Cartuşe

Andrei Pogorilowski s-a născut pe 26 februarie 1968, la Bucureşti. A scris patru cărţi de teorie a timpului muzical şi a publicat două: Energii ale timpului muzical (1994) şi The music of the Temporalists (2011). De-a lungul timpului a publicat şi cîteva zeci de articole despre muzică în Adevărul literar şi artistic, Litere, Arte & Idei, Dilema, Idei în dialog.

Roman cîştigător al Concursului de debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2011.

Cartuşe este un roman savuros care pendulează cu dexteritate şi umor dintr-un secol în altul. Eroul central, Vlad Hârtopanu, fiul unui fost comisar sovietic, copilăreşte spectaculos în epoca ceauşismului tîrziu şi se maturizează în contemporaneitatea postdecembristă. Protagonist inhibat al unor aventuri erotice aparent hazlii, devine un soi de picaro pe dos, într-o comedie amară care nu este decît începutul unui lung şir de aventuri.

O carte irezistibilă - deşucheată cu graţie, carnavalescă, scrisă cu o imaginaţie lexicală debordantă şi cu o voluptate a detaliilor picante - care te cucereşte de la prima pînă la ultima pagină.

"Tuturor acelora care se vor întreba, pe bună dreptate, unde a stat ascuns pînă acum autorul acestei novele (sau telenovele literare, cum preferă el s-o numească) şi cum se face că po-sedă un aplomb şi o tehnică pentru care scriitori consacraţi ar ucide fără să stea pe gînduri, le răspund mîndru, în cunoştinţă de cauză: Andrei a stat mai mult pe-acasă, aici, în Bucureşti, şi, întocmai ca Vlad, personajul romanului, a citit biblioteci întregi de cărţi de-a valma, a studiat muzica, a exersat la pian şi a experimentat în bucătărie. Proza rezultată din cumulul acestor activităţi (adăugaţi la listă vizionarea unei cantităţi covîrşitoare de cartoons şi Looney Tunes) este inventivă ca o invenţiune, formalizată ca forma de sonată şi săţioasă ca o tocăniţă holistică, redusă la foc mic, în ceaun, peste noapte. Personajele ei sînt proteice, tribulaţiile lor sînt prozaice, justiţia care le pecetluieşte soarta este poetică, iar raportul dintre ele şi autor seamănă cu cel dintre Mario Vargas şi Pedro Camacho, dacă acesta din urmă ar fi semnat Mătuşa Julia... şi primul ar fi fost un genial autor de soap-uri radiofonice." (Răzvan Rădulescu)


Deşi în aparenţă un cuplu sociabil, părinţii lui Vlad fuseseră cele mai misterioase fiinţe pe care fiul lor însuşi le cunoscuse sau, mai bine spus, nu le cunoscuse vreodată. Născut la sfârşitul anilor '20 "în străinătate", Pantelimon Hârtopanu fusese după război "un fel de militar", cu toate că în perioada în care Vlad a pierdut un an şi patru luni din viaţă în bocancii trupelor de geniu, niciun ofiţer bătrân din unitate nu ţinea minte ca vreodată să fi existat în armata română gradul de "comisar". Sigur era faptul că, odată demobilizat, tânărul Pantelimon Hârtopanu petrecuse aproape cinci ani la Moscova, de unde se întorsese însurat cu Irina, mama lui Vlad, şi licenţiat în arta îmbunătăţirilor funciare pe care, însă, nu o va practica niciodată. Din acel moment, cariera lui va continua în Bucureşti, "la minister", "la consiliu" şi la alte instituţii niciodată numite până la capăt în prezenţa lui Vlad. De pe la începutul anilor '70 şi până în 1988, când Pantelimon Hârtopanu avea să moară, cuvântul "ambasadă" a devenit o constantă în rarele discuţii telefonice legate de serviciu ale fostului comisar. Bănuiala lui Vlad că slujba acestuia avea legătură cu diplomaţia era întărită de numeroasele deplasări în străinătate, care se petreceau în special vara, în timp ce ambasadorii Republicii Socialiste se aflau în concediu, pe teritoriul României.

Vlad-Ninel apăruse în viaţa soţilor Hârtopanu cu puţin înainte ca Pantelimon să împlinească cincizeci de ani şi, în primele luni, cea mai mare problemă a cuplului fusese dacă era bine să continue să vorbească nu numai între ei, ci şi cu nou-născutul, exclusiv în limba rusă - ori să ţină departe mormolocul cu ochi albaştri de trecutul lor sovietic. În cazul din urmă, riscau să producă un copil cu grave probleme de integrare pentru că, deşi stabilită de aproape douăzeci de ani în România, Irina avea în continuare doar un paşaport sovietic cu care să se legitimeze şi refuzase să înveţe limba ţării de adopţie dincolo de necesarul minimei supravieţuiri sociale. Până şi slujba ei, de corespondent TASS, se afla, practic, în imperiul de la răsărit. Cu cine va comunica micuţul Vladimir în limba română până când va ajunge destul de mare ca să poată fi dat la grădiniţă? Cu tatăl plecat de acasă câte şaisprezece ore pe zi? Cu mama ocupată la agenţia de presă?
- Sau poate va învăţa limba lui Mateevici de la Mărioara, fata din casă?

Aceste cuvinte, rostite de domnul Hârtopanu în rusă şi însoţite de gestul cu care de obicei oamenii alungă muştele, aveau să descrie peste câţiva ani o realitate de firescul căreia nu se mai îndoia nimeni. Copilul fusese dat, fără explicaţii, dar cu o substanţială mărire a plăţii lunare, în grija fetei de douăzeci şi unu de ani, care cu această ocazie fusese mutată din cămăruţa ei, în care aveau loc doar patul şi un lighean, în odaia copilului, mult mai încăpătoare. Mama naturală se mărginise să-l alăpteze pe Volodea în primele şase luni de viaţă ale acestuia, iar mai târziu să îl întrebe, cam aceleaşi două lucruri: "Ai mâncat?" şi "Azi ai lecţie?". În rest - îmbrăţişări ocazionale, exclamaţii fără patrie şi multă absenţă, în special în anii adolescenţei băiatului, când mama lui îi trimitea câte o carte poştală de două-trei ori pe an, din oraşe diferite, dar marcate cu acelaşi timbru de cincizeci şi cinci de copeici, reprezentând nişte biatlonişti de la Spartakiada de iarnă din 1982. Pe verso, o mână evident neobişnuită cu alfabetul latin, transmitea urări scurte şi îndemnul interogativ "Tata a luat doctorie pentru diabet?".

Primele amintiri ale lui Vlad sunt legate de apariţia ciclică a unor navete şi cutii pline cu băuturi sub masa din bucătărie. Le aducea tatăl său de la slujbă, ajutat de un şofer care se făcea remarcat prin faptul că părea în permanenţă extraordinar de serios şi extraordinar de speriat, iar starea aceasta i se putea citi în mişcarea de suveică a privirii, care părea că ricoşează de la un perete lateral la celălalt, cu o mică tresărire în momentul în care se abătea asupra persoanei asupra căreia, de fapt, trebuia să se aţintească. Cutiile nu dispăreau decât după una dintre petrecerile acelea în care oamenii vorbeau mai mult ruseşte şi la care Vlad nu avea voie sub niciun chip să participe. Din fosta cămăruţă a Mărioarei sau, iarna, de sub mormanul de haine, băiatul auzea balalăici, coruri şi recitări declamative, toate înregistrate pe disc într-un studio în care, în mintea lui Vlad, se preparau în acelaşi timp zeci de tigăi cu cartofi prăjiţi, într-atât de zgâriate erau plăcile marca Melodiya cu care mama lui îşi distra oaspeţii.

Apoi, de cum a început prima vacanţă de vară, s-au pornit "lecţiile". Mai întâi pian şi engleză. Apoi franceză şi solfegiu. Germană şi armonie. Italiană şi citire de partituri. Spaniolă şi contrapunct. Portugheză şi forme muzicale. Limbile străine fuseseră impuse de domnul Hârtopanu, care stăpânea şi el destule. Muzica - şi nu neapărat pianul - era opţiunea Irinei, care mai târziu a preluat sarcina predării istoriei muzicii cumpărând săptămânal două-trei discuri de la magazinul "Muzica" de pe Calea Victoriei şi lăsându-i-le lui Vlad pe pick-up-ul Korvet din camera lui. Nimic mai mult. "Lecţiile" îi ocupau copilului câte două-trei ore în fiecare zi. Era luat de la şcoală de Mărioara, i se dădea prânzul, apoi era dus la câte unul dintre nenumăraţii profesori particulari, unde rămânea pentru un interval de timp care nu se mai socotea în ore şi minute, ci în "şedinţe". La germană, de exemplu, şedinţele erau duble şi din această cauză, iarna, se terminau după apusul soarelui. Cea mai fericită, în tot acest timp, era Mărioara, care avea un talent înnăscut să îşi găsească în cartierele profesorilor câte un fochist, magazioner sau gestionar cu care lega prietenii amoroase şi de la care primea pe sub tejghea trufandale şi alte produse dezirabile ale comerţului socialist. Ajuns acasă, Vlad abia apuca să îşi facă lecţiile pentru şcoală - care în ochii părinţilor nu contau mai deloc. Urma ora de culcare, întotdeauna precedată de ascultarea unei jumătăţi de disc sau citirea câtorva pagini de literatură, în limba străină învăţată cu un an mai devreme. Nici măcar duminicile nu fuseseră în totalitate ale jocului şi copilăriei. Până în momentul în care mama Irina a decis că Volodea al ei, într-adevăr, are talent şi că merită să i se cumpere un pian, copilul fusese dus în fiecare duminică dimineaţă la liceul de muzică de pe strada Lemnea, unde era lăsat să repete câte trei-patru ore invenţiuni de Bach, studii uşoare de Czerny şi sonatine vieneze. Între timp, într-o cămăruţă cu zăvor, Mărioara era tratată de portarul şcolii cu ţigări superlong Cişmigiu şi cu lichior Majestic, specialitate. Merita această atenţie şi pentru că lucra la domnul Hârtopanu, pe care portarul îl cunoscuse încă de pe vremea când tatăl micuţului pianist era şef la...

Din pricina acestui regim de viaţă, amintirile cele mai dulci din copilăria lui Vlad aveau să fie pentru totdeauna legate de satul Mărioarei din podişul Târnavelor, acolo unde nu existau "lecţii", ci doar copiii din vecini şi infinita plăcere a cititului pe o păturică întinsă sub imensul păr din fundul curţii, în vecinătatea unui vechi cimitir săsesc, năpădit de buruieni. Acolo avusese timp Vlad, câte două luni pe an, să parcurgă cărţile copilăriei şi, mai târziu, literatura românească interbelică de finitudinea căreia avea să se simtă, de la o vârstă încolo, frustrat.

Două mari evenimente aveau să-i marcheze lui Vlad intrarea în viaţă. Mai întâi, în toamna anului 1982, plecarea intempestivă a mamei la Moscova, unde trebuia să participe ca ziarist la funeraliile lui Brejnev şi de unde nu avea să se mai întoarcă, ci doar să transmită, în următoarele două decenii şi jumătate, semnalul că este în viaţă, prin acele cărţi poştale laconice, adresate întotdeauna fiului şi în care nu se regăsea nicio adresă de expediţie în afara ştampilelor năclăite, în care uneori Pantelimon Hârtopanu reuşea să descifreze numele câte unei aşezări sovietice mai importante.

Peste numai patru ani, în ziua în care Vlad ajungea la majorat, tatăl său i-a făcut cadou o plimbare cu barca pe lacul Herăstrău. Rugat de cu zi să nu îşi facă niciun plan aniversar, liceanul a petrecut o noapte albă imaginându-şi că în sfârşit va afla cine îi sunt părinţii şi dacă era adevărat ceea ce bănuia el - şi anume că era de fapt un copil adoptat. Poate chiar din Rusia.

În acea după-amiază de joi, Vlad a primit o sută de lei şi a fost rugat să închirieze o barcă pe care să o tragă la mal în dreptul Aleii Trandafirilor, unde să aştepte o jumătate de oră - iar dacă timpul se va fi scurs fără ca tatăl lui să apară, să ducă barca înapoi la debarcader şi să se distreze cu restul banilor.
- La mulţi ani!

Până la urmă, bătrânul fusese cel care aşteptase pe mal sosirea fiului care habar nu avea să vâslească şi de aceea parcursese cei două sute de metri care despărţeau debarcaderul de punctul de întâlnire în mai bine de o jumătate de oră. Camuflat într-un vechi loden din piele şi ascuns îndărătul unor ochelari de soare cu ramă de baga, domnul Hârtopanu arăta ca în filmele sovietice cu enkavedişti şi "bandiţi" de farmecul cărora fiul lui nu avea să se bucure niciodată. Lui Vlad, situaţia i se părea comică, mai cu seamă că tatăl lui, proaspăt pensionat, i se păruse dintotdeauna o epitomă a sobrietăţii. Pesemne că timpul liber, devenit dintr-o dată sufocant şi boala care îl rodea tăcută smintiseră cumva aparenţa de odinioară a bătrânului. Comedia a continuat pe lac, acolo unde domnul Hârtopanu şi-a ridicat gulerul lodenului, apoi lavaliera de mătase de la gât, pe care şi-a pus-o peste gură ca să poată rosti, numai pentru urechile fiului, următoarele cuvinte:
- When I kick the bucket, check out the old wooden speakers! Happy birthday, Vladimir!

Apoi, devenind brusc un alt om, şi încă unul de existenţa căruia sărbătoritul nu avusese vreodată habar, fostul comisar a scos din buzunarul interior al lodenului o sticlă de Stolicinaia, pe care a desfăcut-o dintr-o mişcare şi din care a băut vârtos, oferindu-i-o apoi şi fiului care, deşi moştenise gena băutului, nu suporta de niciun fel gustul şi mai ales mirosul "eu sunt Inodor" al vodcii. Peste o jumătate de oră, cuplurile de îndrăgostiţi care profitau de primele zile însorite ale acelui an ca să se sărute sub pletele sălciilor de pe malul lacului, fură întrerupte din tandrele lor îmbrăţişări de spectacolul unei bărcuţe mânate de un domn în vârstă, îmbrăcat într-o cămaşă albă cu mâneci scurte şi cu gulerul descheiat, care vâslea ritmic şi, după fiecare opintire, răcnea, stârnind păsările din fostul parc de cultură şi odihnă I. V. Stalin, aceeaşi triplă interjecţie:
- URRRÁ! URRRÁ! URRRÁ!

În următorul an şi jumătate, Pantelimon Hâtopanu s-a ocupat temeinic cu grăbirea propriei morţi, refuzând prelungirea tratamentului cu insulină după primele semne de orbire şi continuând să bea, tăcut şi singur, după căderea nopţii, în timp ce vâna pe grila uriaşului aparat de radio Akkord frecvenţele mai puţin bruiate ale Europei Libere. Cu puţine luni înainte să moară, l-a rugat pe Vlad să îi găsească în bibliotecă volumul 45 din operele complete ale lui Lenin:
- De la el celălalt nume al tău este Ninel... Ar trebui să conţină textul "Despre cooperaţie"...

Acolo se afla ascuns încărcătorul pistolului rusesc din sobă, iar faptul că dintr-o parte se putea observa arcul acestuia şi singurul cartuş îi dădu lui Vlad frisoane, gândindu-se că tatăl lui, ajuns la mila propriilor neputinţe, avea de gând să îşi pună capăt zilelor stropind cu creieri sângerii tăblia plină de jeg a patului. După ce a indicat şi cahla îndărătul căreia se afla pistolul, l-a făcut pe Vlad să-i promită că va arunca cât mai repede cele două obiecte pe fundul Lacului Morii, de pe maluri opuse.
- Bine, a răspuns Vlad răsuflând uşurat, dar pentru asta spune-mi măcar de unde sunteţi. Tu şi mama... şi de unde am fost adoptat?

Râsul scurt al tatălui curmase la timp melodrama din mintea tânărului care, în sfârşit, află că neamul lui se trage din Bălţi şi din Sverdlovsk şi nu numai că nu fusese adoptat, dar semăna teribil cu bunicul lui, născut pe vremea ultimului război ruso-turc dinaintea revoluţiei lui Kerenski.


Moartea lui Pantelimon Hârtopanu survenise în timp ce Vlad se afla într-o unitate militară de la periferia oraşului Târgu Mureş. A aflat de eveniment abia după câteva săptămâni când, alertat de faptul că nici măcar Mărioara nu mai răspundea la telefon, a reuşit să obţină o permisie de trei zile. La Bucureşti, vecinii ştiau doar că domnul Hârtopanu murise la spitalul Elias şi că, atunci când Mărioara s-a dus să îl viziteze cu un sufertaş cu sarmale, a aflat că înmormântarea avusese loc cu o zi în urmă şi că de ea "s-au ocupat tovarăşii". Unde? Nimeni dintre vecini nu ştia, iar Vlad avea să depună prima floare pe mormântul tatălui, la cimitirul evreiesc de pe Bulevardul 1 Mai, abia în timpul următoarei permisii. Mărioara, după ce încercase câteva zile să îl caute pe Vlad la telefon la tot felul de unităţi militare din Târgu Jiu, Târgu Bujor şi Târgu Frumos, s-a lăsat păgubaşă şi a plecat în satul ei aflat la mai puţin de o sută de kilometri de batalionul de geniu în care Vlad, cu scrisul lui frumos, copia în registrul unic ordinele de zi pe unitate şi verifica situaţiile de efective atât de necesare planificărilor alimentare.

Toate acestea se petreceau în decembrie 1988, la aproximativ trei luni de la încorporare. În ianuarie, Vlad a aflat în faţa unui mormânt înzăpezit că destinul îl alesese să facă parte, într-un fel ciudat, din poporul ales iar acasă, că rămăsese deopotrivă singur şi extrem de bogat. În vechile difuzoare de lemn fabricate în Republica Socialistă Sovietică Estoniană se aflau douăsprezece minilingouri de aur de 24 de karate, fiecare cântărind câte cincizeci de grame, aproape 200 000 de dolari aranjaţi în ordinea seriilor, chiar dacă aveau valori diferite, şi încă trei teancuri, făcute sul şi legate cu gumă, de bancnote de câte o mie de mărci germane, pe faţa cărora Vlad citise cine ar fi putut scrie povestea de roman pe care tocmai o trăia: fraţii Grimm. Tot anul 1989 l-a petrecut în armată, refuzând concediul legal în schimbul avansării la gradul de sergent şi nereuşind să îşi şteargă de pe faţă un zâmbet venit parcă odată cu trupele de involuntari şi care îi scotea din minţi pe unii subofiţeri care, obişnuiţi cu slugărnicia posacă a trupei, se simţeau sfidaţi. În unele nopţi îl apucau crize se râs, ştiind prea bine că, în anii şi în ţara în care îi fusese dat să trăiască, nu avea absolut nicio şansă să se bucure de averea care îl aştepta, tăcută, într-o cutie menită să facă zgomot.

Apoi, cu o lună înainte de lăsarea la vatră, a asistat din biroul de furierat cum, dis-de-dimineaţă, toate cele opt companii din care era compus batalionul sunt înşirate pe imensul platou sportiv din spatele unităţii, cu carabinele şi pistoalele-mitralieră scoase din rastel şi însoţite de muniţie de război, dar nu şi de explicaţii. Alături de trupă mai rămăseseră numai locţiitorii comandanţilor de plutoane, cei mai mulţi caporali sau sergenţi din contingentul lui Vlad. Ofiţerii, maiştrii militari, subofiţerii şi personalul muncitor civil erau adunaţi în clădirea Statului Major, în sala în care de obicei se ţineau şedinţele de partid, şi se uitau la televizor, bruindu-şi singuri spectacolul cu pâcla deasă a fumului de ţigară. La prânz, de acolo a ieşit un maistru militar gras care, fericit că pentru prima dată în viaţă are ocazia să ordone ceva unui întreg batalion, a cerut gradaţilor să trimită pe rând soldaţii la cantină, lăsând plantoane pe lângă carabinele stivuite în proţapuri şi pistoalele mitralieră lăsate, pur şi simplu, pe jos. Simţind însă nedumerirea din ochii ostaşilor, maistrul militar a spus doar "Hai, băieţi, că o să fie bine!" şi s-a făcut nevăzut în clădirea din prefabricate a Comandamentului, cu tot cu misterul indecis al acestor cuvinte.

Abia mai încolo, când transmisiunea Televiziunii Române făcuse o pauză tehnică şi ofiţerii începuseră să se îndrepte şi ei, mânaţi de foame, către popota unităţii, printre soldaţi a început să circule zvonul că vorba "e groasă la Timişoara" devenise "e groasă şi la Bucureşti" ba, mai mult, că Tiranul fugise cu un elicopter în Iran.

Cu revoluţia picată la timp, cea de a doua cheie a cutiei cu comori fusese procurată. Toate planurile făcute în ultima lună de armată aveau să fie însă uitate din ziua aceea de februarie 1990 când Vlad a schimbat la un bişniţar arab din Grozăveşti prima sută de dolari şi a primit pe ea ceva mai mult de două mii de lei, încă nemăcinaţi de inflaţiile ce urmau să se succeadă mai apoi în valuri. Astfel, viaţa lui intrase cu arme şi bagaje sub zodia Dezordinii, care avea să se primenească abia peste paisprezece ani, când din toată averea bătrânului Hârtopanu rămăsese doar un apartament uriaş (cumpărat după ce Vlad a părăsit de bunăvoie, în beneficiul unor moştenitori, casa naţionalizată în care copilărise), Mini-Cooper-ul pentru oraş, SUV-ul Subaru pentru sfârşiturile de săptămână şi, bineînţeles, pianul Bechstein nou-nouţ pe care cheltuise cu nesăbuinţă aproape un sfert din valoarea moştenirii.

În primul an de libertate o cunoscuse pe studenta din Zalău, cu care a rămas pe toată perioada studiilor acesteia pentru că îl lăsa să citească. Lună de lună apăreau nenumărate cărţi cândva ţinute sub obroc, memorii de pe vremea când amantele românilor primeau în dar case, maşini sau podgorii, mărturii din închisorile comuniste, jurnale şi istorii nemaicenzurate. Vlad ar fi vrut să le citească pe toate, curios să afle ceva în legătură cu adevărata identitate a tatălui său despre care, iată, în sfârşit se dumirise ce fel de comisar ar fi putut să fie în tinereţe. Orice trezire la realitate era ogoită cu încă un drum la una dintre casele de schimb valutar din apropiere. Apoi a descoperit centrele culturale ale marilor civilizaţii europene deschise la Bucureşti şi bibliotecile aferente. Aceştia au fost anii în care Vlad a început să devină fluent în cele trei limbi pe care hotărîse să le stăpânească dincolo de nivelul suficient şi formal al manualelor: engleza, franceza şi germana. Pianina Dulizkis din copilărie murise din pricina umezelii în lungul an în care Vlad se afla la Târgu Mureş, iar casa rămăsese pustie-pustie. Nebănuind boala din interiorul instrumentului care din afară părea în regulă, proaspătul civil i-a ridicat capacul şi şi-a răşchirat degetele pe un acord bogat de fa diez major cu septimă de dominantă, care aşa a rămas, cu clapele acelea apăsate, până în ziua în care Vlad şi-a luat la revedere şi de la casă, şi de la pianina acesteia, ridicându-i la loc cu un pix clapele şi rezolvând vechea şi tăcuta tensiune armonică într-un acord final de si minor.

În apartamentul cel nou din cartierul Cotroceni, Vlad a trăit cei mai frumoşi ani ai propriei tinereţi alături de Raluca, fata arzoaică şi cheflie, ca mai toate buzoiencele frumoase, măritată mai târziu cu bucătarul fără picioare din California. Aproape că nu trecea zi fără să facă dragoste într-una dintre cele trei camere, în uriaşul living, dar şi în baie, în bucătărie sau în balansoarul de pe balcon, mutând dintr-un loc într-altul perne, cearceafuri şi păturici, pentru că Raluca decisese ca locuinţa lor să aibă de toate, dar să nu fie încărcată cu obiecte. Doi oameni - două perne, două furculiţe şi un singur televizor. Toate lucrurile aduse de Vlad de la fosta locuinţă au fost sortate iar surplusul aruncat sau exilat în boxa de la subsol, acolo unde se aflau şi paharele necesare în serile în care Vlad şi Raluca îşi chemau prietenii la o pizza făcută în casă şi stropită cu mult vin roşu. Când Raluca a plecat în America, Vlad a simţit pentru a doua oară în viaţă că rămâne absolut singur, acum într-o casă mare, plină de amintiri duioase şi mobilată minimal. Până la apariţia Maiei avea să mai treacă destulă vreme, timp în care casa a început să-şi umple podelele cu cărţi, haine şi gunoaie şi să arate ca o adevărată văgăună de holtei.

Când a devenit clar că Raluca nu se mai întoarce "în căcatul ăsta de ţară", Vlad a redescoperit muzica şi a început să camufleze mizanscena neprimitoare a propriului apartament cu lungi audiţii fie pe întuneric, fie la lumina mică a unei lămpi cu abajur de hârtie, urmărind orchestraţii şi polifonii în partiturile pe care şi le tot comanda din străinătate. Trecuseră aproape paisprezece ani de când nu mai studiase ceva la pian. Înainte de plecarea la oaste, îşi amintea el, se chinuise să înveţe pe dinafară un Intermezzo foarte cromatic, în si bemol minor, de Brahms. Derulându-l în înregistrarea fără interpret a memoriei, lui Vlad i-a venit o poftă nebună să atingă clapele unui pian, de parcă ar fi fost un fumător rămas fără gesturile liniştitoare ale viciului. Deşi afară se întunecase, s-a suit în Mini Cooper şi s-a oprit abia la supermarketul din cartierul vecin unde se vindeau, văzuse el, tot felul de piane şi orgi electronice. Sub privirile amuzat-nedumerite ale vânzătorului de la raion a pianotat apoi vreme de o oră acorduri, game şi arpegii, până când, oprindu-se, a spus cu voce tare:
- Da, trebuie neapărat să-mi cumpăr şi eu unul!

Prins în acea febră a achiziţionării pe care numai posesorii unor mari sume de bani nemunciţi o pot cunoaşte, Vlad a dat de urmele acordorului pianinei Dulizkis şi l-a rugat să îi găsească un pian german de top, nu mai vechi de douăzeci de ani.
- Banii nu sunt o problemă, a adăugat el cu nesăbuinţă, astfel încât în mai puţin de o lună îi sosea direct de la fabrica din Berlin o bijuterie de câteva tone, în valoare de aproape o sută şaptezeci de mii de mărci germane, plătite chiar în vechea monedă care nu de mult timp fusese înlocuită de euro, astfel încât gravurile bancare reprezentându-i pe fraţii Grimm s-au întors, după multe şi nebuloase peripeţii, în ţara în care fuseseră cândva tipărite.


- Să ne calce şenilele tancului dacă trădăm acest zălog de legământ! îi făcuse micuţul Hârtopanu să-şi pecetluiască jurământul în timp ce colegii ţineau în chip simbolic degetele pe basorelieful înfăţişând un tanc sovietic strivind trupurile unor ostaşi germani.

Pregătirea lansării durase câteva ore, pentru că în piuliţa bombei încăpea o cantitate impresionantă de fosfor. La cea de a treia cutie de chibrituri, pe Marius începuseră să-l doară degetele, însă Mario îi preluă corvoada cu vorbele "ori facem o treabă, ori ce facem?" şi raşchetase el următoarele o sută cincizeci de beţe. Odată bomba asamblată şi cu focoasa bine strânsă între cele două şuruburi, copiii mai aveau de rezolvat problema poligonului de trageri. În curtea şcolii era prea riscant, pentru că, estimaseră ei, suflul exploziei ar fi putut sparge geamurile din spatele claselor expuse. O dandana mult prea mare chiar pentru posesorii unei arme de calibrul celei care zăcea acum, armată, pe treptele monumentului. În faţa stegarului sovietic, aburcat la douăzeci de metri pe un soclu de marmură albă, se întindea un spaţiu pietruit în care se reculegeau de obicei turiştii din URSS veniţi cu autocarele şi care împărţeau copiilor copeici fără nici un fel de valoare tranzacţională în bursa şcolară. "Te pişi pe ele", spuneau elevii după ce le primeau mulţumind cetăţenilor sovietici cu cuvântul "spasiba". Te puteai pişa şi pe calităţile de poligon ale spaţiului pietruit, pentru că avea prea multe fire de iarbă. Piaţa Victoriei însăşi era pietruită, dar nu se puteau duce pur şi simplu în faţa clădirii Consiliului de Miniştri, lângă miliţienii de la circulaţie... ca să ce? Să arunce o bombă? Nici pomeneală!

Între Casa Oromolu, la etajul căreia locuia familia lui Mario, şi blocul de la intersecţia străzilor Paris şi Duiliu Zamfirescu, în care stătea Marius, se întindea o imensă parcare asfaltată ţinând de Consiliul de Miniştri. De cele mai multe ori aceasta era goală, deoarece instituţia mai avea două parcări, dotate cu barieră şi cu "să trăiţi!", una în spatele clădirii şi alta pe strada Paris, peste drum de locuinţa lui Andrei Pleşu. Iată poligonul căutat! Acolo nu se aflau decât trei Dacii ponosite şi duba neagră în care se încălzeau securiştii în civil plantaţi din loc în loc pe traseul Herăstrău-Comitetul Central al Partidului folosit aproape zilnic de convoiul prezidenţial. Pentru Mario, parcarea aceea făcea parte, într-un fel, din propria locuinţă. Acolo se juca cu mingea la perete sau asculta poveştile subofiţerilor civili de pe vremea când îi băteau pedagogii de la orfelinat cu piciorul scaunului în cap. Două şuruburi, o piuliţă şi o pungă aruncate pe asfaltul liber nu puteau face gaură-n cer şi, în caz de ceva, era Mario acolo ca să spună că se joacă şi el pe lângă propria casă. Cum Vlad, din motivele cunoscute, nu mai azvârlise niciodată cu o astfel de bombă, fu supus unui instructaj balistic amănunţit în care fuseseră puse în ecuaţie unghiul de aruncare, velocitatea, priza pungii şomoiogite, viteza şi direcţia vântului precum şi momentul desprinderii, foarte important pentru imprimarea unei traiectorii iniţiale perfect verticale. Erau atâtea lucruri de coordonat şi de ţinut minte încât Vlad, cu inima zvâcnindu-i sălbatic în piept, nu mai ştia decât să trebuie să arunce bombardeaua tare şi cât mai sus, după un avânt amplu, repetitiv şi circular.

Securiştii îmbrăcaţi în sacouri tocmai se pregăteau să iasă din dubă şi să se dispună în perimetrul prestabilit, de la Casa Oromolu la Statuia Aviatorilor. Primiseră parola codificată prin staţia de emisie-recepţie şi, sugându-şi măselele, coborau rând pe rând pe uşile duble ale TV-ului, neştiind că undeva, la înălţimea de la care soldatul sovietic scruta parcul din stânga restaurantului Mărul de Aur, două şuruburi îmbucate tocmai îşi schimbau traiectoria, din ascendentă în descendentă, şi se îndreptau cu viteză, fluturând prin aerul capitalei cuvântul More, direct către capota vehiculului întunecat, cu geamuri perdeluite, 1 B 3040.

Vlad încă încerca să distingă conturul petardei în direcţia opusă în clipa în care bubuitura, flacăra şi fumul îi paraliză deopotrivă pe cei opt securişti şi pe mariomariuşi. Cei din urmă se dezmeticiră primii, pentru că trei secunde mai târziu erau băgaţi în pat şi cu temele pe a doua zi făcute. Vlad încă fugea rupând pământul către strada Duiliu Zamfirescu şi se aştepta să fie doborît în orice clipă de o rafală de mitralieră sau măcar urmărit de o maşină cu girofar demarată în trombă. Nimic din toate acestea, însă.

A doua zi, la şcoală, cei trei copii se aşteptaseră să fie chemaţi în biroul directoarei şi, de acolo, preluaţi de organele Securităţii statului. Nici măcar aşa ceva nu se petrecu. Şuruburile erau, evident, pierdute. Chiar dacă Mario le-ar fi văzut aruncate pe lângă gardul casei sale nu le-ar fi atins, bănuind că este vorba de o capcană întinsă "asasinului care se întoarce la locul crimei". De dimineaţă, aruncase o privire de la geamul casei sale şi văzuse capota turtită a dubei. Locul impactului dezvăluia un mic secret militar, şi anume că autovehiculul fusese cândva vopsit în verde. Pe Marius îl nelinişteau amprentele proprii rămase pe rămăşiţele bombei şi era convins că exact în acel moment acestea erau prelevate, fotografiate şi trimise cu poşta secretă la laboratorul de criminalistică al Securităţii.

Soarta îi era pecetluită...