Iulian Tănase: S-a dovedit a fi o premoniţie, există şi o dovadă

Preambul

Nu îl cunoşteam pe Iulian Tănase altfel decît din Iubitafizica. Nici acum, după acest "interviu", nu-l cunosc. Ceea ce am căpătat după "întîlnirea" noastră este o certitudine care, de altfel, exista dinainte de a ajunge eu la ea. Unul dintre cei care a enunţat-o este Bérnard-Henri Levy: imaginarul este mai real ca realitatea, lucru cu care Iulian Tănase este în deplin acord. Un interviu clasic ar fi fost, în cazul său, unul nesemnificativ. Nu ne-ar fi spus nimic, nu am fi aflat nimic. Am preferat un fel de joc liber, în care Iulian s-a prins imediat, semn că "formula" îi convenea.

Ceea ce apropie unii oameni este spaţiul unei necunoaşteri fizice reciproce, în care fiecare are libertatea de a se reinventa la infinit. Diferite forme ale aceluiaşi fond. Ceea ce îi poate separa pe alţii este omenescul, mult prea omenescul, în care fiecare uită de fiinţa sa eterică, de ceea ce ar putea fi dacă ar cunoaşte libertatea reinventării. Maestrul al formelor fără limite fixe, plutind serafic dinspre abisuri spre zenit şi înapoi, Iulian Tănase pare a avea consistenţa norilor de sidef pe cerurile de antracit pe care nu le putem uita, dar şi fragilitatea florii de magnolie, triumfătoare încă din gerul iernii, care se scutură, cu graţie, la prima rază de soare.



Ioana Scoruş: Iubitafizica..., iubitafizicienii..., de ce nu şi iubitologia? Ce facem cu femeile care ar dori să "acceadă" la statutul iubitafizicienilor?
Iulian Tănase: Nu ştiu ce-am putea face cu ele, dragă Ioana. Eu, unul, nu le-aş recomanda deloc să îşi dorească una ca asta. Nu mă întreba de ce nu le recomand, fiindcă nu ştiu. Cit priveşte "iubitologia", există un răspuns, şi nu doar că există, dar îl şi ştiu foarte bine: dacă iubitafizica este sora (exactă?) a patafizicii (şi nu am nici un motiv să nu spun asta), imaginează-ţi că s-ar putea crede că iubitologia ar putea avea legătură cu patologia! S-ar putea chiar să aibă legătură, însă eu nu vreau să am legătură cu asta. Personal, prefer iubiologia iubitologiei. (Of, cîte cuvinte mai exista pe lumea asta!)

I.S.: Adora...
I.T.: Îşi continuă jocul acela de piatră imaculată despre care vorbeşte şi Cortazar în "Sfirşitul jocului". Ultima oară cînd am vorbit, era noapte şi ea aştepta.

I.S.: Alejandra...
I.T.: S-a dovedit a fi o premoniţie, există şi o dovadă în acest sens: o mînă al cărei deget mare izbucneşte deodată în flăcări.

I.S.: Ce s-ar putea pune în locul obiectului furat?
I.T.: Un obiect găsit.

I.S.: Unul oarecare, unul asemănător?
I.T.: Obiectul acesta este oarecare pentru cel care îl pierde. În schimb, el se aseamănă foarte bine cu cel care îl găseşte. Vorbim, desigur, de obiecte (găsite) poetice. Prin obiect (găsit) poetic nu înţeleg un obiect pe care eu îl găsesc (ca fiind) poetic, ci un obiect care, alături de alte obiecte, poate fi o sursă inepuizabilă de poezie.

I.S.: Ce altceva poate fi sursă de poezie? Sau: poate fi sursă de poezie orice altceva?
I.T.: O ştire cu un sicriu căzut dintr-o maşină în mijlocul unei străzi. Despre "altceva" n-aş vrea să mă exprim, pentru că indiferent de ce aş spune, de fiecare dată ar fi vorba despre cu totul altceva.

I.S.: Ce s-a întîmplat cu destinul trimis la şcoala de corecţie din străinătate?
I.T.: S-a întors foarte repede, fiindcă destinul acesta se simte mult mai bine în stranietate decît în străinătate.

I.S.: Cum arată stranietatea ta, precum cărţile tale?
I.T.: Stranietatea mea arată cît se poate de obişnuit.

I.S.: Dar cărţile tale cum arată?
I.T.: Cărţile mele arată măsura în care pot eu să transcriu lucrurile pe care le simt, le trăiesc sau mi le imaginez.

I.S.: "mă încearcă aşa nu ştiu cum ceva ca o vagă senzaţie că ne-am mai întîlnit cîndva deşi nu este decît o vagă senzaţie pe care poate am mai întîlnit-o cîndva cine ştie cînd". Ne-am mai întâlnit?
I.T.: Sigur, asta am făcut şi facem tot timpul: ne întîlnim (fără să ne întîlnim), deşi totul nu este decît o vagă senzaţie pe care o cultivăm şi o tot cultivăm pînă ajungem să semănăm (unii cu alţii).

I.S.: Ce ne vom face cînd vom semăna pînă la identificare?
I.T.: Abia atunci vom înţelege diferenţele.

I.S.: Şi dacă doar le vom găsi, fără a le înţelege?
I.T.: Dacă le găsim fără să le înţelegem, înseamnă că nu am ştiut să le căutam.

I.S.: Ce spui despre tăcerea care aşteaptă?
I.T.: Aş putea să spun multe, dar prefer să tac, fiindcă această tăcere asta aşteaptă de la mine.

I.S.: Ce destin poate avea dragostea care a rămas în noi după ce cel care a plecat a luat o parte din ea cu el?
I.T.: Devine un fel de conştiinţă senzuală sau cam aşa ceva, deşi în privinţa asta nimic nu e sigur.

I.S.: Ce se poate face azi cu o astfel de conştiinţă?
I.T.: Cu o astfel de conştiinţă se poate face, vezi bine, un fel de ştiinţă, numai în aparenţă imaginară.

I.S.: Povesteşte-mi o amintire imaginară.
I.T.: Mă aflu alături de o femeie tînără, foarte frumoasă. Intrăm împreună într-o curte, în faţa casei se află un clopot de sticlă. Femeia se apropie de clopot şi scoate dinăuntrul lui un copil. Ne aşezăm toţi trei la o masă din curte şi începem să vorbim. Sînt foarte surprins să aflu că acel copil, care este al ei, are doar doi ani.
Mă gîndesc de multe ori că visele pe care nu putem să le uităm devin un fel de amintiri de-ale noastre.

I.S.: Care este diferenţa dintre visele fabricate în stare de veghe şi cele fabricate în stare de somn?
I.T.: Nu îmi plac "fabricate"-le astea, iţi propun să le înlocuim cu un termen mai adecvat: "construite". Diferenţa dintre aceste două categorii de vise este diferenţa dintre un conştient foarte conştient de sine şi un inconştient liber de orice conştiinţă. E posibil, însă, să mă înşel. Există însă multe situaţii cînd între aceste vise, construite pe căi diferite, nu există nici o diferenţă. Aş vrea să te rog să nu mă întrebi care sînt aceste situaţii.

I.S.: Emma...
I.T.: Este cît se poate de reală, nici nu ştie ea cît.

I.S.: Ioana...
I.T.: Un prag înalt.

I.S.: Ce poate fi mai spontan ca singurătatea?
I.T.: Visul.

I.S.: Şi decît visul?
I.T.: Mai spontan decît visul ar putea fi Don Genaro, un impecabil din Mexic.

I.S.: Gellu Naum.
I.T.: Cel căutat.

I.S.: De ce?
I.T.: Fiindcă există o necesitate care funcţionează ireproşabil. E-adevărat, "cel căutat" nu înseamnă neapărat şi "cel găsit". Vorbim, totuşi, despre Gellu Naum.

I.S.: La ce foloseşte marketingul?
I.T.: La nimic.

I.S.: 31.
I.T.: Se apropie.

I.S.: 66.
I.T.: Cu permisiunea lui Pitagora, 3.

I.S.: Eva...
I.T.: Am zărit-o o singură dată, în timp ce mîncam.

I.S.: Moartea.
I.T.: Ultima de care am auzit este aceea a unui suprarealist slovac, Karol Baron, care a fost lovit de o maşină în Paris, unde avea o expoziţie. A murit pe 1 martie.

I.S.: Probabil îi va creşte cota, aşa se întîmplă în astfel de cazuri.
I.T.: Se poate pune problema şi aşa.

I.S.: Marquez.
I.T.: Am citit că îi plac foarte mult florile galbene. Apropo de flori galbene, preferatul meu în materie de proză sud-americană este, totuşi, Julio Cortazar. După ce citeşti povestirea "O floare galbenă", ajungi să crezi că sîntem, de fapt, nemuritori.

I.S.: Azi.
I.T.: Trecutul nostru imediat.

I.S.: Mîine.
I.T.: Există un "mîine" care nu se va mai transforma niciodată în "azi".

I.S.: Nevermore.
I.T.: Îmi aduce aminte de Poe.

I.S.: Ce ai visat azi noapte?
I.T.: Mă aflam în Elveţia, căutam un cuvînt într-un dicţionar german-român. Din păcate, am uitat cuvîntul.

I.S.: Ce ai schimba din ultimii 20 de ani ai tăi?
I.T.: Nu ştiu să răspund la întrebarea asta, e prea complicat.

I.S.: Jung.
I.T.: Un mare poet.

I.S.: Prieteni într-ale poeziei?
I.T.: Dan Stanciu şi Sasha Vlad.

I.S.: Dragostea.
I.T.: Încă o caut.

I.S.: Au revoir, Iulian...