Lectura

Întors din America, unde luni întregi am avut prilejul de a aproape-locui într-una dintre cele mai bune biblioteci de carte de specialitate (cea a universităţii din Cincinnati, Ohio, şcoala de arhitectură fiind anul acesta cotată a zecea din SUA), am avut bucuria de a găsi, aşteptându-mă, un număr mare de cărţi originale şi traduceri care trebuie neapărat citite. După zecile volume conspectate la Cincinnati, este aproape o formă de depresurizare lectura în limba maternă. Chiar dacă patria nu mă aşteaptă cu braţele deschise şi chiar dacă suntem, în România, mult prea contaminaţi de politic, astfel încât întâmplările acestuia devin, aproape automat, întâmplări (sau amintiri, de regulă negre) ale propriei vieţi, m-am bucurat să revin. Nu este doar vorba despre o binemeritată pauză, în care să procesez informaţiile masive pe care le-am asimilat în câteva dintre domeniile care mă interesează (spaţiul sacru şi, aici, raportul dintre orice va mai fi însemnând astăzi tradiţia, pe de o parte şi viitorimea imediată a domeniului, respectiv arhitectura memoriei; apoi facerea arhitecturii contemporane, în speţă procese contemporane de morfogeneză şi geometriile non-standard aflate la baza acestora, algoritmi generativi şi alte moduri prin care tot ceea ce credeam că ştim despre arhitectură se metamorfozează în neînţelesuri şi mai mari, vorba poetului). E ceva mai mult, şi anume tentativa de a opune mizeriei spaţiului public autohton pavăza unei culturi care trebuie să rămână, pesemne, imună, sau măcar autistă în raport cu cea mai strictă contemporaneitate, dacă doreşte să supravieţuiască. Este un semnal pe care nu doar eu doresc să îl dau. Dacă nu ne luăm ochii din pământ, din ţărâna, din glodul vermin al acestei patrii, ignorând pur şi simplu pseudo-elitele sale prădătoare, ne vom trezi târâţi în acest vârtej al lipsei de însemnătate absolute. Este o banală aplicaţie a Ecleziastului. Cei care nu aţi citit această carte a Bibliei, făceţi-o în aceste zile coşmareşti.

Nu toate cărţile aflate în aşteptare acasă sunt, strict vorbind, cărţi de specialitate. Unele nici nu sunt noi deloc, dar mi-au scăpat, cumva. Dar în multe dintre ele am găsit referinţe extrem de fertile la domeniul arhitecturii. Acestea fie confirmă cunoştinţe anterior dobândite, fie adaugă altele noi. Spre pildă, am citit dintr-o suflare micul volum enciclopedic al lui Michel Angot India Clasică, tradus în 2002 de Victor Popescu la ALL, pentru că venea în siajul unor extrem de pasionante dezbateri avute la Cincinnati despre arhitectura clasică indiană. Motivul pentru care există puţine istorii ale acesteia, mi-au spus prietenii indieni, este că există puţină istorie a acestei perioade de un mileniu sau ceva mai mult care desparte invaziile ariene de cucerirea musulmană a peninsulei subcontinentului indian. Afirmaţia sună şocant. Şi totuşi, ea este reală. Noţiunea de istorie este una străină acestui teritoriu geografic şi acestei culturi uriaşe. Timpul înseamnă altceva aici decât însemna în contemporana cultură greacă clasică, de pildă. Prin urmare, tratatele despre arhitectura indiană sunt tratate tipologice şi prea puţin tratate de istoria arhitecturii. Cumva ca în cultura străveche a Egiptului, ne-abaterea de la Tradiţie era sursa calităţii unor obiecte arhitecturale. Putem înţelege asta. Cu toate acestea, altceva mi s-a părut interesant în urma lecturii care mi-a lămurit multe din întrebările avute. Este vorba despre paralela dintre cultura Harappa, a Indusului, pre-ariană, şi cea de după aceste invazii. Despre oraşe precum Mohenjo Daro, despre care am învăţat şi eu, decenii în urmă (vai mie, Doamne, căci aparţin unei culturi unde timpul contează...), la facultatea de arhitectură, ştim acum că aparţineau unei culturi asemănătoare celei a Sumerului (vezi sumarul sistematizator, din volumul citat, la pp.38-39). Dar esenţialul este acesta: era o cultură a aşezărilor întreolaltă a grupurilor umane, cultură edificatorie centrată pe infrastructură (aducţiune de apă şi canalizare, fântâni arteziene în curţile interioare) şi pe case, locuinţe introvertite, asociate în asemenea structuri geometrice rectangulare pe care astăzi le putem denumi proto-urbane. Autorul adaugă, nu fără o urmă de atitudine tipic franceză, privitoare de sus: este vorba despre o cultură proto-urbană care, încă şi încă, lipseşte Indiei actuale. Or, aceste oraşe - unde nu sunt evidente palate sau temple - au decăzut, deodată cu întreaga cultură care le-a nutrit. Nu au fost neapărat cucerite de arieni, nici distruse neapărat de ei. Se pare că erau deja în ruină, oricum ignorate, la data (datele?) invaziei acestora.

Dimpotrivă, ce le-a înlocuit pentru o mie de ani, a fost o cultură a templelor luxuriante. Nici măcar palatele nu au supravieţuit acestui - ignorat de oamenii Vedelor - timp şi atributului său esenţial, desemnat de Heidegger drept Ruinanz (ruinanţă?). Necum locuinţe de vreun fel, despre care, de altfel, se crede că erau ridicate din materiale perisabile (pământ şi lemn). Tratatele despre care vorbesc şi despre care am scris cu alte ocazii, se referă cu toatele la arhitectura sacră şi prea puţin despre orice altă formă de zidire.

O cu totul altfel de lectură ne prezintă cartea dlui Mihai Gramatopol Arta imperială a epocii lui Traian, la Editura Transilvania Expres, 2011. Ediţia a doua, aceasta, este îngrijită de Viorica Gramatopol. Este vorba despre o lucrare strict academică, în care edificii precum cel de la Adamclisi, aflate pe teritoriul actual al ţării noastre, sunt puse în corespondenţă şi în comparaţie cu alte şi alte ctitorii ale împăratului de care este legată şi cucerirea Daciei. Mi se pare un instrument util de înţelegere a edificiilor epocii (columna lui Traian de la Roma, Adamclisi) şi trebuie să reţinem afirmaţia autorului de pe coperta a IV-a, potrivit căreia arta traianică reprezintă culmea artei romane.