heei, ioana
heeei, iv
şi eu care stăteam să se facă fix
m-am gândit eu
aşa se-ntâmplă
corect
so, can I shoot?
sure you can
Aşa a început primul meu interviu pe chat. Şi singurul, de altfel, până acum. Mai misterios decât o eventuală întâlnire cu un spion dotat cu cincisprezece identităţi aleatorii, în funcţie de misiunea în care e trimis. Aşa, ca-n filme. Sunt într-un policier în plină desfăşurare, la mine în sufragerie.
Pentru interviul cu Iv cel Naiv, autorul volumului Versez, mi-am reactivat pagina de Facebook. Abdicasem de la reţelele de socializare într-un moment de obidă suverană faţă de felul în care devenim, câteodată, un... perete, pentru ceilalţi. Urmarea - divorţ de propriul profil - în traducere, cont dezactivat. Numai că Iv, poetul care face, de ceva timp, furori pe net, ţine la virtualitatea lui. Iar pe mine Iv mă intrigă. Suficient cât să marşez imediat când Oana Dumitru, de la Editura Vellant, îmi sugerează un loc de întâlnire cu subiectul curiozităţii mele (jurnalistice? oficial, da, deşi cred că mai mult... bibliofile). Nu tu parc, cafenea, birou sclifosit de corporatist, mansardă boemă de bard contemporan. Fictivul cu care vreau să stau de vorbă mă aşteaptă pe chat-ul de pe Facebook. Şi e parolist. Vine cu cinci minute mai devreme.
mulţumesc şi mulţumesc mult şi de... şansă. e cel mai misterios interviu pe care l-am luat vreodată!
foarte previzibil, am să te întreb cât de greu e dramul ăla de naivitate de dus?
şi pentru mine e la fel
n-am idee ce-o să mă întrebi
a-ha
greutatea naivităţii este cumva compensată de forţa cu care crezi în ea; ca orice alt lucru în care crezi
nu întâmplător e un dram şi nu un gram; un dram are vreo 3 grame şi ceva; exact cât să însemne simbolic cât cred eu c-ar cântări
nu devine mai greu, atunci când capătă notorietate?
probabil devine mai greu de gestionat situaţia de a căra dramul de naivitate, alegerea traseului, numărul de opriri, destinaţia, dar nu dramul de naivitate, mai exact naivitatea în sine; o am în mine, n-am cum s-o pierd niciodată, plus că nu ştiu exact pentru că eu am o notorietate mică; un succes moderat; motiv pentru care am început răspunsul cu probabil; dar sunt lucruri la care mă gândesc de-acum
Pentru că nu am făcut-o până acum, poate că e cazul să mă prezint. Eu sunt Ioana. Atât e suficient, cred, dat fiind contextul. Ioana care stă de vorbă cu un emoticon. Cine-o fi Iv? Or fi cinci Ivi? Sau e unul singur? Îl cunosc, oare? Dacă dăm nas în nas, într-o librărie, ne salutăm? Dacă se întâmplă să cumpărăm morcovi din acelaşi supermarket o să cântăresc un kil jumate fără să-l bag în seamă?
un om căra în spate /un dram de naivitate. Aşa se recomandă Iv. Iv e poet. Fără nume de familie. Are un volum de versuri, publicate, cum spuneam, la Vellant. Un blog care geme de vizitatori. Fani pe Facebook... poeme. Încă nu ştiu dacă îmi plac sau dacă mă intrigă. Încă nu-mi dau seama...
pentru că tot vorbeşti de gestiunea bunului... liric şi a numelui care atârnă de eticheta lui, dincolo de faptul că e un element de marketing ingenios şi simpatic, care e relaţia ta cu anonimatul, până la urmă?
când termin răspunsul îţi zic stop, ca să ştii, ok?
decizia a fost spontană, eu am tot încercat s-o postexplic prin maiorescu - opera şi nu autorul, prin epoca în care trăim - una în care avem nevoie să ne uităm mai mult la ce fac oamenii, nu la cum îi cheamă/cine sunt, dar mama cred că a reuşit cea mai bună motivare a faptului că sunt fictiv; îmi zice: "să ştii că am dus o carte şi la mamaia (nota mea - 89 de ani) şi m-a întrebat de ce nu semnezi cu numele real"; "şi, ce i-ai zis?" "că vrei să ai o viaţă de om normal"
cred că asta e
stop?
am simţit tot timpul că o să fac în viaţa asta nişte lucruri importante, n-am ştiut şi nu ştiu la ce scară, că am o menire cum ar veni, dar întotdeauna am detestat celebritatea - mi se pare că modifică oamenii într-un fel inevitabil de urât
dar tot mama a rezumat treaba asta cel mai bine
stop
chiar vroiam să te întreb dacă tu ai făcut vreo carte cadou...
da
iubită-mii
părinţilor
:-) pentru mine, personal, ideea de Iv e cea a unui eu creativ pe care, uite, tu ai riscat să-l expui. nu total, nu în simbioză cu datele tale din buletin, dar, totuşi, l-ai expus. a meritat?
Sunt obişnuit să am un eu creativ pe care să-l expun, că doar sunt plătit pentru asta - meseria mea ţine de creaţie, deci nu mi-a fost foarte greu să mă dedublez în alt eu creativ, care să-mi aparţină; nu pot spune că a meritat, ci că merită, în fiecare zi; e o bucurie foarte mare, foarte interioară, care mă face să uit de inutilitatea gestului în sine
stop
scuze, uitasem eu
şi eu, stai liniştit
Pe măsură ce minutele trec, avansează şi ea. Semiotica de interviu. Sau poate că ar trebui să-i spun altfel. Politica, limbajul, protocolul, baletul, convenţia, jocul de-a ioana is typing şi iv celnaiv messaged you. Dar e un interviu, oare? Sau ce e? Nu seamănă cu nimic... Mi-am înţesat laptopul de ferestre din care dansează poemele lui Iv. Nu-mi plac toate. Nici nu-mi displac prea multe. ioana is typing...
care crezi că e cea mai importantă diferenţă între iv, aşa cum il ştim noi şi iv, aşa cum eşti tu?
cred că e pusă puţin greşit întrebarea; aş reformula-o:
te rog!
care crezi că e ce mai importantă diferenţă între partea din tine care e iv şi restul din tine - partea non-iv?
e corect?
este
presupunând că se pot desparţi la milimetru...
Da, acum e un interviu. Vreau să văd ce e în spatele pozei de profil şi nici măcar nu mă ascund după deget. Lui Iv nu-i place. Nici nu mă aşteptam să-i placă.
e o diferenţă enormă ca între real şi imaginar, ca între înăuntru şi afară, ca între parfumul de flori de câmp şi mirosul de ţigară; dar şi o comuniune foarte bună ca între prune şi gemul de prune, între bine şi rău, între secunde şi nori, între colinde şi sărbători
... dar să nu uităm că...
trandafirii au spini
cactuşii îşi sfătuiesc puii de cactus
să nu se apropie de noi, că le putem face rău
cât de importantă crezi că e, pentru cei cărora le place cum, dar mai ales că versezi, cealaltă faţă a adevărului?
trandafirii au spini/ oricât de mulţi vom fi, vom fi tot puţini/ iar pictorii îi vor picta mereu pe arlechini//
cealaltă faţă a adevărului?
exact. iv cel din spatele fictivului
Lui Iv nu-i place că mă uit pe gaura cheii. Nici mie nu-mi place. E vina lui şi a poemului incriminat şi incriminatoriu de care m-am legat adineauri. Cealaltă faţă a adevărului. E vina mea că mă preocupă adevărul, într-o conversaţie virtuală despre ficţiune şi ficţionalizare, până la urmă, sorbind din cafeaua reîncălzită la microunde, cu laptopul în braţe, pe canapea, între două perne cât mine de mari.
te mai corectez, în faţă e iv cel fictiv, dar în spate nu e iv cel nefictiv; în spate e un om, un băiat, un tip cu o viaţă neieşită din comun şi aşa ar fi bine să rămână, dar atât de neliniară că nu-ţi ajunge timpul s-o povesteşti la o ţigară; înţeleg curiozitatea oamenilor, dar sper să aibă încredere în mine că e mai bine aşa; în primul rând pentru ei, dar şi pentru mine;
îmi plac filmele lui pasolini foarte tare, dar era un om de doi bani care a murit ca un om de doi bani, brad pitt e un actor fain, dar n-aş vrea să am viaţa lui personală, iubesc cărţile lui houellebecq, dar n-aş vrea să-l cunosc pe tip şi tot aşa;
stop
ioana?
Da, sunt acolo. Tot acolo. Sau tot aici. Numai că ioana stopped typing. Convenţional sau nu, făcătură sau nu, Iv, colegul meu de contemporaneitate care scria sms-uri atât de frumoase încât iubita lui a avut ideea să le descarce pe un blog e o prezenţă cel puţin reconfortantă în lumea cu şapte guri de rotweiller care stă să muşte acolo unde tipiifictivi dau log out. Am rămas puţin pe gânduri. Poate că, totuşi, acesta nu este un interviu... Cel puţin în secundele dintre stop şi... acum, când, revenită din spaţiul fără colţi în care trandafirii au, într-adevăr, spini, numai că sunt desenaţi frumos de Vali Petridean, redevin o persoană cu buletin, deadline-uri, mail privat, mail corporate, cont de Facebook (ce să-i faci...), perete public, portofel electronic şi legitimaţie. De presă.
aşa este. dar tu ai trimis un mare sms public unor cititori, spectatori, băieţi şi fete, oameni absolut obişnuiţi cărora li s-au deschis, brusc, ochişorii ca două beculeţe spre o nouă formă poetică, o specie ciudată, aparent neînrudită cu celelalte, dar eminamente... intimă. mă rog, intimă, până la urmă, e toată literatura şi tot toată e separată de identitatea de facto a autorului. poezia ta, însă, a presupus, din start, foarte multă interactivitate. te deranjează, te amuză, te provoacă?...
scuze! a durat mult întrebarea asta
ok, am înţeles de ce
stai să vezi cât durează răspunsul
:-))) îmi imaginez...
în primul rând şi eu trăiesc cu sentimentul care mă bucură, că sunt pe cale să creez o formă poetică originală, deci nouă;
în al doilea rând, interactivitatea asta mă ajută foarte mult să înţeleg mai bine ce fac şi pe oamenii cărora le e destinată; fireşte că are şi momente extrem de amuzante, şi neplăcute, şi de abandon, şi multe, multe clipe în care mă trezesc că bat în nişte taste, mă uit la un ecran şi zâmbesc necontrolat, ca acum
clar, de-acum îmi fac toate interviurile pe chat!
în spatele interactivităţii ăsteia se mai ascunde şi multă muncă, ceva timp investit în treaba asta şi sentimentul că şi lui eminescu i-ar fi plăcut să poată avea interacţiunea asta cu scriitorii; poate şi lui nichita, dar el era mai poet şi mai beţiv, nu ştiu ce-ar fi ieşit
precizez că îmi place cum scrie eminescu, dar iubesc gîndul şi scrisul lui nichita;
stop
dixit iv, adică tu :-): Din decembrie 2009 scriu, aşadar, pe ivcelnaiv.ro. La început aveam 8 vizitatori pe zi, acum sunt peste 13.000 pe lună, dar eu mă simt la el de obligat să scriu zilnic.
da
cum merge presiunea cu lumea asta care, aşa cum o scrii tu şi cum o desenează Vali Petridean, e una plină de miracole care aşteaptă să ne uimească la colţul străzii, dar pe care o traversăm, adesea, cocoşaţi de spaime care ne fac, de multe ori, să nu le vedem. mie mi se pare, des, că pledoaria ta e una pentru curaj. când eşti, cumva, obligat să scrii unor oameni care te pot presa la propriu, pe blog, pe FB, nu rişti să ratezi... ce e în jur? poezia? frumosul? trandafirul? cactusul?
iartă-mă, foarte lung, ştiu
super stop
tu mă întrebi în ce relaţie e interiorul meu cu exteriorul meu;
cam. ţinând cont de faptul că exteriorul, iv cel de la înaintare, riscă sa devină un angajat cu normă întreagă şi, posibil, muuulte ore suplimentare
presiunea oamenilor nu e încă prea mare, la mine nu funcţionează ca un factor de presiune - când am zis că şi când erau 8 şi când sunt 13.000 mă simt la fel, subliniat la fel, de obligat să le livrez un gând, un zâmbet, o surpriză n-am exagerat cu nimic; paradoxal, în cazul meu, până acum presiunea asta de a da a funcţionat ca un catalizator, nu ca un inhibitor;
să-ţi zic o poveste
eu am luat carnetul de conducere la 18 ani
până la aproximativ 30 nu am vrut să conduc - nu mi-a plăcut, mi-a fost teamă, n-am avut chef, zi-i cum vrei; dar am stat în dreapta şi am observat tot ce fac şoferii buni (taică-meu în primul rând); în timpul ăsta cred că am condus de vreo 5-6, hai 10 ori; am stat şi am observat - şoferi nebuni, calmi, slabi, proşti, grăbiţi, pasionaţi, stresaţi sau pentru care condusul era o terapie
apoi, în câţiva ani, am făcut în jur de 100.000 de kilometri; primii - direct in jungla asta din bucureşti; conduc bine, poate foarte bine, am învăţat ceva fără să-mi propun, de la toţi cei cu care am mers;
la fel e şi cu poezia
am tot observat oamenii şi lumea asta, până s-a acumulat în mine o masă critică de poezie care a dat pe afară; acum scriu bine, am învăţat câte ceva de la toţi oamenii pe care i-am observat
foarte frumos spus
mai am ceva de zis
de fiecare dată când deschideam o carte a unui scriitor nou, mă uitam la când e născut, apoi la anul când i-a apărut primul roman; 22, 18, 36, 51... şi mă gândeam, la mine oare cât o să fie?
bineînţeles, mă refeream la proză
vezi, iv cel din faţă germina dintotdeauna
ştiu asta, doar că nu ştiam că e iv şi că e poet
Stau şi mă întreb câţi dintre fanii lui Iv ştiau că sunt cititori de poezie. Câte sms-uri, de dragoste sau nu, pâlpâie, ca licuricii, a senzaţie, stare, frumos, neputinţă, dor şi ne-dor, amar, ne-amar, în telefoanele din lumea asta... în câte din ele stau închise puseele lirice ale oamenilor cu cravată, cu converşi, cu coşuri, cu chelie, cu barbă, cu manichiură perfectă, cu buze strânse, cu lacrimi molcome, cu cearcăne ascunse sub fard, cu bucurii descărcate în iPOD-uri şi tristeţi deversate în post-uri pe Facebook, poate, oameni obişnuiţi, care simt intens, frumos, în expresii neaşteptat de proaspete şi de personale, fără să se ştie poeţi... Dintr-o dată, îl văd pe Iv dincolo de sărutul à la Edgar Allan Poe din imaginea lui de profil. Iv e... un tip foarte norocos.
lovezi, păpădiezi, telenovelezi şi, uite-aşa, toate verbele limbii române şi chiar şi unele intarsii anglo-hispanice devin rudă cu "visez". te-a surprins apetitul oamenilor pentru poezie într-un spaţiu, cel pixelistic, nu neapărat... predilect pentru aşa ceva?
da, m-a surprins
când am început să scriu, am scris împins de la spate de iubită-mea; n-am crezut nicio clipă că poezia are vreo şansă de a intra în top 100 în zelist în lumea asta cinică sau că poate aduna 13-14 mii de oameni pe lună, pe un site; mi se pare şi acum magic şi mă umple de bucurie că am reuşit asta;
acum, fireşte, sunt curios unde se va opri toată povestea asta
va mai creşte?
cât
de ce
dar după ce nu mai creşte
ceea ce mă aduce, frumuşel, înapoi la cei doi "ivi", sudaţi într-unul singur
da, şi pe mine
în lumea cinică de care vorbeşti, tu, Iv, identitatea liric naivă fără un chip cu trăsături recognoscibile, eşti o convenţie. un joc pe care eu, cititorul, îl accept. cum vine asta? cum de eu, cititorul secolului XXI, intoxicat până în unghii de neconvenţional, accept să fiu fermecat ca pe vremea când exista Moş Crăciun?
oamenii au avut, au şi vor avea întotdeauna nevoie de joc;
homo ludens...
trebuie doar să nu-i propui unui om din 1.300 să joace scrabble sau unuia din ziua de azi să facă un turnir pe bune; dacă adaptezi jocul unei nevoi, unui insight, unui trend din epoca respectivă, oamenii îl vor îmbrăţişa fericiţi; dacă e un joc bun, fireşte; eu le-am livrat oamenilor o poezie proaspătă, modernă, ludică, naivă, inteligibilă, simplă într-un moment în care poezia avea uite-aşa un strat de praf pe ea şi era despre încrâncenare, durere, vene tăiate, ură şi angoasă; iar versurile cu rimă erau cenuşăreasa poeziei care era cenuşăreasa literaturii care...
stop
ai dreptate. era o doamnă respectabilă şi foarte ridată...
tu ai făcut mult mai mult decât s-o dai cu fard
unde stă versez, volumul, la tine acasă?
am scos-o la lumina pe unica ei moştenitoare de care nu auzise nimeni
cele câteva pe care le păstrez pentru diverse cadouri şi dedicaţii - în cămară, pe raftul de sus; cel pe care i l-am făcut cadou iubită-mii, pe raft, la îndemână, lângă computer
acolo unde aş vrea să stea în toate casele
stop
acum, dintr-un punct de vedere feminin,
... tu ai găsit moştenitoarea, dar iubita ta e un cititor primordial cu talent de muză! să nu minimalizăm meritul ei...
exact aşa e, eu n-o minimalizez în fiecare zi ::)
Zâmbesc. Nu mă văd în nicio oglindă şi nici măcar în ceaşca de cafea. Dar mă simt zâmbind.
te-am întrebat, la început, cât de greu
e dramul de naivitate. cât de greu crezi, însă, că ar fi fără el?
îl am de când mă ştiu, nu pot să-ţi răspund; e ca şi cum m-ai întreba cum ar fi fost dacă aş fi fost mai prost, sau un pesimist incurabil sau un pinguin; şi nu vreau să spun lucruri neadevărate despre pinguini pe-aici; despre cum ce fac pinguinii, trebuie întrebaţi pinguinii
şi ăsta ar fi şi titlul articolului
despre ce fac pinguinii, ar trebui întrebaţi pinguinii
scuze că mă bag
şi totuşi, trăim în lumea aia cinică, în care fluturii nu au mereu oameni în stomac...
eu mă bucur
nu au dar şi-ar dori foarte mult
oamenii au în ei nevoia de aspiraţie oricât de mici ar fi ei şi oricât de mică ar fi ea; asta le oferă arta, mă rog, cea pe care o înţeleg
şansa să se creadă, să se simtă, să fie mai buni
Am tăcut.
Undeva, în colţul ecranului, clipoceşte poemul meu favorit, din cele ale lui Iv. Sorry, kid, I've accidentally dropped your storybook into the thought blender. Nu ştiu de ce-mi place tocmai el. Nu fiindcă e cel mai bun...
a fost cândva, demuuuult, demult tare
o tânără prinţesă cu nasul cam mare
era toată îmbrăcată-n alb, plină de voioşie
şi tot timpul avea pe cap o scufiţă roşie;
... aşa începe. Îmi imaginez, la propriu, un om care scapă o carte cu poveşti într-un blender de forma unui creier. Îmi imaginez cum, dacă dai click pe omul ăla, din stomacul lui ies fluturi. Sau pinguini... Da, sau pinguini...
mulţumesc foarte mult, Iv. cred că e una din cele mai frumoase conversaţii pe care le-am avut în ultimul timp. mulţumesc
mă bucur că-mi zici asta
mulţumesc şi eu
o zic cu drag.
ne auzim!
ce bine, mulţumesc şi eu
stop
stop
Chat Conversation End