In Cage

http://www.adk.de/de/aktuell/veranstaltungen/index.htm?we_objectID=30736
 
Muzica nu este ceea ce se aude, ceea ce trebuie să se facă auzit, conţinutul audiţiei, ci ceea ce face, ceea ce lasă se se audă: auzul propriu-zis.
 
Ceea ce nu se lasă domesticit, aservit, format(at), legat (la propriu, supus log-icii logos-ului: istoric, dialectic, narativ, estetic) ca "muzică", adică muzica propriu-zisă, este fie "tăcere", adică auz, fie "zgomot", adică muzici, audiţie simultană, "dadaistă".
 
Muzica e auzul sau cacofonia (imanenţa democratică, ireductibilitatea la melodie, la sin-fonie).
 
Desenele, desenul, pictura, artele grafic-vizuale devin diagrame, scheme, portative trans-vizuale. Care trebuie citite, dar nu conform limbajului verbal comun, "natural". Scrisul non-post-alfabetic. Cage, Klee.
 
Ceea ce situează exact situaţia actuală, pe care am descris-o deja: în momentul cînd dreptul la imagine se democratizează, adică e (retro-)cedat (etimologie politico-populară: dat în urmă, pentru a ţine înapoi, în urmă, în înapoiere), concesionat, devine popular, accesibil tuturor, vizualul (imaginea vizuală) ca atare nu mai contează. Ceea ce contează cu adevărat, adică locul strategic în care s-a mutat, istoric, producţia de putere, este imagine trans-vizuală, multiplele decodări şi transcodări, "traduceri", "transpuneri", "modelizări" (modelare prin "modelizare") ale umanului.
 
Tocmai de aceea (Klee, Cage), artiştii depăşesc simpla vizibilitate şi vizualitate-capcană, dar şi limbajul log-ic, logocraţia limbajulul, sugerîndu-ne că trebuie să cercetăm, să ne deplăsăm, istoric, atenţia (capacitatea de rezistenţă, de apărare, ca specie) spre diagrame, spre lizibilitatea trans-vizuală şi post-logocentrică a limbajului. De-asta sîntem încurajaţi să cultivăm, să rămînem în artele depăşite, istoric, ale imaginii şi ale limbajului.
 
Zen, (v)ideograme: a vedea înseamnă a citi, dar a citi altfel, nu în limbajul "natural".
 
Cage depăşeşte (sau, mai curînd, de-păşeşte, se trage înapoi, rămîne locului), ne atrage atenţia că trebuie să ieşim din cuşca plăcerilor estetice (scuzaţi redundanţa!) în acelaşi timp a muzicii-conţinut pozitiv şi unitate, "poveste" melodică, a limbajului logocentric "natural", alfabetic, şi a desenului.
 
Trans-, pentru azi, cînd se trece prin noi (ca imagini-ecran), cînd sîntem de-re-condificaţi, modelaţi prin modelizare.
 
De fapt, epoca e deja alta, în plus: nu se mai poate spune, greşesc, să înşală cu o epocă cei care spun că "sîntem", să zicem, manipulaţi, biete obiecte pasive, inconştiente ale unor răutăţi organizate.
 
Nu, AZI ne "manipulăm" singuri, am depăşit nefericirea de a fi obiecte transformînd-o în plăcerea, în "estezica" de a fi subiecţii "auto-reificării" (Honneth). Producem putere chiar şi atunci cînd nu ni se cere.
 
Dar continuăm, în acelaşi timp, să fim şi asupriţi propriu-zis, drama noastră, conflictul nostru constitutiv e tocmai acela dintre două "epoci" ale modului de putere: nu ne place să fim obiecte, vrem să fim, ne afirmăm independenţa, suveranitatea de subiecţi ai aservirii.
 
Numai pentru aste respingem asuprirea: nu ca să fim cu adevarat liberi (şi să ne de-creăm), ci ca să ne asuprim liberi, singuri, "soft". Comunismul istoric s-a opus, deci a depăşit capitalismul, care a rămas înscris în el, l-a marcat ruinîndu-l dinăuntru.
 
Tocmai de aceea, politic, situaţia e fără ieşire, un drum care începe dar se curmă brusc: pentru că ne eliberăm, dar doar pentru a ne aservi singuri. Adică pofta noastră de libertate nu e încă pozitivă, etică, altfel spus (de-)creatoare, neresentimentară, in-estezică, călăuzită de sobrietate.