Un interviu (IV)

Studenţi de la arhitectura clujeană mi-au pus, prin domnişoara Codruţa Ghiran, o seamă de întrebări. Vi le redau în cele ce urmează (a treia parte a interviului a apărut săptămâna trecută aici):

Codruţa Ghiran: V-aţi orientat de-a lungul timpului interesul în varii direcţii de la arhitectura totalitaristă la cea sacră. Ce subiecte vă aşteptaţi să vă preocupe pe viitor?
Augustin Ioan: Acum sunt într-o perioadă de bilanţ, vreau să public câteva cărţi recapitulative, care să sintetizeze ce am spus până acum pe câteva teme: modernitate şi totalitarism în secolul al XX-lea, spaţiul sacru şi arhitectura memoriei. Lucrez acum la două cărţi mai bizare, una despre (şi cu) mentorii şi maeştrii mei, apropo de întrebarea de mai sus şi alta despre iniţiere. Sunt preocupat de schimbarea majoră culturală pe care a adus-o paradigma complexităţii în profesiunea noastră şi care, din cât am citit până acum, nu are, încă, un aparat filosofic şi critic propriu. Dar, ca şi până acum, mă aştept să rămân branşat la schimbările şi la provocările profesiei, mai mult la cele internaţionale. Sper să fiu capabil să mai public câteva cărţi în spaţiul anglofon şi în cel german. În definitiv, abia am intrat în a doua jumătate a carierei, dacă sunt sănătos şi ţara nu dispare, trebuie să rămân ocupat încă douăzeci de ani.

C.G.: Puteam număra, până nu de mult, aproape pe degetele da la o mână, arhitecţii români care scriu, la nivel de cercetare ştiinţifică. Numărul acesta totuşi pare să fie în creştere. Care este explicaţia? Consideraţi ca sistemul de cercetere (mă refer aici la Şcolile Doctorale) a dat roade? Putem identifica dintre absolvenţii recenţi, nume interesante? Oricum, comparativ cu planul european, cum ne situam la capitolul teorie de arhitectură?
A.I.: Wow, patru întrebări într-una singură! Explicaţia este că ne facem bine prin generaţie spontanee, efectiv pentru că suntem expuşi la nevoia de schimbare şi nu ne mai putem ascunde. Nu mai putem compila doctorate, nu numai pentru că e o porcărie, ci şi pentru că e ilegal (aţi văzut ce s-a întâmplat recent în Germania şi în Ungaria din această cauză!). Există, acum, bani disponibili pentru cercetare, care pot suplimenta veniturile celor din educaţie cu adevărat pasionaţi (vă garantez că, acum, se trăieşte riguros la fel de bine din predat plus cercetare ca şi din proiectare; evident, dacă sunteţi pe mână cu primarul şi acela vă dă de lucru ca să-i daţi şpagă e altceva, dar şi cangrena asta va dispărea, în timp, dacă rămânem în UE şi UE supravieţuieşte). Sper că şi eforturile noastre, din şcolile doctorale, dau ceva roade, că am convins măcar câteva suflete să rămână interesate, pasionate şi nemăscărite de contra-realitatea românească, cu contra-valorile sale şi cu sistemul ei putrezit, de contra-selecţie a valorilor. Sunt nume foarte interesante şi le ştiţi şi voi la fel de bine, sunt cele care câştigă premii la expoziţii anuale şi bienale, care sunt publicate în articole şi cărţi, care vă sunt asistenţi şi lectori interesanţi, tenace şi cu multă pasiune în ceea ce fac. Ba chiar cred că voi ştiţi mai bine decât mine care sunt valorile profesiunii noastre, acum.

C.G.: Momentan sunteţi la Cincinnati. La nivel de oraş dar şi de viaţa de zi cu zi, ce-ar mai trebui să importăm de la americani?
A.I.: La nivel de oraş mi-e greu să fac comparaţie, nu e niciuna posibilă între Cluj şi Cincinnati, de fapt între oraşele europene şi cele americane, în general. Ele au o viteză de schimbare urbană fabuloasă, am fost aici de patru ori în 18 ani şi am văzut patru oraşe semnificativ diferite, care poartă acelaşi nume. Apoi, am o problemă cu importatul. Nimeni nu ne va găsi interesanţi pentru că suntem copia mai proastă a lor. Prin urmare, identificând bunele modele de oriunde, trebuie să le aclimatizăm la realitatea locului. Identitatea se construieşte şi prin dorinţa de a fi asemenea altcuiva, dar şi prin nevoia de a-ţi rămâne credincios ţie însuţi, cel care devii la un moment dat fără să-ţi pierzi rădăcinile. Există şi un oarecare risc de schizoidie, să fii unul pentru cei ce te întâmpină acasă (pozând în cel ce a reuşit afară) şi altul pentru cei ce te cheamă în străinătate (pozând în autohtonist). Dacă faceţi o medie aurită, cum spuneau romanii, vă veţi descurca în lumea asta spasmodică, turbionară, în ebuliţie, care vi se dă vouă...
Şi, da, cred că unii oameni locuiesc mai bine decât alţii. Cred că Viena este superioară Clujului, de pildă. Cred că Istanbul este superior Bucureştilor. Cred că fabulosul Chicago este superior Cincinnati-ului.