După Sodoma

Alexandru Ecovoiu
După Sodoma
Editura Polirom, 2012



*****
Prezentare autor
 

Alexandru Ecovoiu (n. 1943) a debutat în anii '80, iar în atenţia publicului şi a criticii literare a intrat cu adevărat în 1995, odată cu apariţia romanului Saludos (Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1996; nominalizat la Premiul "LiterArt -XXI", SUA, 1997; Premiul revistei Observator, München, 1998). Romanul a fost tradus în limbile germană, franceză, spaniolă şi sîrbă. Confirmarea talentului său a venit în anul 1997, cînd a fost publicat romanul Staţiunea (Premiul Academiei Române). În 2001 publică volumul Cei trei copii-Mozart (nominalizat la Premiul ASPRO), iar în 2002 romanul Sigma (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti).
De acelaşi autor, la Editura Polirom au apărut Saludos (2004, ediţia a III-a), Ordinea (2005), Sigma (2005, ediţia a II-a), Staţiunea (2007, ediţia a II-a) şi Cei trei copii-Mozart (2008, ediţia a II-a).

*****
Intro
 

După o tinereţe libertină şi aventuroasă, Thomas, profesor de etică în Copenhaga, începe să fie preocupat de descendenţa sa. Donator, cîndva, pentru o clinică specializată în fecundări in vitro, vrea să-şi vadă copiii -unii, poate, deja tineri adulţi. Identitatea lor, ascunsă în memoria calculatoarelor clinicii, nu poate rămîne la nesfîrşit o taină pentru Thomas, care porneşte să-i caute. Pe fundalul rătăcirilor eroului într-o lume care, prizonieră a sexului şi plăcerii, ar avea nevoie de un nou potop purificator, romanul ne vorbeşte despre identitatea profundă a individului, realitatea cuplului şi sensul sexualităţii.

*****
Fragment
 

Niciodată nu se mai gîndise Thomas atîta la ceea ce, cîndva, fusese - aşa socotise pînă de curînd - doar o mică afacere. Strict personală, nevinovată, aproape dată uitării. Copiii mei! Povestea de odinioară, nici măcar poveste, o mică taină, putea fi cuprinsă într-o singură propoziţie, trei-patru, cel mult, fără amănunte. Totul fusese ceva atît de intim, încît, la o adică, nici nu mai trebuia pomenit vreodată. Nimeni nu avea să-i ceară nicicînd socoteală pentru aşa ceva. După atîţia ani, dintr-odată, simţea că nu fusese ceva tocmai curat, moralmente asta. Nimeni nu ar fi avut temei legal, ştia bine, să-l judece în vreun fel, nu era singurul într-o asemenea situaţie, şi, poate, numai în mintea lui izbucnise, pe neaşteptate, peste vreme, totul.

Tocmai trebuia să le vorbească în după amiaza aceea studenţilor despre Familia în clasa de mijloc, era primul capitol dintr-un curs despre moralitatea părinţilor, un curs special, introdus chiar la insistenţele lui în programă: erau vremuri neprielnice pentru cuplurile bărbat-femeie, alte legături, bărbat-bărbat, femeie-femeie, veneau acum să le ia locul, după Sodoma, cum ar fi zis Antonia.

Ce să le spun şi ce să-i întreb pe urmă? Ce calificative să le dau? Thomas aproape că se oprise în drum, încetinise mult pasul, avea chiar o uşoară ameţeală. Nu-i venea să creadă că, dintr-odată - aşa cum se întîmplase cu o zi în urmă -, ceva neimportant cîndva putea să izbucnească năucitor. Cine sînt copiii mei? Unde? Cîţi? Ce nume poartă?
Fusese donator de spermă. Pentru sămînţa sa primise bani. Pe care îi cheltuise pe benzina motocicletei sau cu drăguţele lui care îşi trăgeau şi ele porţia de sămînţă, nu mai mare decît capişonul unui prezervativ sau, alteori, cît o înghiţitură, digerînd milioane de posibili Thomaşi. Şi stridiile se mîncau de vii.
 

*

Thomas crezuse că e un un gînd trecător, o meandră a unei conştiinţe aproape niciodată puse la încercare. Oricum, nu ca în după-amiaza aceea. Le-a vorbit studenţilor despre sfînta familie, despre îndatoririle părinţilor, despre criza celei mai vechi instituţii din lume. Cea mai slabă prelegere din cîte ţinuse vreodată, coerenţa discursului a fost dată peste cap atunci cînd, la jumătatea unei fraze, Thomas s-a oprit, apoi l-a întrebat pe un student ce-şi tot mîngîia barba rară, trei fire: "Al cui este copilul unui donator de spermă?". "Al femeii care l-a purtat..." a venit, după o oarecare ezitare, răspunsul.
Thomas şi-a reluat expunerea, dar a repetat, în parte, ceea ce mai spusese, omiţînd ceea ce era esenţial pentru logica întregului. O zi proastă, şi-au zis, îngăduitori, studenţii; îl apreciau pe Thomas, o studentă era aproape îndrăgostită de el sau numai se fandosea.

Nici ziua următoare nu a fost mai bună. Apoi a venit sîmbătă: Thomas nu a ieşit din casă. Răstignit în pat, privea ţintă în tavan, ceasuri întregi; ţigările fumate nu l-au liniştit, nici paharul cu votcă poloneză, umplut de cîteva ori. Nici nu ar fi trebuit să se sinchisească, existau pe lume copii abandonaţi, copii din flori, copii ai străzii; alţii, orfani; ai săi (?) erau, îşi zicea, la loc sigur, îndestulaţi, în grija unor părinţi care nu le erau chiar părinţi, doar mamele erau adevărate; taţi sterpi îi creşteau, pe cine ştie unde, copiii. Copii care nu erau născuţi din dragoste, dar erau pe lume şi nenumăraţi copii zămisliţi prin violenţă ori din împreunări întîmplătoare; nu, iubirea nu era o condiţie obligatorie; Thomas ştia bine că părinţii lui nu se iubiseră, ajunseseră chiar să se urască. Dar îl adoraseră, chiar dacă, mai tîrziu, tatăl se arătase, deseori, nemulţumit de odraslă. De sus, din cer, sau de unde ajunseseră, se gîndeau încă la el. Nu se gîndeau, pentru că Thomas nu credea în viaţa de apoi.
O inutilă criză de conştiinţă, şi-a zis. S-a gîndit şi la un neauzit - pînă în după-amiaza aceea - glas al sîngelui. A exclus o astfel de posibilitate, nu suportase niciodată paranormalul, poveşti.

Un nejustificat complex de vinovăţie ce avea să treacă.
Nu a trecut. Nici nu s-a adîncit; oricum, Thomas se gîndea tot mai mult la soarta cîtorva zeci de fii şi fiice, poate sute, cărora nu avea să le audă vreodată glasul. De văzut, nici vorbă. Dar de ce nu? Asta l-a făcut să îşi piardă de tot liniştea. Dacă şi-ar fi cunoscut măcar doi-trei dintre urmaşi! Un drept la care, atunci cînd se întocmiseră actele, renunţase. O afacere de onoare; nimic nu trebuia, vreodată, să tulbure liniştea unor familii care trecuseră prin ceea ce multe altele nu fuseseră în stare. Capii acestora, mai ales: nu era chiar uşor să ştii că nevasta merge la o clinică pentru a fi pătrunsă de sperma altuia, a ta fiind apă chioară sau inexistentă...
 

*
 

Thomas fusese un ales. Nu al sorţii, deşi nu se putea spune că avusese una potrivnică, ci al clinicii H&V-Cryos. Secţia internaţională. Înfăţişarea contase cel mai mult. Înalt, blond, bine clădit. Trăsături plăcute, bărbia - despicată - puţin cam mare, dar asta îi dădea un aer voluntar. Albastrul privirii, cald - nimic de albastru-fiord, rece, cum aveau unii nordici -, răspîndea lumină, numai că, în poză, ochii fiecărui bărbat erau acoperiţi cu o bandă neagră. Un chip viril, prietenos, păr bogat, o coamă. Înalt, puternic, îmbrăcat în costum de motociclist, cu casca într-o mînă, pregătit să încalece pe Triumph-ul argintiu - cum arăta în una din fotografiile de prezentare -, Thomas putea să fie şi alesul unui regizor de cinema, nu doar al unor viitoare mame. Înfăţişarea, pentru un viitor donator, era o primă condiţie pentru a intra în vederile clinicii, dar insuficientă. Thomas era şi student, în vremea aceea, asta presupunea o anume inteligenţă, educaţie, responsabilitate. Nu era încă bărbatul echilibrat ce devenise apoi; mai pornea, în vremea aceea, cîte un scandal, mai fuma cîte o ţigară interzisă, schimba mult prea des amica, mai pierdea, rar, cîte un examen, însă acestea erau amănunte de care echipa medicală ce făcea selecţia nu prea ţinea seama, pentru că altfel ar fi rămas fără donatori, tinereţea nu era un timp al virtuţilor. Şi-apoi clinica nu vindea moralitate şi nici mamele nu vroiau filozofi sau sfinţi, ci virilitate. Starea sănătăţii venea să încheie şirul de condiţii. Analize peste analize, unele, pentru un plus de siguranţă, chiar repetate. Clinica, deschizătoare de drumuri în vremea aceea, ţinea nespus la un parcurs ireproşabil. Una din principalele condiţii era ca bărbatul şi femeia să se angajeze că nici unul dintre ei nu va căutasă dea de urma celuilalt. Fotografiile fiecărui bărbat aveau, tot pentru siguranţă, o anume neclaritate, bine calculată, cu greu s-ar fi putut schiţa, mai ales peste ani, un portret-robot. Erau făcute de la semidistanţă, aveau mister, femeile, în general, erau atrase de taine. Chiar dacă, de cele mai multe, aflîndu-le, le păstrau cu greu. Clinica era prevăzătoare; nici bărbaţii nu prezentau mai multă încredere; unii dintre ei s-ar fi putut dovedi mai curioşi decît oricare dintre viitoarele mame.

Thomas, aşadar, fusese un ales. Ascendenţa sa - fracţiunea norvegiană - te ducea cu gîndul la stăpînii fiordurilor, la apele Nordului, la corăbiile vikingilor. Pe vremea foamei, străbunicii lui din partea tatălui, de fel din Oslo, Christiania pe atunci, veniseră în Danemarca, colindînd, ani de-a rîndul, din oraş în oraş pînă să se aşeze în Copenhaga. Unul dintre strămoşi fusese un rus alb refugiat după victoria bolşevicilor. Şi nici acesta nu fusese slav pe de-a-ntregul, mama lui fiind nemţoaică, fiică de general. Thomas era cetăţean al regatului danez. Amestec prusaco-slav pulsînd în sînge nordic; nemţoaica fusese blondă, fiul ei pe jumătate rus, la fel, amîndoi cu ochii albaştri, nimic nu alterase fizionomia norvegiană şi, fireşte, nici pe cea daneză: mama lui Thomas cobora dintr-o veche familie din Odense. Metisarea aducea un plus de vigoare, Thomas, uneori, dovedea prea multă, altfel nu şi-ar fi risipit o bună parte din ea tot călărind motocicleta, încăierîndu-se cu alţii pe măsură şi schimbînd mereu drăguţele; din acest surplus donase o parte clinicii H&V-Cryos, s-ar fi putut spune. Aşa judecînd, şi despre donatorii de sînge s-ar fi putut zice că mulţi dintre ei făceau asta pentru bani sau bonuri de masă, transmiţînd, unii, odată cu fluidul salvator, şi boli ascunse, mortale. Totul, de fapt, pe lume, era mortal.
 

*
 

În venele lui Thomas curgea, amestecat, sîngele mai multor neamuri; radicalul viking era dominant, dar nici globulele slave sau prusace nu se făcuseră apă. Pecetea daneză a cetăţeniei punea, oarecum, lucrurile în ordine. Dacă nu cumva le încurca şi mai mult: Thomas se putea socoti cetăţean al lumii. Mai ales după ce sămînţa lui rodise în femei dintr-o mulţime de ţări. Fiii şi fiicele sale aveau cetăţeniile părinţilor, dacă taţii declaraţi ai celor livraţi de clinica H&V-Cryos - Cryos, mai simplu - puteau fi numiţi taţi. Putea să li se spună şi aşa: copiii se născuseră în ograda lor. Cu o mulţime de urmaşi - neştiuţi, e drept, dar siguri -, Thomas era chiar un Pater. Cîştigase cîndva nişte bani, făcînd mult bine, indirect, unor femei pe care nu trebuia să le cunoască vreodată. Sămînţa sa amalgamată adusese împlinire unor familii din toate punctele cardinale. Un cîştig substanţial pentru clinică şi unul nu cine ştie ce pentru Thomas; o şedinţă şi, gata, o sută de dolari. Nu prea des, existau nişte reguli, dar totdeauna banii erau bineveniţi. Din recoltarea trecută deja, între timp, se plămădeau în pîntece necunoscute feţi. Nu se ştie cîţi, dintr-o singură donare. Femeile purtătoare de mici Thomaşi erau vegheate de medici, asistente şi soţi. Linişte deplină, alimentaţia potrivită, minerale - calciu, mai ales, pentru viitoarea osatură a celui ce avea să se nască. Urmaşii lui Thomas învăţau în şcoli bune, particulare, aproape sigur; familiile sărace nu-şi puteau permite să aducă pe lume copii scumpi cu taţi aproape neştiuţi; odraslele pierdute ale lui Thomas se năşteau sub zodii bune.

Thomas se gîndea la cei ce purtau în trupurile lor o parte din sîngele său; zeci, poate sute de Thomaşi ocupau spaţii în lume. Un pătuţ, mai întîi. Apoi o cameră, unapartament. Funcţii, cînd venea vremea. Ajunşi la treizeci, treizeci şi cinci de ani - timpul trecea repede -, unii dintre ei ar fi avut de luat hotărîri importante, nu doar pentru ei. Decisive, uneori. Cîţiva ar fi ajuns ofiţeri. Măcar unul. Ar fi refuzat să bombardeze un anume teritoriu. Tînărul locotenent ar fi fost judecat de un tribunal militar, degradat şi închis pentru mulţi ani. Sau nu ar fi refuzat; depusese un jurămînt militar, trebuia, cînd primea ordin, să omoare oameni. Din adîncul unei eprubete se ridicase un asasin. Nu, erou. Pentru că va fi, la rîndul său, ucis de un soldat al armatei adverse şi, post-mortem, va primi o medalie. Un altul va ieşi un medic vestit. Alţi Thomaşi vor ajunge profesori, ingineri, pictori: doar familiile cu o anumită stare apelau la Cryos: copiii acestora aveau obligaţia să reuşească. Unii vor fi nişte neisprăviţi, şi din os regesc se putea aşa ceva.
Toate acestea pentru că nişte soţi erau sterpi. Şi pentru că un cuplu vroia să aibă un băiat blond sau măcar şaten, cu ochii albaştri, înalt, puternic. O fată ca o zînă, cu picioare lungi, suplă; zînele erau bălaie...
 

*
 

Liniştea chiar s-a întors, dar numai pentru o vreme: ce-ar fi fost să-şi vadă, să-şi întîlnească unul din urmaşi sau măcar să afle cum arată, ce face, cum o duce? O fotografie a acestuia doar să privească. Să îl audă la telefon. Ori să îi povestească, fie şi vag, cineva despre vreunul. Imposibil. Totul fusese pus sub semnul tainei, al unui anonimat asumat, dorit de toate părţile, clinică, mamă, donator. Într-un fel, chiar era bine aşa, Thomas nu vroia - cine ştie cum se întorceau vreodată lucrurile, legile? - să ajungă să răspundă de nenumăraţii săi urmaşi, fii şi fiice, răspîndiţi pe cine ştie unde în lume. Unii dintre ei ar fi putut chiar să-i ceară socoteală pentru că fuseseră pentru el, cîndva, marfă. Dacă erau numiţi copii din flori cei fără tată cunoscut, cei vînduţi în ascuns, microscopici la vremea înţelegerii, cum s-ar fi numit? Erau rodul tăcerii; al unei minciuni prin omisiune: cineva ştia cine era tatăl lor, şi tocmai asta nu trebuia să se spună, aşa fusese pactul, cam diavolesc. Copiii aduşi de o barză fantomatică, o umbră de pasăre, erau totuşi copiii mamelor care-i născuseră, asta neîndoielnic. Şi ai unor bărbaţi bine ştiuţi doar într-un cerc restrîns. Thomas, faţă de urmaşii săi, nu era nici măcar un anonim, un necunoscut ocupă un spaţiu, traversează timpul, este, în anumite condiţii, reperabil, identificat de cine doreşte asta cu tot înadinsul. Thomas nu exista: nici unul dintre urmaşi nu avea ştiinţă de el.
 

*
 

De ce să fiu vinovat? Cine se gîndea la aşa ceva acum cincizeci de ani? Sau chiar mai puţini... Donatori de... Peste tot atîţia ani sau chiar mai repede, se vor găsi clinici şi mai eficiente: donatorii vor depune sămînţa direct... Un act sexual pe întuneric. Într-o perioadă fertilă a femeii. Rapid, sigur. Nu pe întuneric, pe lumină. Femeia a plătit, trebuie să vadă cine este cel care... Femeia va purta o mască. Pentru ca donatorul să nu aibă nici un indiciu. Nu va şti nume, nu va şti figură! Undeva aşteaptă un viitor tată. Aşa-zis. Nimic imoral, există deja menaje în trei. În patru. În paisprezece, în sută, o mie, un milion!... Omenirea e obsedată de sex; mental, totul e prins într-un singur menaj, manej...

Cam aşa i se părea lui Thomas că stau lucrurile. Oricum, pînă la libertatea sexuală absolută nu mai era mult. Ce atîtea complicaţii, recipiente, aparatură, congelare? Cryos şi alte nenumărate stabilimente asemănătoare aveau să devină staţiuni ale unor plăceri aproape nevinovate. Ieftin, sigur, agreabil. Soţul steril avea să se arăte înţelegător, doar nu era vorba de o infidelitate la mijloc! Dimpotrivă, iubire; femeia aducea în casă un copil ce trebuia să îi lege şi mai mult! Doar acesta le lipsea pentru a fi fericiţi! Fără prejudecăţi şi false pudori.

Lumea o luase razna rău, Thomas se putea socoti un înger. Un fel de arhanghel Gavril, care aducea femeilor vestea că vor avea un fiu! Chiar duhul ce pogora asupra unora dintre acestea, împlinind aşteptarea! Cam aşa ar fi putut spune despre sine Thomas, prea puţin evlavios, dar nici ateu, evangheliile fiind pentru el lecturi necesare, dar mai mult ca exerciţiu cultural, un creştin nu tocmai convins. Isus nu fusese copilul lui Iosif, scria în Carte. Thomas ce le era celor născuţi din sămînţa sa? Convenţia încheiată cu clinica excludea orice raportare faţă de aceştia. Dar exista şi un drept natural, cine putea să i-l ia, în afară de Dumnezeu? Thomas avea totuşi o oarecare teamă faţă de Cer, preţuia Vechiul Testament mai mult decît evangheliile; în Scriptura veche se vedea cu adevărat care era tăria celui ce făcuse lumea. Undeva exista o Putere. De acolo veneau toate, într-acolo plecau: nimic nu era în puterea omului, doar mici scamatorii prin care acesta credea că îşi păcăleşte soarta.