Memorial sau lăcaş de cult? (IV)

Arhitectura memoriei s-a autonomizat, geografic şi simbolic, dar, în consecinţă, şi ca limbaj formal, în raport cu arhitectura religioasă. Sinagoga şi biserica îndeplineau deja de la bun început,în complexitatea funcţiilor lor, şi pe aceea de memorial. Construirea de martyria asta presupunea, de fapt: salvarea de la uitare a unui nume care merită amintit: de martir al credinţei, dar şi de soldat, de victime inocente în general. Iar pomenirea morţilor din neam în neam şi veşnica pomenire sunt, laolaltă, dintre activităţile cele mai importante ale slujbelor creştine din biserici, cel puţin la ortodocşi. Acest obicei a fost păstrat până în secolul al douăzecilea: a construi o biserică de pomenire pe, sau în imediata vecinătate fizică a unui loc de martiraj sau de moarte violentă . Biserica eroilor din decembrie 1989, de lângă Cimitirul Bellu din Bucureşti nu este decât un astfel de exemplu. Mulţi ani după aceea, la masterul de Antropologia spaţiului sacru, colegul Tudor Rebengiuc a venit cu un proiect de memorial pentru evenimentele din 13-15 iunie 1990 din Piaţa Universităţii (când au fost devastate universitatea şi Institutul de Arhitectură, cum se numea pe atunci Universitatea Ion Mincu.). Memorialul consta într-o capelă închinată, ca un semn de împăcare peste decenii, Sfintei Varvara, care este deopotrivă patroana minerilor şi a arhitecţilor. Colegul meu vedea soluţia de stingere a animozităţii, ca să folosesc un eufemism, pe care noi, toţi cei care eram în şcoala devastată şi pângărită de ticăloşii aceia care au dat cu târnăcopul în computerele pe care le primisem din Franţa, la ajutoare, şi s-au slobozit pe cărţile din bibliotecă, în rugăciunile adresate unei aceleiaşi sfinte.
 
Întâmplarea a făcut să pot cunoaşte îndeaproape studiile şi preocupările unui asemenea arhitect, dl. Anghel Marcu, care se specializase, mai dinaintea momentului 1989, în arhitectură funerară . Am reuşit să public, înainte de moartea dânsului, o parte din lucrările sale într-un număr din revista Arhitectura numit Biserici nouă (nr.1-2/1999). Din arhitectura funerară, mai cu seamă cea de sorginte tradiţională din spaţiul valah, coroborat cu influenţe ale artei lui Constantin Brâncuşi (căci ce altceva decât arhitectură a memoriei este ansamblul de la Târgu-Jiu decât un foarte sofisticat memorial închinat tragediei primului război mondial? ), domnul Anghel Marcu reuşise să schiţeze un număr de propuneri importante, mi se pare, pentru definirea iniţială a arhitecturii comemorative post-comuniste. În orice caz, tema Fratelui Mort, din ansamblul de la Aiud, îşi găseşte acolo o rezolvare de o eleganţă interbelică desăvârşită. Poate că tema cristică este mai relevantă în latura sa pascală, a învierii, decât (doar) în cea a morţii, dar e de acceptat că, într-un spaţiu concentraţionar, al terorii şi al ororii, a fost mai degrabă vizibilă Vinerea Mare decât Duminica de Paşti.
 
Bibliografia care există în momentul de faţă, mare parte produsă de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România (care, în marea majoritate a cazurilor, s-a ocupat şi de amplasarea de cruci, troiţe şi monumente în fostele locuri de încarcerare), ne dovedeşte dominanţa referinţelor religioase creştine în arhitectura memoriei, aşa cum s-a constituit ea după 1989. Practic, într-un fel sau altul, în toate aceste locuri există acum cel puţin o referinţă funerară creştină, dacă nu şi o capelă, sau biserică de-a dreptul, după tradiţia martirioanelor creştinismului timpuriu.
 
Nu este de mirare, deci, că primele memoriale au încercat să emuleze acest model din care s-au desprins. Chiar dacă nu sunt în întregime în formă de biserici sau capele, memorialele de după primul război mondial (ba chiar şi memorialul WWII de la Washington, DC, inaugurat în 2004) conţin elemente de limbaj formal provenind din arhitectura religioasă (în exemplul ultim, cupolele cu oculus, de pildă, care marchează războiul din Atlantic şi războiul din Pacific).
 
Dar altfel, în relaţia cu locul public, pare că neutralitatea este chiar o condiţie . Locul public contează pe această capacitate chorală a sa, de a putea găzdui orice fel de cetăţean al urbei, fără a ţine partea vreunuia (sau valorilor, ideilor, credinţelor sale), tocmai ca, prin intermediul acestei neutralităţi, să găsim jumătatea de drum necesară pentru a-l întâlni pe celălalt, la fel de cetăţean ca şi primul.
 
Prin urmare, pare important să observăm că memorialele, mai ales cele care comemorează moartea unei diversităţi de persoane (Vietnam Memorial, WTC Memorial) împărtăşesc, mai recent, o aceeaşi intuiţie a caracterului universal şi non-denominaţional al dispariţiei fiinţelor memorializate. Or, aici sunt de găsit reproşurile pe care le fac memorialului lui 1989 din Piaţa Revoluţiei de la Bucureşti: a) că nu este suficient de neutru religios pentru evenimentul pe care îl comemorează şi că, b) dacă totuşi alege să facă referire la o religie, referinţele sunt incorecte simbolic (călcatul pe cruce, de pildă, sau secţiunea triunghiulară a obiectului vertical - obelisc, probabil - care, deşi de referinţă egipteană, ar trebui să ne amintească despre Sfânta Treime!).