Asemănătorul, fratele

Iată o poveste cu spaţii sacre, din India. Arhitectul Sameep Padera are, pentru weekendurile când iese din Mumbai, o fermă modestă la Wadeshwar, un sat de hinduşi la 70 km de oraş. Probabil, e o casă la ţară cu oleacă de curte. Desigur, preoţii locului au venit să ceară donaţii pentru un templu dedicat lui Shiva. În buna tradiţie a arhitecţilor implicaţi, Padera răspunde că nu dă bani, dar contribuie cu proiectul şi cu timpul necesar spre a-l duce la îndeplinire. Locul e minunat, o întindere împădurită lângă un lac. Bani sunt puţini, însă. Este ceva piatră, donată de la o carieră locală. E şi ceva lemn. Ar trebui o sală unde să se strângă rugătorii şi o cameră sacră, a zeului. Cum procedezi când nu ai nimic, decât o minte minunată şi o istorie a arhitecturii sacre la dispoziţie? Simplu. Padera a raţionat astfel: sala de aşteptare va fi un luminiş instituit în pădure, orientat spre lac (a tree grove / assembly hall). Sfânta sfintelor e construită într-o formă tradiţională, dar doar ca geometrie de ansamblu, din piatra existentă. Arhitectul spune că a vrut să dea senzaţia că turnul acestei camere sacre a fost descoperit ruinat şi a fost refăcut.

Atenţia absolută este dată intrării (a threshold device, o numeşte arhitectul), care este placată cu lemnul rezultat din clearing (din instituirea curţii templului-ca-luminiş). Toată atenţia şi minuţiozitatea sunt acordate interiorului acestui cubicul sacru. Într-o nişă orientată - statuia zeului. În centrul planului pătrat - un lingam încolăcit de un şarpe metalic yoni (simbol al principiilor reunite, masculin-întru-feminin). Lingam-ul penetrând yoni şade într-un vas de piatră cu apă, unde sunt depuse ofrande (flori). Mai este prezent un clopot de bronz. Atât. Apa din fântână se duce afară, pe sub zidul de piatră. În vârful construcţiei, este aşezat un obiect ceremonial numit kalash, care e făcut dintr-un aliaj metalic numit ashtadhatu (amestec de opt metale - aur, argint, cupru, zinc, plumb, fier, mercur şi aluminiu), cel care defineşte, pentru hinduşi, caracterul sacru al unei clădiri. Aici, kalash-ul încoronează şi apertura din vârf, pe unde intră, puţină cum şi trebuie într-un loc misterios unde nu încap mai mult de zece oameni în picioare, lumina naturală / zenitală.

Văd atât de multe gesturi cunoscute în ceea ce a făcut arhitectul indian, încât mă simt asemănător şi (con)frate cu el. Elementele poveştii le-am trăit de nenumărate ori şi eu şi, cu siguranţă, toţi cei care au avut de construit lăcaşuri de cult, de orice denominaţie, în ultimii douăzeci de ani în România. Nu sunt bani, sunt ceva materiale, trebuie improvizat. Arhitectul lucrează pro bono fie pentru că alege acest lucru, aşa cum făceau şi în perioada interbelică colegii de breaslă (bisericile de pe Valea Prahovei, ale lui Traianescu, sunt proiecte donate de acesta), fie pentru că banii sunt atât de puţini, încât nici nu trebuie pomeniţi, de jenă. Inventivitatea şi imaginaţia, cuplate cu entuziasmul enoriaşilor (uneori excesiv) trebuie să suplinească absenţa resurselor.

Întoarcerea sălii de adunări înspre natură este un gest interesant. Se spune că ontogeneza repetă filogeneza. Aici, arhitectul inversează relaţia: sala de adunări, cu coloanele sale, i-a sugerat de la bun început natura cu arborii săi, în felul în care, spune Baltrusaitis, pădurea a sugerat arborescenţa gotică zidarilor viitoarelor catedrale europene; în felul în care pridvorul bisericii restrânge, esenţializează şi ridică la rang simbolic curtea templului din Ierusalim. Devoluţie.

Pentru cine doreşte să ştie mai mult, trimit la revista The Architectural Review din septembrie 2010, pp 76 şi urm., unde sunt toate fotografiile necesare contemplării unui proiect mignon, bine executat, extrem de simplu. Firma se cheamă Sameep Padora &Associates (http://www.sp-arc.net), pe website găsiţi, la loc de cinste, micul templu din Wadeshwar.