suflare.
O.P.: Cine afirmă asta? Oamenii... Eu cred că şi animalele au suflet. Dar să nu intrăm în dezbaterile astea.

I.I.S.: Bine. Hai, să intrăm în discuţia despre har şi dar. Cum e?
O.P.: Eu acum ceva vreme am zis că mă simt ca un fel de instrument, ca un fel de canal de comunicare. Aşa cred că am primit de la Dumnezeu un talent pe care trebuie să-l slujesc cu foarte multă muncă şi cu foarte multă seriozitate şi să dăruiesc mai departe ce am primit. Dar că eu nu sunt decît un canal de transmitere şi am spus-o cu toată curăţenia şi cu toată credinţa. Şi o susţin şi astăzi. Ceea ce m-a mirat a fost reacţia chiar a unor colegi care au început să rîdă şi au făcut băşcălie de asta şi au zis: "Bine că primeşte ea de la Dumnezeu..." Asta m-a pus pe gînduri. Eu am crezut că fiecare artist asta simte şi asta crede şi faptul că a fost luată aşa, peste picior, declaraţia, m-a mirat, pentru că sunt absolut convinsă că e valabil şi pentru cei care au făcut băşcălie de mine. Şi ei sunt doar nişte canale care primesc de la Bunul Dumnezeu un dram de har şi trebuie să-l dăruiască mai departe. Nu cred că e meritul meu talentul. E un dar. Eu sunt doar datoare cu multă muncă şi studiu şi dăruire. Dar, cu cît se va rîde mai mult de această afirmaţie a mea, cu atît voi fi mai încrîncenată. Poate nu încrîncenată, dar o voi susţine cerîndu-mi scuze colegilor, dar aceasta este credinţa mea pînă la capăt. Din cauza asta, toată discuţia cu orgoliul de artist mi se pare ridicolă. În accepţiunea mea, un artist ar trebui să fie cu orgoliul cel mai îngenunchiat. Toate luptele astea care sunt în toate lumile, nu numai în lumea artistică, sunt atât de ridicole. Inutile. Nu le înţeleg. Pierdere de timp preţios! Cum nu înţeleg competiţia în meseria mea. Niciodată nu am înţeles-o. Să zicem că ni se dă, mie şi ţie, acelaşi rol. Tu o să-l faci întotdeauna într-un fel, eu o să-l fac întotdeauna în alt fel.

I.I.S.: Pentru că investiţi istoria personală?
O.P.: Pentru că fiecare venim cu alt ADN, cu altă istorie, cu altă viziune asupra vieţii, asupra rolului. Pentru că trăim altfel, gîndim altfel, iubim altfel. Nu avem cum să avem competiţie una cu cealaltă. A... Că există jocuri, că anul acesta iei tu premiu, că anul viitor iau eu premiu e cu totul altceva. Asta nu înseamnă că între noi e o competiţie, ci că rezultatul muncii noastre are sau nu şansa de a fi văzut sau plasat exact unde trebuie şi cînd trebuie. Dar asta este judecata altora asupra muncii noastre. Alţii îţi judecă creaţia şi te înscriu într-o competiţie cu alţi creatori. Competiţia nu e treaba ta ca artist. Creaţia e treaba ta. Eu nu pot avea competiţie reală decît cu sine, toată viaţa mea. Punct. În orice caz, aşa trăiesc eu. Cu siguranţă e opţiunea mea de a trăi şi gîndi aşa. Ştii? Sunt foarte mulţi oameni care cred că gîndesc ca mine şi au început să nu mai afirme cu glas tare că gîndesc aşa... De jenă de judecata celorlalţi... să nu fie luaţi peste picior... Cum, de exemplu, am observat că, din cauza reacţiei băşcălioaso-dezastruoase a celor din jur, unor oameni le este teamă să mai vorbească despre lucruri frumoase sau sentimente frumoase. Despre emoţie, despre iubire, despre cinste... Tot din această frică de a nu fi categorisiţi... Sfatul meu este să mergeţi pînă la capăt şi dacă vă place frumosul, mai abitir să urlaţi că vă place frumosul şi de vreţi să susţineţi binele... mai abitir să-l susţineţi... Pentru că e păcat... Băşcălia trece... Reperele rămîn.

I.I.S.: Vorbeam cu Vlad Zamfirescu şi îmi spunea că rolurile negative i se par mai generoase, mai cărnoase. Dumneavoastră ce credeţi?
O.P.: Are dreptate şi nu are dreptate. Are dreptate din punctul meu de vedere pentru că rolul negativ, mă supune, pe mine, personal, la o săpare nu mai adîncă, ci la o săpare pînă îi găsesc şi dramul de bun. Pentru că eu chiar cred că şi criminalul are o sămînţă de îndumnezeire în el. Pe mine asta mă interesează, să ajung la sămînţa aceea. Rolurile negative sunt mai spectaculoase, dar rolurile pozitive sunt mai greu de făcut. Rolul negativ este mai spectaculos pentru că îl poti construi prin antiteză. Este făcut din umbre dar mă interesează şi scînteiuţa aia de lumină care trebuie să apară la un moment dat. Deci e spectaculos jocul ăsta. Un rol pozitiv poate să fie Tusenbach din Trei Surori, care e un rol nu foarte rîvnit dorit de actori. Toată lumea îl vrea pe Verşinin care este spectaculos, care este flamboyant, care este găinar, care este laş, dar este iubit, dar este sclipitor. Foarte puţini actori şi-l doresc pe Tusenbach care este bunătatea personificată pe pămînt şi care şi moare din dragoste pînă la capăt. Dacă mă întrebaţi pe cine aş alege eu, l-aş alege pe Tusenbach. Mi se pare mult mai greu de făcut. Pentru că bunul, frumosul, pozitivul e într-un fel mai neinteresant pe scenă...

I.I.S.: Este?
O.P.: Da. Pentru unii da E mai neinteresant pus sub lupă teatrală. Nu mă refer că e mai neinteresant pentru mine... Şi, oricum, şi în frumuseţea personajului Tusenbach există, probabil, o dîră de umbră... Însă ca să fiu sinceră pînă la capăt... eu nu împart niciodată personajele în pozitive şi negative. Oameni. Atît. Cu tot ce poate fi mai sublim şi cu tot ce poate fi mai abject în fiinţa umană. Oameni.

I.I.S.: Totuşi un personaj cu tentă pozitivă să i spunem nu te ajută la justificare. Probabil că atunci cînd vezi un nenorocit pe scenă poţi spune: "Uite, nu sunt singurul care gîndeşte aşa. Iată o laşitate şi în celălalt".
O.P.: S-ar putea, nu ştiu. S-ar putea.

I.I.S.: E ca şi cum te-ai vedea într-o oglindă...
O.P.: Da, dar eu, personal, mă duc la teatru nu să văd unul mai găinar decît mine sau să zic: "Uite, eu sunt mai inteligentă decît el". Eu mă duc să văd şi modele la teatru. Iar ţine de opţiune. Eu aş vrea să mă ducă... mai departe. Eu aş vrea să văd visuri mai înalte, mai mari decît ale mele, aş vrea să urc o scară...

I.I.S.: ... posibile în altul...
O.P.: ... Da. Aş vrea să văd visuri mai înalte Nu să mă ridic 10 cm de la sol şi să zic: "Ce bine că-s mai înaltă decît găinarul pe care l-am văzut în seara asta la teatru." Cred că depinde foarte mult de unde îţi pui ştacheta, propria ta ştachetă faţă de tine în tot: în comportament, în iubire, în viaţă, în meserie... Unde? Unde vrei tu să sari? Dacă vrei să sari la 10 cm, trăieşti ca la 10 cm. Lumea se vede într-un fel de la 10 cm. Dacă vrei să-ţi pui ştacheta pe un zgîrie-nori, e mai multă muncă, dar lumea se vede altfel de acolo. Aerul e mai rarefiat, respiri mai greu, gîfîi mai mult, dar ai altfel de perspectivă, totuşi.

I.I.S.: Dar ce se întîmplă dacă sus acolo, ajungi, dar eşti cam singur?
O.P.: Eu nu cred în singurătate.

I.I.S.: Nu?
O.P.: Nu. Eu nu cred deloc în singurătate. Cred în nevoia de însingurare. De retragere în sine. Cred în momentele de meditaţie. Dar în singurătate nu cred. Din moment ce eu cred în Dumnezeu, nu cred că un om poate să fie singur. Şi într-un cotlon, abandonat pe stradă, dacă ai dormi, sub o pătură, ca un cerşetor, tot nu eşti singur. Decît dacă hotărăşti tu că vrei să fii singur şi că există singurătate. Dacă hotărăşti că nu există singurătate, ea nici nu există.


I.I.S.: Vorbind de antiteză, vă văd mai mereu îmbrăcată în negru, dar foarte colorată pe interior.
O.P.: Da? Mulţumesc. (zîmbeşte cald)

I.I.S.: Simt culori ca şi cum ar curge: am văzut un albastru, nişte roz, un verde, un galben...
O.P.: Dacă sunt Tanti Roz, astă seară... (rîde) Da, îmi place negrul şi îmi place albul.

I.I.S.: Astea două non-culori...
O.P.: Da, non-culori...

I.I.S.: Dar coloratul vine din interior?
O.P.: Aşa ar fi ideal.

I.I.S.: Vă simţiţi colorată?
O.P.: Da, am şi scris undeva: "Baloane de clowni coloraţi se sparg în mine". (rîde) Da... "Fac mult zgomot şi nu pot să adorm" (rîde cu poftă)

I.I.S.: Păi cine ar mai adormi în atmosfera asta atît de frumoasă?
(rîde şi rîd şi eu)


I.I.S.: Despre UNITER ce ne ziceţi?
O.P.: Am avut bucuria să am două premii UNITER şi să fiu nominalizată de mai multe ori. Eu îi doresc Uniterului La mulţi ani! 20 de ani este ceva! Îmi pare rău că sunt tot felul de comentarii legate de această Gală. Sigur că un premiu iscă o furtună într-un pahar cu apă care, Slavă Domnului, nu durează decît trei zile, ca orice minune. Sfatul meu pentru toţi cei nemulţumiţi, pentru că întotdeauna vor fi şi nemulţumiţi, este să facă şi ei o altă Gală, o altă premiere. Cu cît mai multe gale, cu cît mai multe premii, cu cît mai multe posibilităţi de exprimare a judecăţii valorice faţă de actul teatral, cu atît mai bine. Pînă una-alta, UNITER-ul este singura gală ce celebrează teatrul şi îi doresc ani mulţi şi frumoşi! Pe de altă parte un premiu e foarte bun cînd eşti tînăr că atunci ai orgoliu şi este şi ţi se şi pare important. Eu sunt un om foarte atent cu orgoliul meu. Dacă am un duşman este ăsta. Este, probabil, unicul duşman al meu. Şi atunci, cum îl prind, cum îl calc în picioare. Pînă acum, l-am învins, foarte bine. E acolo jos, strivit şi stă bine acolo. Şi dacă mai scoate capul, sunt vigilentă. Premiul pentru mine, nu mai e demult o chestiune de orgoliu. Mă bucură foarte mult nominalizarea de anul acesta (pentru rolul din Vocea umană al Teatrului Metropolis, Bucureşti - nota LiterNet). Nu mă aşteptam deloc şi mulţumesc juriului de nominalizare, pentru că e un lucru foarte special, un studiu mai mult, nu e spectaculos. E un studiu la filigram. Spectacolul nu e făcut deloc ca o demonstraţie. Cînd face o actriţă un monolog, care e motivul pentru care îl face, de obicei? Să rupă gura tîrgului. În 98% dintre cazuri. Să arate ce poate. Ori eu nu am vrut asta. Am vrut să fac un studiu curat de artă a actorului, al meu cu mine, cu sine, cu profesoara mea, pe un text foarte, foarte greu, într-o încadrare foarte grea de emitere de energie, tăind orice fel de artificiu şi orice fel de demonstraţie. Mi-am propus ceva invers de cum se propune în mod normal, atunci cînd e vorba despre un monolog. Şi atunci, nominalizarea m-a bucurat, m-a mirat, m-a surprins foarte tare şi le mulţumesc. Altfel un premiu foloseşte, la vîrsta mea şi la cariera mea, mai mult celorlalţi... celor care au mizat pe eventuala mea valoare. E bine să iei un premiu ca să le dai dreptate unor oameni care au crezut în tine. Din punctul meu de vedere, pentru asta este important. Dar ştiu că şi dacă nu-l voi lua, lumea o să mai mizeze, totuşi, sper, în continuare... (rîde)

I.I.S.: Apropo de mîndrie, nu vreau să vă ispitesc, dar eu însămi am fost mîndră că sunt româncă, atunci cînd, în avion cu operatorul care a filmat pentru o producţie la care aţi participat, în Statele Unite, acesta mi-a zis: "Eu ştiu România şi ştiu cît de minunaţi sunt oamenii de acolo pentru că lucrez cu Oana Pellea."
O.P.: Operatorul ungur sau operatorul american?

I.I.S.: Operatorul ungur, András Nagy.
O.P.: Ai avut onoarea să mergi cu unul dintre cei mai buni operatori din lume. András este un tip pe care îl respect şi îl iubesc de aş face numai cu el film. Şi cu Vivi Drăgan Vasile şi Emmanuel Lubezki. Am trei iubiri in ale directoratului de imagine... Pe ceilalţi nu vreau să-i jignesc, dar astea sunt iubirile mele. András este o minune, este un mare artist. Vezi ce înseamnă un artist? Să zicem că am de jucat această stare. Eu o pot juca în mii de feluri. Numai că şi András poate la rîndul lui să pună lumina în mii de feluri şi atunci... totul se potenţează superb. E artist serios. Mi-ai făcut o mare bucurie că mi-ai amintit de el.

I.I.S.: Mă voi gîndi cum încheiem acest interviu. Personal aş vrea să-l închei cu "Va urma", dar nu ştiu dacă veţi mai avea dumneavoastră disponibilitatea vreodată să "mai urmaţi".
O.P.: Păi, uite aşa facem: ne promitem să facem o continuarea a interviului. Îţi promit că ne vom mai întâlni. Nu ştim cînd, dar să lăsăm întâmplarea să se întâmple...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Gala Premiilor UNITER, 2011-2012


0 comentarii

Spacer Spacer