Prezent / (re)prezentabil / de nereprezentat

Reprezentăm ceva pre-existent: un obiect final, care, pe parcursul proiectării, se precizează din ce în ce mai fin, deşi rămâne potenţial. Reprezentarea îl aduce pe tărâmul vizibilităţii. Prin (re)prezentările obiectului final comunicăm cu clientul, cu autorităţile, cu echipa de proiectare, până în momentul în care obiectul se actualizează prin edificare. Pentru (re)prezentări, avem nevoie de convenţii. În mod convenţional, reprezentăm profunzimea de câmp, prin perspectivele la unul sau mai multe puncte de fugă, prin axonometrii. În mod convenţional, în desenul tehnic, reprezentăm faţadele în integralitatea lor ortogonală, care nu va fi niciodată de observat fără rest.

Astfel, reprezentările capătă o viaţă a lor proprie, mai mult sau mai puţin desprinsă de realitatea amplasării, de materialitatea construcţiei, de căldura sau frigul ei interior, de măreţia convieţuirii în ansambluri urbane (pentru monument), sau de modestia cu care se estompează într-un mod de a construi (casa vernaculară). Pentru toate aceste procedee şi convenţii, avem nevoie, ni s-a spus la şcoală, de desen. Avem nevoie şi de machete (de lucru sau finale, reale sau virtuale). Avem nevoie de fotografie, la sfârşit, când e gata casa. Toate produc artefacte care au o viaţă paralelă, când nu complet autonomă, în raport cu edificiul.

Evident, reprezentarea obiectului final este parte dintr-un proces de proiectare. Şi pe parcursul proiectării foloseam desenul, machetele de lucru, fotografii. Fie pentru a stârni inspiraţia, fie pentru a diagrama date de temă nereprezentabile vizual. Desenele pe care Kisho Kurokawa le arăta echipei sale de proiectare erau intenţionat oprite la jumătatea intervalului dintre concret şi abstract. Puteau fi scheme logice, tensiuni care să pulseze prin clădire, sau proto-obiecte. Ele erau trase în bandă de echipă, în diferite opţiuni, care erau apoi supuse analizelor critice de tot felul. Mai toate albumele cu lucrări ne prezintă şi desene de mână ale autorului, despre care n-o să ştim niciodată dacă chiar au preces proiectarea, au făcut parte din ea sau au fost făcute frumos chiar pentru album. Mai toate albumele, mai toate şcolile, ne spun că din desen ies proiectele. Or, nu numai.

Textul este un la fel de bun inspirator de proiecte ca şi desenul. Traducerile din text în desen sau direct în proiect sunt frecvente şi sunt date ca exerciţii în şcolile de arhitectură occidentale. De amintit aici doar exerciţiile de traducere din Biblie în proiect, date de Stanley Tigerman, pentru a reprezenta Templul solomonic. E un exerciţiu clasic: aproape toate marile vârste ale arhitecturii europene au dat o versiune a acestui templu. Cum? Citind textul şi oferind alternative vizuale descrierilor. Mai nou, studii la graniţa dintre text şi proiectare arată că pot exista gramatici generative în care formele arhitecturale sunt efecte (alegorice) ale unor alfabete formale, textuale, sau simbolice.

În fine, trebuie amintit despre criza reprezentării în care proiectarea parametrică a trimis arhitectura. Într-o astfel de proiectare, orientată pe algoritmi generativi şi pe procese de iteraţie a acestora, nu are sens sintagma obiect final: în funcţie de criteriile de performanţă aplicate procesului, acesta se poate opri din generare la scara unui obiect de mobilier, sau a unui edificiu, sau a unei galaxii...În orice caz, oriunde s-ar opri un astfel de proces, aceste obiecte parţiale, de etapă, sunt complet diferite unul de celălalt. Şi de neanticipat mai înainte de oprirea autogenerării.

Or, reprezentarea în proiectare avea şi acest scop, de a ajusta proiectarea, prin feed-back, prin salturi anticipatoare şi retractile între diferitele niveluri de complexitate ale soluţiei, în funcţie de acest anticipat, imaginat (imaginabil!) obiect final. Poate că proiectarea parametrică ne oferă un obiect aflat mai aproape de o fabricaţie care îl poate individua / personaliza (mass customization). Dar, în acelaşi timp, răpeşte ceva din frenezia urmăririi halucinate a unei ţinte, prin proiectare.