Mituri fondatoare (I)

Arhitectura a apărut mult înaintea arhitecţilor. Depinde însă de definiţia arhitecturii şi de definiţia arhitectului. "Adăpost decorat cu simboluri" (R. Venturi) găsim şi în peşterile primitivilor, unde spaţiul este pre-existent, apropriat şi decorat, dar nu oricum - şi cu semne speciale pentru grup. Nu demult s-au găsit, într-o peşteră din Franţa (www.bradshawfoundation.com), semne de locuire (http://news.discovery.com) de peste 37.000 de ani. Asta după ce numai cu câţiva ani înainte aflasem că multe dintre desenele consacrate de peşteri, pe care le credeam explicate, nu reprezintă (doar) animale şi scene de vânătoare, ci sunt, de fapt, reprezentări fidele ale constelaţiilor de pe cerul din vremea pictării lor (care s-a făcut cum? - căci urme de fum nu există). Hegel ne avertizează, însă, că arhitectura nu reprezintă spaţiu rezultat ca urmare a excavaţiei, a eliminării de materie (deci peşterile, metroul, sau bisericile excavate în munte de la Lalibela, Etiopia, nu ar fi obiecte ale arhitecturii?), ci ca urmare a adăugării de materie, prin zidire. În funcţie de modul în care definim arhitectura, găsim şi miturile ei fondatoare. Pe câteva le-a surprins Vitruviu, în cele zece cărţi ale sale de arhitectură. De acolo ştim, de pildă, că arhitecţii proiectau spaţiul (palate, temple - fiecare după felul zeului sau al zeiţei care-l locuiau - şi, atenţie! - poduri), dar şi timpul (orologii). Între timp am renunţat la proiectarea timpului şi, după cum merg lucrurile, nici cu proiectarea spaţiilor şi a locurilor nu ne mai îndeletnicim (doar) noi, sau oricum nu cu seriozitatea de-atunci.

Vitruvius ne spune cum, ajunşi în Ionia prin migraţie, cutare grup a descoperit că a plecat fără artiştii care închipuiau temple. Ce facem? Raţionăm: unde se află frumuseţea lumii strânsă în chip explicit? În corpul femeii, dacă templul este pentru Hera sau descendentele sale, respectiv al bărbatului, dacă templul este pentru Zeus şi descendenţii săi. Aşa că, spune frumos traducerea românească (G.M.Cantacuzino şi Grigore Ionescu), au extras acestora simetriile corpului şi au făcut temple. Arhitectura învăluie fiinţa şi, precum veşmîntul, este "croită" cel mai adesea pe măsura celui dinlăuntru: zeu, dacă e templu, şi om, dacă este locuinţă. Măsura este aici un cuvînt-cheie. Închipui o casă pentru zeu? - cată atunci să arăţi aceasta: zidărie ciclopică, sfîntă a sfintelor, nemăsurare şi absenţă întunecată. Alteori, templul hipetru (fără plafon şi acoperiş), Vitruvius ne-o spune, este pentru stăpînii luminii şi ai cerului în genere, unde cella rămîne deschisă, pentru ca ochiul zeiesc să se privească pe sine. Oricum ar fi, trebuie ţinut seamă despre scara altarelor: "pentru Jupiter şi toţi ceilalţi zei cereşti, să fie cît mai ridicate. Pentru Vesta şi pentru zeii Pămîntului şi ai Mării să fie aşezate mai jos" (Vitruvius, IV, 9: 3-4), astfel încît zeul să se reflecte în chipul casei sale. Această adecvare a scării arhitecturii la menirea sa - "măsura absolută" (Michelis: 1982, 208) - are de-a face cu măsurile fiinţei / corpului dinlăuntru. Iată tâlcul: da, frumoasă trebuie să fie arhitectura, dar venustas, adică nu oricum: ca zeiţa frumuseţii de frumoasă! Prin urmare, există, vă spuneam, o scânteie de sacru în orice frumuseţe nefirească, iar arhitectura, la apogeul ei, chiar aşa şi este, peste fire. Tot Vitruvius ne spune legenda apariţiei ordinului corintic: copila din Corint, pe mormântul căreia doica i-a aşezat coşul cu jucării; împrejurul acestuia creşte o plantă de acant, învăluindu-l şi artistul trece pe acolo, vede frumoasa, nefireasca îmbinare şi, evident, îi extrage simetriile.

Dar nu asemenea proiecte reprezintă încă reţeta monstruozităţii, ci antropomorfizarea peisagiului însuşi, un hybris încă mai violent. Această terraformare - luare în deşert, în răspăr a facerii, aici văzută ca incompletă - îşi are probabil cel mai lămuritor exemplu în viziunea lui Dinocrate. Acesta i-a propus lui Alexandru sculptarea muntelui Athos în chip de statuie ţinînd în stînga un oraş, iar în dreapta un bol în care să se fi strîns toate apele muntelui. Asemenea viziune este numită de Oechslin, parafrazîndu-l pe Josef Ponten din a sa Architektur die nicht gebaut wurde (1925), o "idee monstruoasă în chip babilonic, colosală în chip oriental" (1993: 473). Ea a generat interpretări dintre cele mai felurite, de la Filarete şi Alberti la Fischer von Erlach. Avem în ideea lui Dinocrates un exemplu originar al frisoanelor de gigantism care străbat din vreme în vreme arhitectura. Din perspectiva relaţiei chip-trup / arhitectură, gigantismul şi nelimitarea declamă, de regulă, voinţa puterii de a fi reprezentată prin zidiri ne-umane. Iată fragmentul în care, din textul vitruvian, respiră vocea lui Dinocrates: "Căci am plănuit să sculptez muntele Athos în chip de statuie bărbătească, punîndu-i în mîna stîngă zidurile unei cetăţi uriaşe, iar în cea dreaptă o cupă care să primească apa tuturor rîurilor din acest munte, pentru ca din ea să se verse în mare." Vitruvius (II, Prefaţă, 2). Forme paranoice de antropomorfism, sau reziduuri ale vremilor cînd pământul era locuit de uriaşi, ei înşişi un proiect iniţial, avortat, de umanitate?

Imhotep este strămoşul arhitecţilor, fie! Dar el era în primul rând mare preot, el însuşi venerat ca zeitate, apoi. Dar cum se face că piramidele apar brusc, ating apogeul şi apoi decad încă două mii de ani. De ce este ansamblul de la Gizeh o reprezentare a cutărei constelaţii şi de ce se uită faraonul, din camera sa mortuară, printr-un foarte complicat de realizat canal, fix către steaua fixă a acelei constelaţii? Vorba profesorului meu de la Cincinnati, John E.Hancock: "We, architects, should not say get serious, but get Sirius!" Şi, ok, egiptenii cei vechi ajunseseră la o astronomie performantă cu trei milenii înainte de Hristos, dar de ce ştie populaţia Dogon din Mali despre Sirius şi-şi proiectează aşezările în funcţie de aceasta?

Mituri fondatoare, deci; unde se păstrează ele? Citiţi, de pildă, Timaios, de Platon. Acolo, la început, preotul egiptean îi spune grecului că toate câte le ştiu, egiptenii le ştiu de la greci (de fapt realitatea este invers, dar să trecem); dar peste greci vin molime, războaie fratricide sau cu străinii şi se şterg arhivele, dispare cunoaşterea, iar ei redevin copii. În schimb, spune preotul egiptean, noi vă părem vechi, pentru că a) noi ţinem minte totul şi asta pentru că b) toate arhivele le ţinem în temple. Aşa s-a petrecut în tot Evul Mediu, când, între valuri de migraţie şi sălbăticie, mănăstirile au copiat, tradus şi păstrat şi filosofia greacă (ajunsă în Occident prin arabi sau / şi prin bizantini). Şi nu altceva ne spunea un călugăr la Marea Meteoră, în 1995, bisericile sunt aşa cum sunt şi sunt pictate în felul în care sunt pictate (cele ortodoxe), încât dacă, printr-un cataclism, ar dispărea brusc toate Bibliile, povestea, personajele, ierarhiile tot n-ar dispărea, trans-scrise în arhitectura şi în arta sacre.

Dar, precum Şeherezada, care se oprea la mijirea zorilor, mă opresc şi eu la terminarea paginilor, păstrând o parte din legende pentru data viitoare...