Un interviu (I)

Studenţi de la arhitectura clujeană mi-au pus, prin domnişoara Codruţa Ghiran, o seamă de întrebări. Vi le redau în cele ce urmează:

Codruţa Ghiran: Aţi povestit / scris mult despre formarea dumneavoastră post-universitară. Totuşi anterior acestei perioade, ce moment relevant vă amintiţi din viaţa studenţească? Cum aţi ajuns student la arhitectură şi ce însemna asta in perioada comunistă?
Augustin Ioan: Vin dintr-o familie de învăţători, unde artele erau, însă, mult apreciate şi practicate. Tata a scris poezie (până înainte de a muri, cum aflăm acum, sora mea şi cu mine, când triem hârtiile rămase de la el), a pictat, mama cânta la vioară. Am ajuns, aşadar, la Şcoala de artă din Tulcea încă din gimnaziu, unde am făcut pictură şi desen cu profesorul Adrian Pall. Dânsului, care a observat că sunt mai bun la desen şi grafică decât la pictură, îi datorez sugestia de a deveni arhitect, pentru că era evident că părinţii nu-mi vor da voie să dau admitere la liceul de Arte Plastice. Aşa că am făcut mate-fizică la Spiru Haret din Tulcea şi apoi am dat examen şi am reuşit la arhitectură, unde erau, în 1983, 55 de locuri pe care au candidat de 9,5 ori mai mulţi; după eliminatoriile, două, de desen, de trei ori mai mulţi şi în final am intrat (evident, pe lista celor nouă care am plecat apoi în armată la Rm. Vâlcea). Şcoala era destul de săracă în informaţie şi profesori buni. La proiectare erau cam tot cei care au ieşit la pensie de curând, deci nicio surpriză dacă v-aş spune numele. Excepţionale au fost cursurile profesorului Anton Dâmboianu (teorie, stiluri), Cişmigiu (structuri, în fiecare dintre cei trei ani am trecut din scris, cu 9 sau 10, parcă îmi şi pare rău că n-am apucat să discut cu dânsul niciodată mai mult, colegii mei au poveşti cu el din oral, din restanţe) şi, desigur, cursul de estetică al profesorului Cezar Radu, care mi-a şi devenit mentor şi excepţional prieten, ulterior. Nu exista informaţie nouă, nu puteam circula. În excursiile făcute, spectaculos, inclusiv în SUA, mergeau doar cei cu dezlegare de la UASCR (care, culmea, şi rămâneau pe-acolo, în ciuda încrederii pe care o prezentau la organe), aşa că nu m-am putut apropia şi nici nu aveam bani de aşa ceva. Puţinii bani câştigaţi în plus veneau din meditarea colegilor arabi, care erau semnificativ mai mulţi ca noi (şi, evident, mult mai slabi). Asta a fost partea haioasă a studenţiei la cămin, că stăteam cu ei, le-am învăţat obiceiuri şi mâncăruri, cu unii suntem încă prieteni şi astăzi, noroc cu Facebook. Eram destul de izolaţi şi de lume, dar şi de societate, părinţii ne protejau de lipsuri şi cred că şi profesorii o făceau cumva, pentru că proiectam halucinaţi şi dânşii şi noi tot felul de hoteluri în Emiratele Arabe (pe care, în realitate, le făceau echipele rectorului de-atunci, din care strălucea dl. Dinu Patriciu, asistentul său). Am fost o generaţie de test. Pe noi au reintrodus arhitectură clasică la anul 1 în loc de Bauhaus-ismele de până atunci (şi de după noi, de altfel), aşa că am desenat Athena Nike şi Teatrul lui Marcellus, volute şi arhitrave, iar în anul IV ne-au dat un proiect de hotel în Abu Dhabi pe care majoritatea l-am picat. Am avut şi două restanţe în anul al II-lea, la Dorian Hardt (Materiale de construcţie) şi, apoi, în semestrul al doilea, la Dan Ionescu (structuri), pentru că l-am lăsat pe toamnă ca să trec la Hardt. În toamnă mi-a dat 9 şi gata cu îndrăgostitul vs. şcoală. Despre cei de la atelier nu o să spun nimic. Ex nihilo, nihil. Profesorul meu de proiectare a fost Richard Meier. Împreună cu Marian Coman, colegul meu de cameră şi de trăznăi în facultate, am făcut cerere la decan (Gabriel Cristea), să ne dea voie să ne înscriem la Biblioteca Americană, care era vizavi de facultate, pe str. T. Arghezi. Ne-a chemat în cabinet, ne-a tras un perdaf că vrem să-l băgăm la puşcărie cu cererile noastre, că ne băgăm pe noi la puşcărie dacă facem asta, ne-a rupt cererile şi ne-a dat afară. Drept urmare, ne-am dus şi ne-am înscris la American Library, unde, în naivitatea noastră, credeam că, dacă luăm să citim doar cărţi de arhitectură, n-o să ne ia în cătare securitatea... Dar aşa am învăţat să proiectăm, am citit despre postmodernismul american, am văzut albume de Meier, a cărui arhitectură, cu traseele ei regulatoare geometrice era uşor de înţeles. Când am venit în SUA, în 1993, ştiam clădirile alea pe de rost!