G. Richter, H. Nitsch, Centre Pompidou, 28 iunie 2012

Gerhard Richter: flou-ul, bruiajul (în special bruierea contururilor), imaginea internă.
 
Tehnică în mod sigur, dar şi Formulă (adică artist mare, artist adevărat)?
 
Pictează fotografii. Imită (la propriu: artiştii, în măsura în care sînt poeţi, adică artişti, urăsc, dispreţuiesc metafora, ca procedeu burghez de evitare, de ţinere la distanţă, de spectaculizare, de neimplicare, de non-privire - în sensul de "asta nu mă priveşte!" - morală) nu "obiectul", "referentul", ci mediul.
 
Picturile "abstracte" sînt "bruiajul", "zgomotul" în sine, fără "mesaj". Mediul este insolitat prin zgomot pentru a putea fi făcut perceptibil.
 
Imaginile acestea sînt deja tratate interior, vedem exterior imagini deja interioare. Există imagini exterioare? Sau ce raporturi, ce dramaturgii există între imaginile exterioare şi imaginile interioare? Există imagini exterioare?
 
Da, e Formulă, nu doar Tehnică: fotografia, adică imaginea mecanică, automată, nu există (este, exterior, doar un suport, o potenţialitate) atîta timp cît nu este pictată, adică apropriată, la propriu somatizată, corporalizată.  
 
Noi oricum pictăm (somatizăm) imaginile. Nu există imagini exterioare.
 
O să revin.
 
Bătrînul Hermann Nitsch, prezentare cronologică & Q&A. Sala mică, de la subsol, plină. N-am stat pînă la capăt.
 
Nu acţiuni ludice şi efemere (ca hapeningurile americane sau Fluxus), ci acţiuni care să poată fi repetate la fel ca tragediile greceşti.
 
Spune că elaborează partituri de acţiuni, că face programare exactă.
 
Spune că vrea să "revoluţioneze teatrul", pe care însă nu-l scrie, ci îl planifică.
 
Atras, încă din desenele timpurii, de arhitectură, prin care programează teatru, "sisteme de teatru".
 
Desen deja conceptual, diagramatic, transvizual: pentru teatru, ca partitură de teatru. (Şi Cage desena, scria, trans-scria partituri.)
 
Arhitectura corpului, care cere acţiuni teatrale.
 
Grec: apolinic (conceptual) întru dionisiac (teatru, acţiuni, ritualuri).
 
"Pictură de acţiune" ca acţiune teatrală.
 
În tinereţe, mare iubitor de muzică modernă vieneză şi de poezie, "dar după două Războaie Mondiale pur şi simplu nu mai puteam să folosesc cuvîntul", trebuia să arăte direct, "senzual". Nu se mai poate scrie decît conceptual: partituri de acţiuni totale, de teatru total.
 
"Sînt un dramaturg." "Teatrul meu vrea să arate totul."
 
"Ceea ce mă interesează în sacrificiu e senzualitatea."
 
Găsesc în sfîrşit, reeditat între timp, de astă iarnă încoace, sub presiunea filmului după cartea lui Serge Halimi, Les Nouveaux chiens de garde (Noii cîini de pază), Paul Nizan, Les Chiens de garde. Încep să-l citesc. L-aş traduce. Dar cine mai publică în România gîndire critică? Cine mai are curajul să-i supere pe cei care nu vor decît să devină mai buni, tot mai buni, cei mai buni, singuri(i)?, şi care cumpără, consumă, sînt nişte buni stăpîni?...