Ultimul om bun

În Vechiul Testament există o legendă: pe pământ trăiesc treizeci şi şase de oameni buni care ne păzesc. Fără ei umanitatea ar dispărea. Dar aceşti oameni buni nu ştiu că ei sunt cei aleşi. Au fost aleşi 36. Nu au mai rămas decât 2.

Beijing: un călugăr se prăbuşeşte mort în odaia lui. Un semn înfricoşător - un tatuaj? o arsură? - se întinde pe spatele lui şi în jos, pe şira spinării. Mumbai: un economist îndrăgit, un om care îi ajută pe săraci, moare pe neaşteptate. Pe corpul lui se regăsesc aceleaşi simboluri. Victimele sunt persoane implicate în acţiuni caritabile, toate purtând acelaşi semn al morţii. Veneţia: un poliţist întreprinzător încearcă să găsească legătura între toate aceste decese misterioase. Cine poate fi în spatele crimelor?

Lui Niels Bentzon, inspector cu experienţă, îi revine sarcina de a-i găsi pe "oamenii buni" din Danemarca şi de a-i preveni. Însă Bentzon este antrenat să vadă răul din oameni, nu binele. Unul câte unul, oamenii sunt tăiaţi de pe lista lui. Le simte secretele şi nelegiuirile.

O carte în care ştiinţa şi religia se împletesc într-o poveste alertă, cu ritm febril.

Tocmai când e pe cale să renunţe la cazul ce i-a fost încredinţat, Niels Bentzon o întâlneşte pe Hannah Lund, astrofizician strălucit, care suferă de pe urma morţii fiului ei şi a căsniciei sale ratate. Cu ajutorul lui Hannah, Bentzon reface puzzle-ul numeroaselor decese, scoţând la iveală un anumit tipar. Îşi dau seama că e vorba despre o crimă planificată perfect. Au avut loc treizeci şi patru de decese - mai urmează două, potrivit legendei. Dacă iau tiparul în considerare, Niels şi Hannah pot numi data şi locul în care se vor produce ultimele două crime. În Veneţia şi Copenhaga. Şi vor fi săvârşite acum.

Un roman poliţist fenomenal, centrat pe moartea misterioasă a «oamenilor buni» şi pe măiestria detectivilor de a rezolva enigma... înainte de a fi prea târziu.

"Ultimul om bun are tot ce îi trebuie unui thriller: story, secrete, conspiraţii, acţiune, aventură şi subiecte de interes internaţional. Un pariu câştigat." (New York Times)
"A. J. Kazinski ştie să dozeze perfect suspansul, luând cititorul tot timpul prin surprindere. Iar finalul cărţii este unul incredibil de reuşit." (Hamburger Abendblatt)

A. J. Kazinski este pseudonimul sub care semnează Anders Rønnow Klarlund şi Jacob Weinreich. Klarlund şi Weinreich locuiesc, împreună cu familiile lor, la Copenhaga. Colaborarea lor a început în 1999, după ce Klarlund a realizat scenariul filmului The Possessed. Încântat de această realizare, Jacob Weinreich, la rândul său scenarist şi scriitor, care a mai publicat independent trei romane şi peste 20 de cărţi pentru copii, l-a contactat pe Anders Rønnow şi au început să lucreze împreună.

Ultimul om bun face parte dintr-o serie de succes care este în curs de publicare în lumea întreagă.


Templul Yonghegong, Beijing, China

Nu zguduielile pământului fuseseră cele care îl treziseră. Cu ele se obişnuise - metroul trecea chiar pe sub Templul Yonghegong şi ameninţa constant să dărâme complexul de temple, vechi de mai bine de 350 de ani, din centrul capitalei chineze. Se trezise din somn pentru că cineva sau ceva stătuse aplecat deasupra lui în timp ce dormise. Îl privise. Era sigur de asta.

Călugărul Ling se ridică în capul oaselor şi privi în jur. Soarele stătea să apună; din cauza durerilor se culcase devreme.
- E cineva aici?

Durerea începu să se propage în tot corpul; nu putea să-şi dea seama dacă îl durea spatele, burta sau pieptul. Îi auzi pe călugării cei tineri vorbind jos, în curtea templului - ultimii turişti occidentali se îndreptau spre ieşire.

Ling strânse din dinţi şi se ridică în picioare. Avea în continuare senzaţia că cineva se afla în camera lui. Dar nu se vedea nimeni. Nu reuşi să îşi găsească sandalele şi se împletici în picioarele goale pe podeaua de piatră. Era rece. "Poate că o să fac un atac cerebral", se gândi el. Îi era greu să respire. Limba i se umflase şi se clătina pe picioare. La un moment dat fu cât pe ce să se prăbuşească pe podea, dar ştia că trebuia să facă tot posibilul ca să înainteze. Dacă avea să cadă acum, nu avea să se mai ridice. Trase adânc aer în piept, ceea ce îi provocă o senzaţie de arsură de-a lungul traheii, până în plămâni.
- Ajutor, încercă el să strige.

Dar vocea îi era slabă şi nimeni nu îl auzi.
- Ajutor!

Ling ieşi într-un culoar umed şi îngust, de unde intră într-o altă încăpere. Lumina portocalie a soarelui se strecura şovăitoare prin fereastra podului. Ling îşi studie corpul. Nu era nimic de văzut. Nici pe braţe, nici pe burtă, nici pe piept. Un junghi puternic aproape că îl făcu să-şi piardă cunoştinţa. Închise ochii pentru o clipă. Renunţă să se mai lupte cu durerile şi se pierdu în bezna de nepătruns a suferinţei atroce. Apoi avu parte de un moment de calm. Durerile veneau în valuri scurte, tot mai puternice de fiecare dată. Acum avea un scurt moment de respiro.

Mâinile îi tremurau când deschise sertarul şi scotoci în el, orbecăind. În cele din urmă, reuşi să găsească ce căuta: o oglinjoară mică, zgâriată. Se privi în ea. O figură înfricoşată. Ling îşi ridică uşor rasa de călugăr şi potrivi oglinjoara astfel încât să-şi poată vedea spatele până sus la ceafă. Apoi îşi ţinu răsuflarea.
- Dumnezeule, şopti el şi scăpă oglinjoara din mână. Ce e asta?

Singurul răspuns pe care îl primi fu sunetul oglinzii care se sparse izbindu-se de podea.

Telefonul vechi cu fise, de pe perete nu aducea nici pe departe cu vreun înger salvator, dar era singura lui salvare. Se târî înspre el. Un nou val de durere îl făcu să se oprească. I se păru că dură o veşnicie. Deschise ochii şi privi telefonul cu fise împotriva căruia protestase atât de vehement când îl montaseră. Autorităţile o ceruseră, din cauza turiştilor care vizitau templul - dacă i se întâmpla ceva vreunuia dintre ei, trebuiau să ceară ajutor. Din acelaşi motiv, numărul pentru apelurile de urgenţă era scris cu cifre uriaşe pe perete, iar alături se afla un ghiveci cu monede. Ling întinse mâna şi încercă să ajungă la ghiveci; reuşi să atingă marginea acestuia, dar se dezechilibră şi fu nevoit să-i dea drumul pentru a se putea sprijini de zid. Cioburi şi monede se împrăştiară pe podea. Ling ezită. Gândul de a se apleca i se părea cu totul neverosimil. Unul dintre ultimele lui gesturi de pe lumea aceasta să fie să se aplece după monedele mici şi lucioase, după ce-şi petrecuse o mare parte din viaţă lepădându-se de ele? Dar nu voia să moară încă şi, cu mâini tremurătoare, ridică o monedă, îi dădu drumul în telefon şi formă cele trei cifre care erau scrise pe perete. Apoi aşteptă.
- Răspunde odată, şopti el, tânguindu-se.

În sfârşit, se auzi o voce de femeie:
- Aţi sunat la urgenţe.
- Trebuie să mă ajutaţi.
- Despre ce este vorba? De unde sunaţi?

Vocea din receptor era calmă şi concisă. Aproape mecanică.
- Ard. Sunt...

Ling tăcu şi se întoarse. Cineva se afla acolo, era sigur de asta. Cineva îl urmărea. Se frecă la ochi, dar nu îl ajută cu nimic, nu se vedea nimeni. Cine să fi vrut să-i facă una ca asta?
- Trebuie să ştiu unde vă aflaţi, spuse femeia.
- Ajutor...

La fiecare cuvânt pe care îl pronunţa, durerea îi urca de-a lungul spatelui, în gât şi în gură, până la limba umflată. Femeia îl întrerupse politicos, dar hotărât:
- Cum vă numiţi?
- Ling. Ling Cedong, sunt... Ajutor! Pielea mea... arde!
- Domnule Cedong...

Femeia îşi pierduse răbdarea.
- Unde vă aflaţi dumneavoastră acum?
- Ajutor!

Se opri brusc. Deodată simţi cum ceva în interiorul lui se surpă. Ca şi cum lumea din jur se retrăsese, lăsându-l într-o stare de irealitate. Sunetele dispărură. Râsetele răzleţe din curte. Şi vocea din receptor. Timpul se oprise. Se afla într-o altă lume. Sau în pragul altei lumi. Îi curgea sânge din nas.
- Ce se întâmplă? şopti el. E atâta linişte!

În acelaşi moment dădu drumul receptorului.
- Alo? se auzi vocea mecanică din receptorul care atârna bălăngănindu-se. Alo?

Dar Ling nu o auzea. Clătinându-se, se apropie de fereastră. Privi cele trei pahare de pe pervaz. Într-unul din ele era apă - poate că o să-l ajute. Întinse mâna să îl apuce, dar nu reuşi. Paharul dispăru dincolo de pervaz şi se sparse izbindu-se de dalele de piatră din curte.

Călugării îşi ridicară privirile. Ling încercă să le facă un semn cu mâna. Le văzu gurile mişcându-se, dar nu auzi nimic.

Ling putea să guste şi să simtă sângele care îi curgea din nas.
- Dumnezeule, gemu el. Ce se întâmplă cu mine?

Pentru o clipă simţi că e pe punctul de a se volatiliza. Ca şi cum fusese redus la o piesă din visul altcuiva, din visul cuiva care tocmai se trezise din somn. Şi nu avea cum să se opună. Sunetele din jurul lui amuţiseră. Se prăbuşi la podea. Ateriză pe spate şi îşi aţinti privirea în tavan. În jurul lui era linişte. Zâmbi şi ridică mâna. Acolo unde, doar cu o clipă în urmă, se aflase tavanul, putea vedea nestingherit primele stele, pâlpâind slab pe cerul nopţii.
- Este atâta linişte, bolborosi el. Venus. Şi Calea Lactee.



Ceilalţi călugări dădură năvală în încăpere şi se aplecară deasupra lui. Dar Ling nu îi mai vedea. Mâna lui, care se întinsese în sus, se prăbuşi fără vlagă. Pe buze îi înflorise un zâmbet.
- A încercat să dea telefon.

Unul dintre călugări stătea cu receptorul în mână.
- La urgenţe.
- Ling! încercă să îl strige cel mai tânăr dintre ei, care nu era decât un copil. Ling, mă auzi?

Nu primi niciun răspuns. Călugărul cel tânăr îşi ridică privirea către ceilalţi.
- E mort.

Toţi tăcură şi îşi plecară capetele pentru o clipă. Câţiva aveau lacrimi în ochi. Cel mai bătrân dintre ei rupse tăcerea.
- Aduceţi-l pe Lopon. Nu mai avem prea mult timp.

Unul dintre călugări vru să-l trimită pe băiat, dar cel mai bătrân îl opri.
- Nu, du-te tu să îl aduci. Băiatul nu a mai trecut niciodată prin aşa ceva. Lasă-l să stea, să înveţe.

Călugărul o luă la goană, iar băiatul îl privi pe cel mai bătrân dintre ei.
- Ce o să se întâmple acum? întrebă el neliniştit.
- Phowa. O să-i trimitem spiritul mai departe. Lopon o să sosească numaidecât.
- Phowa?
- Phowa ajută spiritul să treacă mai departe. Să iasă din corp, prin cap. Nu mai avem decât câteva minute la dispoziţie.
- Şi ce se întâmplă dacă nu apucăm?
- O să apucăm. Lopon e rapid. Hai, ajutaţi-mă, nu se poate să-l lăsăm să zacă aici.

Nimeni nu schiţă niciun gest.
- Apucaţi de aici.

Băiatul şi alţi doi călugări îl apucară pe Ling de picioare. Îl ridicară şi îl aşezară pe pat.

Acesta stătea uşor aplecat pe o parte. Când cel mai bătrân dintre călugări încercă să-l întoarcă pe spate, dădu cu ochii de ceva.
- Ce e asta? întrebă el.

Ceilalţi se apropiară şi priviră mai îndeaproape.
- Uite. Acolo, pe spatele lui.

Toţi stăteau aplecaţi asupra călugărului mort.
- Ce e asta? întrebă băiatul.

Nimeni nu-i răspunse. Stăteau şi priveau tăcuţi semnul bizar care crescuse pe spatele călugărului Ling. Semnul se întindea de la un umăr la celălalt, acoperindu-i jumătate de spate. Ca un tatuaj sau ca un stigmat imprimat cu fierul încins.

Sau ca şi cum spatele îi fusese ars de flăcări.

Spitalul Suvrana, Mumbai - India

Giuseppe Locatelli primise e-mailul cu trei zile în urmă. I se spunea că trebuia să ajute la localizarea unui economist indian care tocmai decedase. Giuseppe nu avea niciun chef, dar de-abia aştepta să scape de India şi spera ca îndeplinirea unei sarcini de felul acesta să fie trambulina care să îl propulseze spre un post mai bun, la o altă ambasadă italiană. Poate în America. Visase la asta. Washington. Sau poate consulatul din New York, unde se ocupau de tot ce ţinea de ONU. Orice altceva decât străzile astea împuţite. De aceea nu ezită şi răspunse "da".

Drumul era lung şi anevoios, chiar dacă era dimineaţa devreme. Taxiul nu putea să înainteze decât foarte încet prin mahalalele înghesuite. Giuseppe învăţase încă din timpul primei săptămâni petrecute în India că nu trebuie să se uite la oamenii săraci. Să nu îi privească în ochi - aşa se alegeau turiştii aflaţi la prima lor vizită în India cu un cârd de cerşetori după ei. Dar, dacă îţi ţineai privirea aţintită înainte şi afişai o mină glacială, te lăsau în pace. În India trebuia să-ţi înăbuşi reacţia la sărăcie când mergeai pe stradă şi abia când rămâneai singur puteai să începi să plângi. Altfel erai pierdut.

Taxiul se opri.
- Spitalul Suvrana, sir.

Giuseppe îi plăti şoferului şi coborî din maşină. În faţa spitalului era coadă. Ale naibii cozi, peste tot erau cozi în ţara asta. Coadă la plajă, coadă la poliţie, coadă până şi în faţa celui mai sărăcăcios dispensar în care nu aveau mai mult de un plasture şi un sul de tifon. Giuseppe îşi făcu loc prin mulţime fără să privească lumea în ochi. Fără să înregistreze nimic din jurul lui.

Vorbi în engleză cu femeia de la recepţie.
- Giuseppe Locatelli. Ambasada Italiei. Am o întâlnire cu doctorul Kahey.

Doctorul Kahey nu părea afectat de stres şi de cohortele de oameni. Îşi menţinu calmul şi amabilitatea cât discutară despre Italia, despre Sardinia, unde Giuseppe nu fusese niciodată, în timp ce coborau scările îndreptându-se spre morgă. Giuseppe nu putu să nu-şi exprime admiraţia faţă de doctorul acesta amabil.
- Cu toţi oamenii aceştia care aşteaptă în faţa spitalului, cum de mai prididiţi?
- Nu au venit pentru consultaţie, îi zâmbi doctorul Kahey îngăduitor. Fiţi liniştit.
- Cum adică?
- Au venit ca să-şi arate respectul faţă de el.
- Faţă de el?

Doctorul Kahey îl privi cu uimire pe Giuseppe Locatelli.
- Bărbatul pe care aţi venit să-l vedeţi. Raj Bairoliya. Nu aţi observat că au venit cu flori?

Giuseppe se înroşi. Nu văzuse absolut nimic. Înaintase cu privirea aţintită în faţă, de teamă să nu îi privească în ochi şi să nu cadă victimă cerşetorilor. Kahey îi povesti mai departe, cu accentul lui cântat de indian:
- Bairoliya was one of the closest adviser to mister Muhammad Yunus, the inventor of the micro loan. You know mister Yunus?

Giuseppe clătină din cap. Dar auzise totuşi de micro-împrumut - împrumutul care făcuse posibil ca mii şi mii de indieni să pună pe picioare mici firme inovatoare.
- Yunus a primit premiul Nobel în 2006, spuse doctoral Kahey şi îl scoase pe economistul decedat din frigider. Dar, la fel de bine, ar fi putut să i-l acorde lui Bairoliya.

Giuseppe încuviinţă. Doctorul trase giulgiul la o parte. Economistul arăta liniştit. Pielea avea o culoare cenuşie. Giuseppe recunoscu aceeaşi nuanţă pe care o văzuse când stătuse lângă catafalcul bunicii sale. Îşi drese glasul şi îi spuse că trebuia să sune la poliţia italiană care îl trimisese la spital.
- Sure, sure.

Locatelli încercă să sune, dar momentan era ocupat.
- Tomasso di Barbara?
- Sì.
- Giuseppe Locatelli. Chiamo dall'ambasciata a Mumbai.
- Sì. Sì!
- Aşa cum m-aţi rugat, mă aflu lângă cadavrul lui Raj Bairoliya.

Vocea din telefon era răguşită şi agitată:
- Spatele. Îi puteţi vedea spatele?

Giuseppe se întoarse spre doctorul Kahey, care se trăsese deoparte ca să fumeze.
- Autorităţile italiene mă întreabă despre spatele lui.
- A, vreţi să vedeţi semnul.

Kahey ridică din umeri, aşeză ţigara pe pervazul ferestrei, cu filtrul spre interior.
- Poate că o să-mi puteţi spune ce este asta, zise el, cu o privire rugătoare. Va trebui să mă ajutaţi.

Giuseppe stătea cu telefonul în mână şi nu ştia ce să facă.
- Va fi nevoie să-l întoarcem.
- Sună-mă mai târziu, se auzi în italiană, apoi convorbirea se întrerupse.
- Come on. Don't be afraid. He won't hurt anyone. On three! Ready?

Doctorul Kahey rânji când Giuseppe apucă de cadavru.
- One, two, three!

Cadavrul fu întors pe o parte cu un pleoscăit, iar braţul acestuia căzu ţeapăn pe lângă marginea mesei de autopsie. Giuseppe Locatelli se holbă uimit la spatele mortului. Un fel de semn se întindea de la un umăr la celălalt al acestuia.
- What is it?


Polizia di Stato, Veneţia, Italia

Tommaso di Barbara aşteptase toată ziua convorbirea aceea. Aproape că stătuse cu ochii pironiţi pe telefon în timp ce încerca să-şi trateze începutul de răceală. Şi telefonul sună - la naiba, în cel mai nepotrivit moment cu putinţă. Tommaso se uită la aparat, în timp ce comandantul secţiei de poliţie îl privea cu o mină acuzatoare.
- Nu ştii nimic despre asta? îl întrebă şeful pe un ton inchizitorial. Un pachet trimis din China, comandat de aici, de la secţia noastră de poliţie, cu poşta diplomatică.

Tommaso nu răspunse. Se întrebă ce făcea la secţie şeful lui, comisarul Morante, la ora aceea. Altminteri, şeful nu dădea pe acolo decât când primeau vizita vreunei personalităţi mai importante. Tommaso avea o senzaţie neplăcută în tot corpul. Şi sentimentul că zilele la secţie îi erau numărate.

Comandantul repetă întrebarea:
- Eşti sigur? Cineva s-a folosit de canalele oficiale pentru a le solicita autorităţilor chineze să ne trimită pachetul acesta cu sigiliu. Prin Interpol. Fără aprobarea mea.

Respiraţia şefului mirosea a Chianti şi a usturoi.
- Tura mea începe acum, zise Tommaso, evitând să-i răspundă la întrebare.

Se ridică şi ieşi în ploaie.

Podul care făcea legătura între secţie şi barca poliţiei era primul pod din Veneţia care îi întâmpina pe toţi oaspeţii proeminenţi ai oraşului. După ce erau conduşi la mal, erau primiţi de comisarul Morante şi călăuziţi prin vechea curte a poliţiei, care odinioară găzduise călugări, apoi traversau Canal Grande pe podul poliţiei. Dar în noaptea aceea nu aveau niciun oaspete. Doar ploaie. Tommaso sări în barcă şi formă numărul "ultimului apel ratat".
- Alo?
- Tommaso la telefon, din nou. Mai sunteţi acolo?
- Da, da!

Giuseppe Locatelli părea tulburat.

Tommaso înjură în barbă. Ploaia dracului! Era imposibil să audă ceva. Îşi astupă cealaltă ureche cu mâna şi ascultă.
- Sunt tot la morgă.
- L-aţi întors?
- Da. E...
- Vorbiţi mai tare! strigă Tommaso. Nu vă pot auzi.
- Are un semn. Arată... incredibil. Ca un...

Tommaso îl întrerupse.
- Ca un tatuaj?
- Da.

Flavio şi tipul cel nou din Puglia se apropiară alergând prin ploaie. Erau cu Tommaso în tura de noapte.
- Puteţi face fotografii cu telefonul? întrebă Tommaso.
- Da. Dar am adus şi un aparat foto. Aşa cum mi-aţi spus în e-mail.

Tommaso chibzui repede. Dacă tălmăcise corect în ce ape se scălda şeful, probabil că zilele la secţie îi erau numărate. Prea puţine ca să aştepte după nişte fotografii care călătoreau cu poşta din India.
- Fotografiaţi-i spatele cu telefonul. Mă auziţi? E un caz urgent. Faceţi atât fotografii cu tot spatele, cât şi fotografii în detaliu - cât de aproape puteţi, numai să fie clare.

Flavio şi tipul cel nou deschiseră uşa şi intrară în cabina bărcii. Îl salutară pe Tommaso care, la rândul lui, înclină din cap.
- M-aţi înţeles? întrebă Tommaso.
- Da, spuse Giuseppe.
- Apoi trimiteţi-mi fotografiile ca MMS.

Tommaso întrerupse convorbirea. Dădu în buzunar peste flaconul cu pastile şi înghiţi vreo două, fără niciun alt lichid decât propria salivă, şi încercă să-şi dea seama de la cine putuse lua răceala. Poate de la cineva din azil. Asistentele şi maicile care o îngrijeau pe mama lui erau tot timpul în contact cu boala. Gândul la mama lui muribundă îl făcu să simtă un fior de regret prin tot corpul.