Geraldine Chaplin: Almodovar este dragostea vieţii mele.

Temperament mediteranean, o uşoară rezervă nordică, şarm şi sinceritate slavă; în mod clar Ljubljana nu poate fi descrisă în numai câteva cuvinte, dar sintagma de început îi vine cu siguranţă în minte călătorului ce bate cu piciorul străduţele înguste ce mărginesc râul Ljubljanica - în traducere Mica Ljubljană - sau vizitează parcurile, galeriile ori muzeele. Ljubljana este sinonimă cu Joze Plecnik şi invers. Oraşul este atât de marcat de personalitatea arhitectului, încât este posibil să credem că Ljubljana nici nu exista înainte de Joze Plecnik. Este însă adevărat că în urma devastatorului cutremur din anul 1895, Ljubljana a rupt definitiv legăturile cu imaginea sa din Evul Mediu. Născut la Ljubljana în anul 1872, Joze Plecnik a modelat oraşul în nota sa personală într-o asemenea măsură încît puţini artişti din lumea întreagă se pot mândri cu o astfel de performanţă. În anul 1921, a revenit de la Praga, unde fusese numit restaurator-şef, şi în trei decenii şi jumătate a reuşit să transforme un mic orăşel de provincie într-o adevărată capitală. De numele său se leagă Cele Trei Poduri cunoscute şi sub numele de Tromostovje, Podul Dragonului, Biblioteca Naţională şi cea Universitară, Teatrul de Vară Kizanke, piaţa Vodnik sau intrarea monumentală din cimitirul Zale. După moartea sa, în anul 1957, Muzeul de Arhitectură, deschis chiar în casa în care a locuit, prezintă o colecţie a operelor sale, iar integrala activităţii sale se află la loc de cinste în castelul Fuzine.

Emona, Luwigana, Laibach, Lubiana, Ljubljana sunt toate denumirile date de-a lungul timpului acestei capitale tinere. Ţara şi-a proclamat independenţa pentru prima dată în istorie pe data de 25 iunie 1991, în urma referendumului organizat pe data de 23 decembrie 1990. Oraşul are o existenţă milenară, iar zidurile şi fortificaţiile ridicate la porunca împăratului Augustus stau mărturie. Prospeţimea şi tinereţea sunt însă la ele acasă la Ljubljana, cel mai important centru universitar al ţării cu aproximativ 50.000 de studenţi.

Convieţuirea paşnică alături de italieni i-a învăţat pe sloveni să fie comunicativi şi lipsiţi de complexe, fără a uita de propria identitate şi aşa s-a conturat atmosfera ljubljanescă. Unul din locurile cele mai frumoase ale oraşului, mai ales sâmbăta, este piaţa, adevărat punct de întâlnire al locuitorilor. Cu tarabe ordonate pe mai multe rânduri şi pe sectoare în funcţie de natura celor comercializate, piaţa Vodnik le prilejuieşte locuitorilor întâlniri cu prietenii şi cunoscuţii. Peştele proaspăt, legumele şi fructele, dar mai ales faimoasele zeci de feluri de şuncă presată şi afumată în combinaţie cu diverse condimente parfumează aerul din centrul capitalei. Aşezaţi la răscruce de drumuri, slovenii s-au inspirat de la italieni şi austrieci şi în privinţa dulciurilor. Sunt renumiţi pentru prăjiturile şi bomboanele de ciocolată albă sau neagră cu vanilie, nuci, alune, stafide, pentru fructele confiate şi nu au stat departe nici de specialităţile sărate. Tumultul pieţei se pierde la prânz în sunetele ample ale clopotelor celor două biserici romano-catolice. Această atmosferă ljubljanescă a încântat-o pe Geraldine Chaplin, invitată de onoare a celei de-a 14-a ediţii a Festivalului de Film.


În cei 51 de ani de carieră, lumea nu a remarcat numai asemănarea perfectă cu celebrul său tată, ci, mai ales, versatilitatea şi graţia acestei actriţe. Geraldine Chaplin a reuşit o performanţă unică, aceea de a-şi contura o carieră stabilă şi recompensată cu afecţiunea publicului pe trei continente: în America de Nord, Europa şi America Latină.

Cea mai mare fiică a cuplului format din Charlie Chaplin şi Oona O'Neill a crescut în însorita Californie, într-o superbă reşedinţă hollywoodiană până la vârsta de opt ani, copilăria şi adolescenţa petrecându-şi-le apoi în Elveţia. Geraldine a absolvit şcoli private, între care Şcoala Regală de Balet de la Londra. Primii paşi în cariera de actriţă i-a ghidat însuşi tatăl său care realiza unul din ultimele sale filme, celebrul Luminile Rampei, în anul 1952. Geraldine a avut chiar şi un mic rolişor în ultimul film al tatălui său, Contesa din Hong Kong, din anul 1964. Primul rol adevărat a venit în anul 1966 în Doctor Jivago, în regia lui David Lean, în care l-a avut ca partener pe Omar Sharif. Filmat în întregime în Spania, timp de aproape un an de zile, Doctor Jivago a propulsat-o în cercul exclusivist al celor mai populare actriţe. De-a lungul anilor, cele mai multe filme le-a realizat în Spania şi tot de Spania se leagă şi împlinirea sa sentimentală în relaţia de lungă durată cu regizorul argentinian Carlos Saura, Cei doi copii ai săi - Shane şi Oona - sunt spanioli veritabili. Geraldine Chaplin a mai lucrat cu Robert Altman, James Ivory, Richard Attenborough, Martin Scorsese, Jodie Foster, Claude Lelouch, Alain Resnais sau Pedro Almodovar, dar toată această înşiruire de nume celebre nu spune prea multe fără posibilitatea de a o vedea pe marele ecran, degajând carismă.




Oana Stupariu: - Cum s-a ivit posibilitatea de a juca în City of Limits?

Geraldine Chaplin: - Am citit scenariul, mi-a plăcut, l-am întâlnit pe regizor, mi-a produs o impresie foarte bună şi aşa am ajuns să-l fac. Trebuie să mai spun că fiul meu este producătorul filmului.

O.S.: - Cât de dificil a fost să lucraţi cu regizorul Antonio Hernandez? Personajul principal al filmului este, de fapt, mama sa.

G.C.: - Da, filmul este ecranizarea experienţei sale personale. Nimeni nu a ştiut însă decât la sfârşit. Cred că ar fi fost foarte jenant pentru el, dacă am fi ştiut de la început. Ne-a spus abia la sfârşit, după prima proiecţie: "Acesta a fost tatăl meu!" Trebuie să mai spun că toate ideile mele despre acest personaj le-a contrazis şi nu a fost de acord cu nici un gest, cu nici una din sugestiile mele pentru rol. Am devenit o marionetă a lui şi pentru că nu eram de acord în nimic, la sfârşit mi-am zis: trebuie să o fi cunoscut pe această femeie. A fost greu pentru că ne-am contrazis întru totul, dar personajul a căpătat viaţă proprie şi am încercat să-i urmăresc indicaţiile ca pe o coregrafie şi l-am lăsat pe Antonio Hernandez să se descurce cu partea emoţională.

O.S.: - Cum vă alegeţi proiectele şi regizorii? Aţi lucrat cu realizatori foarte cunoscuţi, dar şi cu alţii de mai mică notorietate.

G.C.: - Programul meu ideal într-un an de zile ar fi: o superproducţie americană, un film independent, un film de debut, o capodoperă, un film de televiziune şi unul experimental. Şi toate turnate în ţări diferite, în limbi diferite şi pot să-ţi spun că am avut astfel de ani, dar din păcate nu foarte recent.

O.S.: - Care film vi s-a părut cel mai dificil?

G.C.: - Din punctul de vedere al interpretării şi din motive ciudate a fost The age of innocence / Vârsta Inocenţei, în regia lui Martin Scorsese. De ce? Pentru că noi toţi aveam roluri în imediata apropiere a personajelor principale, de fapt, am fost figuranţi faţă de acestea. Eram atât de geloşi când îi vedeam pe Daniel Day-Lewis, Winona Ryder şi Michelle Pfeiffer vorbind atât de apropiaţi, iar noi ceilalţi am fost doar mobilă în film. A fost foarte, foarte greu.

O.S.: - Dintre toate personajele interpretate care ar fi eroina preferată?

G.C.: - Din tot ce-am făcut? O, Doamne, este o întrebare grea... Cred că îmi place cel mai mult această nebună de legat, îngrozitoare femeie din film lui Robert Altman, A Wedding / Nunta. Este o organizatoare de nunţi, o mare zăpăcită şi jumătate, o ador.

O.S.: - După atâţia ani de carieră mai este vreun rol pe care încă îl aşteptaţi?

G.C.: - Singurul lucru care mă interesează este să lucrez cu regizori buni. Nu prea contează personajul, pot să fiu şi mobilă.

O.S.: - Sunteţi foarte implicată în promovarea DVD- urilor cu filmele tatălui dumneavoastră. Cum a fost posibilă această iniţiativă?

G.C.: - Aceste DVD- uri sunt adevărate miracole, un cadou din ceruri. Dumnezeu ştie că tatăl meu nu era în favoarea tehnologiilor moderne, dar cu siguranţă că ar fi iubit această tehnologie. Graţie DVD- urilor, oamenii au posibilitatea să-i vadă filmele aşa cum trebuiau văzute. Sunt remontate cu ajutorul calculatorului, imaginea şi sunetul sunt de calitate pură, este de necrezut la ce performanţă s-a putut ajunge. Poţi schimba sunetul, poţi adăuga mai multă lumină sau poţi să laşi sunetul original, oricum am introdus multe materiale inedite. Mă emoţionează foarte tare gândul că cineva în lumea asta largă vede DVD-ul alături de un copil care va cunoaşte pentru prima dată filmele lui Charlie Chaplin. Acest lucru înseamnă atât de mult, pentru că a trecut vreme îndelungată. A fost atât mulţumită şi familiei mele, care nu a făcut ce trebuia. Este o poveste lungă, dar în sfârşit am obţinut drepturile de autor şi, cu ajutorul DVD-urilor, Charlie Chaplin va fi cu adevărat nemuritor.

O.S.: - Aţi debutat la vârsta de 8 ani în Luminile Rampei. Ce amintiri mai aveţi din timpul filmărilor?

G.C.: - Cel mai important lucru pe care mi-l amintesc este că în ziua respectivă nu a mai fost nevoie să mergem la şcoală. A fost un film de familie: jucau mama, fratele şi sora mea Josephine, unchiul meu juca rolul doctorului; tata a adunat întreaga familie. E un fetiş sau poate forţă de muncă ieftină...

O.S.: - Credeţi că, dintre toate filmele pe care le-a realizat, acesta avea pentru Charlie Chaplin cea mai mare valoare sentimentală?

G.C.: - Toate au, dar acesta este... Ar trebui să vedeţi documentarul lui Richard Schickel, în care mari regizori vorbesc despre Charlie Chaplin şi ajung la concluzia că în Luminile Rampei îşi filmează propria moarte. Este foarte emoţionant, este un film cu o mare încărcătură afectivă.

O.S.: - Adevăratul debut l-a reprezentat Doctor Jivago. Cât de greu a fost să jucaţi într-o superproducţie chiar la începutul carierei?

G.C.: - Filmările au durat foarte mult. Au durat 14 luni şi tot filmul a fost realizat în Spania, ceea ce înseamnă că acele scene cu zăpadă de iarnă grea au fost turnate la Madrid pe o căldură de 45-48 de grade Celsius, vara. Zăpada era de fapt praf de marmură şi nu aveam voie să bem apă pentru că trebuia să arătăm ca şi cum ne este frig, nu transpiraţi. A fost o experienţă minunată. Veneai dimineaţa pe platou şi se filmau scene de primăvară, a doua zi cele de iarnă şi zăpada revenea, în ziua următoare se filma toamna şi se aruncau frunze de toate culorile din elicoptere. Cam asta a fost Doctor Jivago.

O.S.: - Cum a fost să lucraţi cu Pedro Almodovar?

G.C.: - Mi-a făcut foarte mare plăcere să lucrez cu el. Este un om fantastic, un regizor extraordinar. Nu reuşesc nici acum să înţeleg un lucru: cum de încă strânge cu atâta greutate bani pentru a-şi face filmele. Este un astfel de talent, este un geniu. Este dragostea vieţii mele, îl iubesc. Pe platou poţi măcar să stai şi să-l priveşti cum se ocupă de toate în acelaşi timp: costume, culori şi sentimentele şi emoţiile par să nu-l părăsească niciodată. Nu îşi ignoră niciodată sufletul, ceea ce este foarte rar, întrucât intelectualii au tendinţa să lase inima undeva în spatele minţii. Sau unde este o inimă mare, creierul să nu o urmeze. Ce experienţă să faci un film cu Almodovar!

O.S.: - Aţi lucrat foarte mult în Spania, trăiţi de mulţi ani acolo. De unde această pasiune pentru Spania?

G.C.: - De fapt nu eu am ales să locuiesc acolo. Când am început Doctor Jivago locuiam la Paris şi cum am lipsit 14 luni am renunţat la apartamentul meu de acolo. Adevărul este că, de 38-40 de ani, eu încă nu am terminat de împachetat. Şi nu mă opresc din împachetat, pentru că nu ştiu încotro să o apuc. Apoi, copii mei sunt spanioli.

O.S.: - Ce s-a mai întâmplat recent în cariera dumneavoastră?

G.C.: - Tocmai am terminat un film în regia irlandezei Mary Lou King, cu o distribuţie excelentă: Robert de Niro, Harvey Keitel, Kathy Bates. Gabriel Byrne. O astfel de distribuţie de excepţie este foarte rară. Cred că va fi un film bun. Apoi, în luna ianuarie voi începe un film în regia lui Jean Marc Barr, un actor şi regizor francez.

O.S.: - Aţi regretat vreodată că sunteţi fiica lui Charlie Chaplin?

G.C.: - Niciodată, nici măcar pentru o secundă. Este cel mai recunoscut, iubit şi faimos şi, în mod special, iubit om din lume. Când mi-am început cariera, în afară de faptul că numele de Chaplin deschidea toate uşile, am simţit protecţia şi afecţiunea oamenilor. La debutul meu, oamenii nu spuneau doar iat-o pe fiica lui Charlie Chaplin, ci mă considerau ca pe fiica lor, pentru că toată lumea se identifică cu Charlie Chaplin, aveam o familie uriaşă. Aşa că toată lumea vroia ca eu să reuşesc şi m-au ajutat. El este eroul meu!

Mult aşteptată de gazdele slovene, Geraldine Chaplin a ajuns cu abia o zi înainte de încheierea Festivalului de Film de la Ljubljana şi a urcat pe scenă de două ori. Pentru a-şi prezenta propriul film, City of No Limits, în regia lui Antonio Hernadez şi produs de fiul său, dar mai ales pentru a înmâna Marele Premiu. Geraldine Chaplin nu a pierdut nici o ocazie de a se plimba prin oraş, mergând pe jos, un gest ce a recompensat şi flatat eforturile organizatorilor. Ca întotdeauna, celebra actriţă s-a prezentat publicului cu multă sensibilitate şi fiecare apariţie a sa este o provocare prin prospeţimea şi energia pe care le degajă. Extrem de slabă şi parcă plutind, Geraldine Chaplin reuşeşte de fiecare dată să creeze caractere şi nu se repetă nici măcar în viaţa sa personală. O astfel de personalitate energică şi plină de viaţă a reprezentat alegerea perfectă pentru a avea ultimul cuvânt pe scena sălii Linhartova, căci nici măcar în viaţa de zi cu zi nu există sfârşit, ci doar o perpetuă adaptare şi cea de-a 15-a ediţie a Festivalului de Film de la Ljubljana începe încet, încet să se contureze.


Notă: Interviul cu Geraldine Chaplin a apărut iniţial pe situl Window to Romania