O scurtă privire asupra unei lungi istorii

Deşi ne-a părăsit de aproape doi ani, dl.arh. Ion Mircea Enescu continuă să producă surprize. De curând, am găsit un text al domniei sale care, pesemne, era destinat publicării în vreo revistă de specialitate, devreme ce a rămas perfect activ, mai activ public şi mai contemporan decât oameni de jumătatea, sau chiar treimea vârstei dumisale, până la capăt.
Cum, mai cu seamă în vremi de cumpănă cum sunt acestea (dar când au fost altfel în amărăciunea asta de patrie, cu asemenea nătângi şi elite prădătoare în frunte?), e bine să ne sprijinim pe memoria înaintaşilor, m-am gândit să redau tiparului, fie şi virtual, această privire retrospectivă a mentorului care (mi-)a fost autorul lui. (Augustin Ioan)


La şaptezeci de ani de când am păşit, timid şi intimidat, în selecta (şi unica, pe atunci) facultate de arhitectură din Bucureşti, am avut în faţă toate avatarurile unei profesii prin vocaţie liberală şi profund individualistă. Şcoala de arhitectură, născută şi crescută în spirit beaux-arts-ist parizian (unde au ucenicit primii ei profesori), îşi selecta cu rigoare şi fără rabat puţinii ei studenţi, în fiecare an.

Zbuciumatul secol XX a adus pretutindeni în lume dezastre, victime, răsturnări de valori tradiţionale, preţul pe care l-a plătit pentru progresul de astăzi. La începutul acelui secol, Bucureşti era capitala unei ţări mici din est, întregită şi devenită medie, ca un miracol aşteptat de secole. Oraşul se moderniza febril. Viaţa culturală şi artistică a ţării era la turaţie maximă. Lupta dintre tradiţionalişti şi inovatori se purta pe toate fronturile: presă culturală, viaţă academică, dar şi cafenele. Adepţi ai modernităţii în arhitectură (de şcoală nordică şi complexă, a Bauhaus-ului, sau revendicându-se de la şcoala lui Le Corbusier) se manifestau curajos, încercând să ţină pasul cu marea cultură contemporană din Europa. Pictori şi arhitecţi deopotrivă (cum era Marcel Iancu), dada-iştii lui Tzara, poeţi ca Ion Barbu, filosofi ai culturii ca Lucian Blaga erau puţin luaţi în seamă, deşi erau creatorii timpului lor.

Primul şoc a venit cu cenzura instaurată de regele Carol II după asasinarea lui I.G. Duca (prim ministru liberal în 1933), pe peronul gării din Sinaia. Instituţiile româneşti, mai ales cele formatoare ale tineretului (liceele bune, facultăţile active şi asociaţiile studenţeşti erau dintr-o dată puse sub obroc, ziare şi reviste erau suprimate, apăruse segregarea şi prigoana etnică. Ce căutare mai aveau teatrul lui Eugen Ionescu sau Mihail Sebastian, pictura abstractă sau arhitectura contemporană (taxată deodată drept... bolşevică)? Arhitectura oficială, comandată de stat pentru edificii publice a fost rechiziţionată de cea tradiţionalistă (fie în descendenţă neoclasică, fie naţionalistă). Această arhitectură tradiţionalistă a fost întotdeauna pornită doar de la elemente de faţadă, bizantine, sau brâncoveneşti de secol XVII, derivate din bisericile ortodoxe. Or, teritoriul naţional întregit avea o paletă extraordinar de diversă şi de bogată, dată de arhitectură bisericească, dar şi mai mult de arhitectură civilă, medievală.

Cu toate acestea, investitorul privat (persoană fizică sau întreprinderi), dar şi unele primării, construiau după criterii fundamental diferite, după programele timpului lor. Spaţii ample, deschise şi flexibile, locuinţe bine echipate şi cu confort modern, urbanism logic, cu corectarea arterelor urbane pentru acomodarea cerinţelor automobilului - toate acestea erau rezultatele avangardei care moderniza febril arterele capitalei, adăugându-le echipamente urbane de tipul cinematografelor, hotelurilor, parcajelor urbane, al apartamentelor în blockhaus. Investiţia privată a fost resortul modernităţii. Ea dispare însă, fără preambul, violent, cu instaurarea regimului comunist la 6 martie 1945, apoi cu desfiinţarea partidelor politice şi a vieţii parlamentare, cu arestări în masă, cu instaurarea realismului socialist. Arhitectura de import, sovietică era uniformă în griul său cenuşiu şi în identitatea sa pe tot parcursul ţării, indiferent de regiune, climă, cultură locală, îndeletniciri tradiţionale sau concentraţie urbană; era săracă în echipamente sociale şi în calitatea locuirii colective, după dispariţia proprietăţii. Şi totuşi, în acest marasm care a durat o jumătate de secol, un filon cultural, ca un şuvoi subteran de apă care, nevăzut, curge odată cu timpul şi, ca un fenomen carstic, iese din vreme în vreme la suprafaţă, s-a făcut şi în acel timp arhitectură de bună calitate. Lucrări neoficiale, experimente care mai apăreau, totuşi, mari suprafeţe utilitare, zone de producţie industrială, săli de sport - toate aduceau ceva din aerul comun a ceea ce se făcea în lume. Iar când era vorba despre participări la concursuri internaţionale, mici grupe de lucru erau admise din motive de propagandă; or, acolo lucrările erau întotdeauna, dar absolut întotdeauna, încercări de a se racorda la marea orchestră a arhitecturii contemporane lor.

Libertăţile aduse de anii nouăzeci au readus activităţile normale ale arhitecţilor în prim plan. A apărut Ordinul Arhitecţilor, ca instituţie care reglementează exercitarea profesiunii, modul în care se derulează relaţia cu clienţii privaţi. Sunt uimit şi mândru de multe lucrări ale colegilor mei, unii mult mai tineri. Ei sunt şcoliţi şi aici, în ţară, dar şi în străinătate. Sunt activi şi bătăioşi. Unii dintre ei luptă şi cu argumentul critic scris, serios. Dovada vie şi la vedere este numărul mare de reviste de arhitectură. Singura revistă de profil înainte de 1989 era Arhitectura RPR/RSR. Era prăfuită, cu simple memorii de prezentare a lucrărilor şi, rar, cu texte mai analitice. Acum sunt aceste expoziţii anuale şi bi-anuale, expoziţii tematice. Lipseşte, încă, metadiscursul acestei noi arhitecturi, care cere pregătire, lectură şi dispoziţie analitică cu privire la ceea ce este conceptual în această arhitectură. Căci arhitectura de preţ este nu numai aceea a formei şi a spaţiului creat / echipat, ci şi a rostului arhitecturii, care se descoperă în taina casei omului (a fiecărui om în parte), ca un duh al locului, ca loc al zeilor lari şi penaţi ai celui care pleacă din acel loc, dar şi ai celui care se aşează în noua sa locuinţă.

Arhitectura bună se descoperă greu. Lumea de la noi, stricată şi deculturalizată (în şcoli proaste şi fără exigenţă) este un partener amorf şi greu de convins cu argumente, care rămâne cantonat în clişee. Ca să învingă incultura din arhitectură, arhitectul român de azi este condamnat să fie el înarmat cultural, pe plaja întinsă a condiţiei urbane contemporane.