Olga Török e actriţă la Teatrul German de Stat din Timişoara şi ardeleancă din Satu Mare. A terminat secţia de actorie din cadrul Facultăţii de Muzică a UVT, iar de patru ani joacă împreună cu echipa TGST-ului. Pe scenă e o adevărată forţă: dansează, joacă, transmite emoţii şi aproape nimic nu-i trădează tinereţea pentru că, în cei patru ani de actor profesionist, a învăţat despre teatru şi despre arta actorului cu sete şi cu dorinţa de a fi întotdeauna mai bună. Discuţia noastră a fost mai degrabă informală, fără reportofon, dar foarte sinceră şi deschisă.
Oltea Zambori: Între 7 şi 10 iunie 2012 vei fi prezentată oamenilor din industria filmului românesc şi publicului TIFF. O să întâlneşti nişte oameni importanţi, care mişcă lucrurile, iar în urma discuţiilor e posibil chiar să primeşti un rol într-un film. Ai emoţii?
Olga Török: O, da! Sunt atâţia oameni importanţi aici, oameni pe care îi admir şi îi urmăresc de mulţi ani şi parcă nu îmi vine să cred că sunt printre cei 10+2 propuşi pentru film. Mă gândeam zilele trecute că nici nu ştiu cum să mă comport, nu ştiu ce să spun, am o groază de scenarii în cap şi încerc să găsesc o atitudine potrivită fiecărui scenariu. Pe mine mă emoţionează foarte mult oamenii aceştia şi acum îmi aduc aminte de un lucru frumos care mi s-a întâmplat când am mers la un casting la Bucureşti. Am coborât din tren şi pe peronul Gării de Nord l-am văzut prin mulţime pe Cristian Mungiu. Când mi-am dat seama cine e, am zâmbit larg, uitându-mă în ochii lui. Sigur că el nu ştia că sunt actriţă, nu mă cunoştea, dar mi-a răspuns la zâmbet, m-am simţit extraordinar de bine după aceea şi m-am entuziasmat foarte tare că l-am văzut, chiar şi pentru câteva secunde.
O.Z.: Ce aşteptări ai de la includerea printre cei 10+2 pentru film de la TIFF?
O.T.: Am fost de-a dreptul încântată când am aflat că sunt pe listă, am sărit, m-am bucurat, pentru mine şi pentru ceilalţi de acolo pe care îi cunosc şi îi urmăresc. A fost cea mai mare surpriză, la început de 2012 credeam că va fi cel mai prost an al meu şi uite că m-am înşelat: tocmai a devenit cel mai bun. Mi-am dorit foarte mult sa joc în româneşte şi să fac film şi, uite, dorinţa asta s-ar putea să mi se îndeplinească. Am avut la TGST două stagiuni pline şi nominalizarea asta a venit ca un fel de recompensă pentru munca mea, una pe care simt că o merit, dar după care ştiu că trebuie să muncesc şi mai mult decât am făcut-o până acum.
O.Z.: Spui că îţi doreşti foarte mult să joci în limba română, te simţi pregătită pentru a face schimbarea asta?
O.T.: Nu, deloc. Nu sunt mulţumită de dicţia pe care o am, vorbesc germana acasă, la teatru, cam peste tot. Când vorbesc româneşte, se simte accentul de ardelean de la Satu Mare şi nu cred că îmi va fi foarte uşor să trec peste asta. Poate că lucrurile astea sunt doar în mintea mea, eu sunt perfecţionistă şi simt la mine accentul deranjant. Germana e limba mea secretă, cea în care îmi exprim gândurile, uneori, şi încă îmi e foarte greu să gândesc exclusiv în româneşte. Poate că în film e altfel, repeţi replica până când o zici cum trebuie, dar la teatru trebuie să iasă perfect în fiecare reprezentaţie, din prima.
O.Z.: Tu eşti foarte timidă în viaţa de zi cu zi, nu vrei să ieşi în evidenţă, nu deranjezi, eşti foarte delicată. Dar, totuşi, rolurile pe care le-ai jucat au fost întotdeauna de o încărcătură emoţională foarte puternică, de femeie curajoasă, deloc inhibată şi foarte dinamică. Cumva nu se potrivesc deloc personalităţile astea, cea de pe scenă şi cea din afara ei. Cum simt apropiaţii tăi această, să-i zicem, discrepanţă?
O.T.: Eu nu joc în viaţa reală, asta încerc să le spun celor care spun că pe scenă sau în afara ei mă prefac. Dacă îmi ies bine rolurile, înseamnă că şi cea de pe scenă sunt tot eu, că nu pot să joc ceva ce nu simt. Ai dreptate, sunt mulţi cei care mă întreabă cum de e aşa o diferenţă între mine pe scenă şi eu, cea de zi cu zi, dar deja sunt obişnuită cu întrebarea asta şi ştiu să-i liniştesc pe cei nedumeriţi.
Mi-am făcut mulţi amici odată cu rolurile pe care le joc, întotdeauna am stat de vorbă cu cei ce voiau să mă cunoască mai bine şi cred foarte tare că un actor trebuie să facă asta, să-şi cunoască publicul şi să accepte feedback-ul oferit de el, chiar dacă nu întotdeauna e măgulitor. Dacă cineva îmi spune că n-a fost foarte mulţumit de spectacol, mă gândesc ce n-am făcut bine, ce n-am transmis, ce nu s-a înţeles din jocul meu şi încerc să îmbunătăţesc prestaţia data viitoare. Un public mulţumit înseamnă o bucurie imensă.
O.Z.: Ai lucrat cu câţiva regizori foarte buni în cei patru ani de actriţă a TGST-ului. Printre ei, Alexandru Dabija şi Theodor-Cristian Popescu. Cum a fost colaborarea cu ei?
O.T.: În spectacolul lui Dabija (Cântăreaţa cheală) am simţit ca urmează să joc un rol mai degrabă ciudat. Ciudat nu pentru că nu era bun, ci pentru că urma să lucrez cu un nume mare în regia de teatru din România şi am fost foarte entuziasmată, dar şi emoţionată. M-am crispat şi nu ştiam cum o să reuşesc să joc, nu simţeam că voi reuşi să îmi fac treaba. Însă Dabija e un om extraordinar, care m-a încurajat să experimentez, să încerc abordări noi, să-mi las amprenta asupra personajului şi a fost foarte plăcut să văd cât de mult a ţinut cont de ceea ce i-am spus eu sau colegii mei.
Cu Cristi Popescu e foarte uşor să lucrezi, e la fel de jucăuş ca Dabija, asta m-a relaxat şi m-a stimulat, iar Urâtul
O.Z.: Şcolile de vara la care ai participat (două la Gărâna, cu TGST-ul, şi una la Ipoteşti, cu Andrei Şerban) au sedimentat baza pe care deja o aveai din facultate? Cum simţi că te-au ajutat din punct de vedere profesional?
O.T.: Mă gândesc ce să îţi răspund şi nu ştiu. Nu pentru că nu am ce să îţi zic, ci pentru că am trăit atât de multe sentimente în timpul şcolilor de vară încât mi-e greu să le pun pe toate în cuvinte. După săptămâna de la Ipoteşti m-am simţit liniştită şi stăpână pe mine, chiar dacă în primele zile nu m-am deschis deloc. Eu sunt timidă şi nu mă pot exterioriza, nu ştiu întotdeauna să îmi arăt sentimentele, aşa că am stat într-o parte şi am ascultat.
După Ipoteşti am plecat la festivalul Shakespeare din Polonia, cu
O.Z.: Care e experienţa ta cu filmul? Ai avut vreuna până acum?
O.T.: Eu am un ţel, ca să zic aşa: vreau să învăţ cât se poate de mult despre film. Teatru am făcut şi voi face în continuare, aşa că am învăţat despre el destul de multe până acum. Sunt curioasă ce înseamnă filmul, cum te simţi pe un platou de filmare, care sunt regulile, vreau să ştiu tot. Am făcut până acum filme experimentale pentru că mi se par interesante şi de încercat ideile complet ciudate, am avut parte de tot felul de experienţe. E puţin ciudat, când mă uit acum la filmuleţe mi se pare că nu sunt eu, mi se vede doar o mână, conturul corpului sau al piciorului, dar au fost experienţe foarte drăguţe. Andrei Jecza e cel cu care am făcut câteva filme, iar Re:Birth e unul dintre ele:
Acum două săptămâni am filmat cu cineva un scurtmetraj care va fi prezentat la o lucrare de masterat şi abia aştept să văd cum e.
O.Z.: La TGST puneţi în scenă spectacole care mai de care mai curajoase, iar unul dintre ele e Mountainbikerii, care e chiar spectacol nerecomandat celor sub 15 ani. Când aţi devenit aşa curajoşi?
O.T.: Noi suntem foarte curajoşi, toată echipa e aşa. Nu ne e teamă de lucruri noi şi nu ne speriem de tabu-uri. Mai vin actori să lucreze cu noi şi spun întotdeauna: "se slăbeşte mult la spectacolele voastre". Asta e pentru că ne îndreptăm foarte mult spre teatru fizic, spre spectacole cu pasaje lungi de dans, iar eu ador dansul. Mi-ar plăcea foarte mult să fac teatru-dans şi acum chiar mă documentez foarte mult despre coregrafii trupelor de renume despre care aud că vin la festivalurile din România.
Se şi montează spectacole tot mai curajoase în toată ţara, nu doar la noi şi urmăresc şi ce fac alţii. Spre exemplu, actorii Teatrului Maghiar din Cluj sunt modele pentru mine, îmi place foarte mult tot ce fac ei şi mă bucur de fiecare dată când au câte o producţie nouă pentru că ştiu că va fi una foarte bună.
Aş mai fi povestit cu Olga mult şi bine, însă o aşteaptă TIFF-ul, să o învăluie în magia lui. Cine ştie, poate în 2013 vom vedea în festival unul din filmele în care joacă, la Zilele Filmului Românesc.