Lari e născut în Craiova, a absolvit secţia de finanţe-bănci a Colegiului Naţional Economic "Gh. Chiţu" din Craiova, iar la actorie a intrat din prima. A absolvit în 2008 şi de atunci e actor independent.
Oltea Zambori: Tu chiar ai terminat colegiul de contabilitate?
Lari Giorgescu: Da, şi eram chiar bun la contabilitate. Aveam eu o problemă cu unul dintre conturile contabile (121, mai exact, un cont contabil care e şi activ şi pasiv, în acelaşi timp - n.r.), dar a fost bine. Părinţii m-au trimis acolo, eu nu ştiam exact ce vreau să fac cu mine. Nici după ce am terminat colegiul nu ştiam ce vreau să fac mai departe, habar n-aveam dacă vreau să mă fac actor. Tot părinţii m-au trimis şi la facultate, la Ingineria Mediului. Am intrat din prima, dar simţeam că locul meu nu e acolo. Dintr-o dată mi-am dat seama că vreau să fiu actor. Am dat la actorie o singură dată şi am intrat din prima.
O.Z.: Ştiu că în timpul liceului ai fost la multe festivaluri, într-o trupă amatoare. Era o trupă a colegiului la care învăţai?
L.G.: Nu, era trupa de teatru a Facultăţii de Automatică. Au avut o audiţie, am fost şi eu, apoi, după audiţie, m-au solicitat şi nu-ţi dai seama ce tare m-am bucurat, deşi habar n-aveam ce urma să se întâmple. Eu nu ştiam nimic despre ce înseamnă să fii actor, însă în trupă am întâlnit oameni entuziasmaţi de mine şi asta mi-a dat curaj. Lângă ei am învăţat să stau şi să ascult, să vreau să cunosc oamenii din jur.
O.Z.: Cum e Lari Giorgescu în viaţa lui de zi cu zi?
L.G.: Organizat. Totul trebuie să fie in ordine, începând de la felul în care mă pregătesc pentru spectacole şi până la curăţenia din casă. Sunt obsedat de curăţenie, dar nu într-un sens rău: îmi place să fie curat în casă când mă întorc de la repetiţii sau de la un spectacol, mi se pare că am mai multă linişte în mine dacă totul e pus la locul lui, doar aşa mă pot concentra dacă repet acasă. Curăţenia mă încălzeşte, cumva, nu ştiu să îţi explic. Pe acelaşi principiu, când nu am niciun spectacol de pregătit, în casa mea e haos, o debandadă totală.
O.Z.: Eşti fan al Universităţii Craiova. Cum se împacă actoria cu dragostea pentru fotbal? Mie nu mi se par prea compatibile.
L.G.: (Râde) Mă, stai să-ţi zic. Păi în Craiova fotbalul e religie, după ce te naşti şi prinzi puţină putere, primul drum îl faci la stadion, dus de părinţi, să vezi cum se joacă fotbal. Asta e, acolo n-ai cum să scapi, îţi intră în sânge. Eram înnebunit după fotbal când eram mic, chiar am făcut sportul ăsta până când ai mei m-au pus să aleg între şcoală şi sport, dar mai mult m-au obligat să las fotbalul şi să trec la lucruri serioase. Am suferit, am plâns, dar mi-au explicat că nu sunt foarte bun şi că n-aş putea să fac o carieră din asta. M-au convins şi mai târziu n-am regretat.
Mai joc şi acum fotbal, o dată pe săptămână, cu o gaşcă de actori, dar acum e mult mai frumos. Nu ne certăm, nu ne faultăm, facem mişcare şi ne simţim foarte bine împreună. E mult altfel faţă de cum era când eram copil, dar mă bucur că pot să fac asta.
O.Z.: Tu eşti actor independent. E mai bine sau mai rău să fii de capul tău în meseria asta?
L.G.: Mie mi-a fost foarte clar când am intrat la actorie că trebuie să fac lucrurile să se întâmple, să ies în întâmpinarea lor, că nu va veni nimeni să-mi spună că sunt bun şi că mă vrea în spectacole dacă nu încerc eu să caut spectacolele alea şi oamenii care să mă ducă în ele. După facultate şi masterat, am montat un spectacol de teatru. Nu singur, ci împreună cu un alt actor (Silvian Vâlcu) şi un scenograf (Vladimir Turturica). Spectacolul se numeşte Emigranţii (de Slawomir Mrozek) şi mă mândresc că e singurul spectacol independent de teatru care a ajuns să fie invitat la Festivalul Naţional de Teatru 2011. Am vrut să facem ceva altfel la examen şi am făcut. Ne-a ieşit, că pentru spectacolul ăsta parcă s-au unit toate forţele lumii pentru a ne ajuta pe noi să facem ceva frumos. S-ar putea să-l jucăm din nou chiar luna aceasta (iunie 2012 - n.r.).
E greu să fii actor independent, pentru că nu ştii niciodată ce e mâine. Totodată, e provocator şi creativ, independenţa în actorie te învaţă să stai cu urechiule ciulite, să fii atent la tot ce se întâmplă, în permanenţă, şi să fii gata să asimilezi cât mai mult. M-am gândit mult dacă pot să lucrez de unul singur şi dacă n-ar fi mai comod să merg la un teatru de stat, dar eu nu sunt un om comod şi nici autosuficient (pot să le înţeleg pe amândouă, dar nu le suport). Eu nici in vacanţă nu merg să lâncezesc, după două zile îmi caut ceva de făcut. Vacanţele mele sunt întotdeauna foarte active, urc pe munte, merg să aflu lucruri, să strâng informaţii despre tot ce e în lumea asta. Dacă devin surmenat, ştiu să mă şi opresc, că nu vreau să devin încrâncenat, obosit şi fără posibilitatea de a mai acumula.
O.Z.: Ai lucrat (şi lucrezi) cu Gigi Căciuleanu...
L.G.:... (îmi ia vorba din gură) Da! Doamne, e minunat. Stai să-ţi povestesc. Gigi Căciuleanu e primul artist adevărat pe care l-am cunoscut, e o forţă adevărată. Luptă foarte mult cu tine dacă vede că are ce să scoată din tine, sparge clişee şi automatisme, ne transformă în "dans-actori". Când repet cu el şi ceva nu e bine îmi zice atât: "Nu te cred" şi eu ştiu că trebuie să dau mai mult şi mai mult. Şi dau. După ce m-a cunoscut şi a aflat ce cărţi citeam, a început să lucreze diferit cu mine, sa mă modeleze altfel. Eu îi spuneam ce mai citesc, el lua informaţia şi mă făcea să înţeleg ce vrea de la mine, folosindu-se de ceea ce ştiam deja. El e un om căruia îi pasă de tot ce se întâmplă în lumea asta şi nu îi e frică să-i fie greu, are o forţă incredibilă. Aş vorbi despre el zile întregi!
Tot datorită lui Gigi Căciuleanu am cunoscut-o pe doamna Miriam Răducanu. Pentru mine, această doamnă e cea mai puternică influenţă în artă şi cultură. De când am cunoscut-o, m-am făcut mai deştept. Mi-a dat albume de artă, mi-a spus ce muzică să ascult, e o enciclopedie şi nu-mi vine să cred că pot să stau de vorbă cu un asemenea om, să mă las ghidat şi modelat. Ăsta e marele meu noroc în viaţă, faptul că am întâlnit-o pe ea.
Miriam Răducanu a născut un spectacol dintr-o etapă de lucru (Poezia visului, spectacol pe care l-am făcut împreună). Aşa e ea, scoate ce-i mai frumos din lucruri, din oameni, nu vrea să arate nimic meschin şi urât, parcă în felul ăsta ar putea să înfrumuseţeze lumea în care trăim. E minunată, îţi spun, minunată!
O.Z.: De ce eşti actor? De ce continui chiar şi când lucrurile nu ies aşa cum ţi-ai dori?
L.G.: În anul I de facultate, un profesor ne-a spus la curs că suntem cei mai frumoşi. "Sunteţi proaspeţi", ne-a zis, "ca nişte bureţi, absorbiţi informaţii şi sunteţi entuziaşti şi cu licăriri in ochi." Sunt actor pentru că în meseria asta eşti într-un permanent exerciţiu cu tine, cu forţele tale, cu limitele tale. Un om care zice că ştie tot, e un om pierdut. Nu vreau să schimb lumea, am simţul măsurii, dar vreau să dau din mine tot ce pot, pe scenă şi în afara ei.
Fac actorie pentru că nu mai pot fără, simt că m-aş topi dacă aş renunţa la ea. Câteodată mă gândesc cum ar fi să nu mai fiu actor, dar nu mă văd făcând altceva. Dacă vreun actor îşi poate vedea viaţa fără actorie, atunci e mai bine să renunţe.
O.Z.: Eşti un actor care ştie să se promoveze, să alerge în calea oportunităţilor, să caute ceea ce i se potriveşte. Deschis, vesel, oricând pregătit pentru discuţii. Cu toate astea, n-ai făcut lungmetraje până acum. De ce?
L.G.: Nu ştiu, pe cuvântul meu că nu ştiu. N-ajung informaţiile la mine, alea despre casting şi audiţii. Mă informez într-una, dar informaţia pare inaccesibilă, o aud atunci când e prea târziu şi distribuţia e bătută în cuie. Am făcut multe scurtmetraje pentru că merg la orice casting, pentru orice rol, cât de mic. Îmi doresc să fac lungmetraje şi aştept cu nerăbdare acel casting care să-mi aducă un rol care să mă pună şi pe mine pe marele ecran.
Îmi doresc mult să fac film, e pasul următor pentru mine. În film trebuie să fii tu, nu e ca pe scenă, unde un actor de 40 de ani poate să joace rolul unui copil. Vreau şi pot să fac film şi sper ca după TIFF 2012 să primesc şi eu acele informaţii care să mă ducă la casting-uri.
Conversaţia noastră a fost brusc întreruptă de un telefon care îl solicita pe Lari în altă parte: trebuia să fie deja la următoarea întâlnire cu ceilalţi 11 colegi ai lui din 10+2 pentru film. Au fost 20 de minute de entuziasm molipsitor şi îi doresc lui Lari roluri frumoase, mari şi puternice în filmele româneşti şi nu numai. Ceea ce, sunt sigură, se va întâmpla foarte curând.