Cuba continuă

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Vezi acest fragment în versiune pdf, cu ilustraţii, aşa cum apare în carte, aici.

Playa Larga

Revolución es igualdad y libertad plenas

Casele scunde sunt înşirate colorat pe plajă, la şapte, opt metri de mare; golful apără satul de furtuni şi inundaţii, aşa că aici marea nu se revarsă niciodată. Apa turcoaz este atât de liniştită, încât pare un lac imens şi transparent, cu nisip auriu şi peştişori de acvariu. Valurile fâşâie mărunt, vântul scutură răcoros frunzele palmierilor, iar cojile de cocos, descompuse de soare, adăpostesc furnici hămesite. Picioarele ţi se afundă într-un nisip ca făina care îţi intră între degete, umed şi călduţ, şi rămâne lipit de tine. Din loc în loc, sunt împrăştiate cazemate de trageri, pe jumătate îngropate în nisip, din care ies crabi coloraţi.

Playa Larga este un mic sat de pe malul Mării Caraibelor, în Golful Porcilor, acolo unde, în 1961, cubanezii din exil, susţinuţide americani, au invadat Cuba încercând să răstoarne regimul lui Castro. Mesajele de pe ziduri amintesc de victoria cubanezilor împotriva "yankeilor imperialişti" de acum mai bine de 50 de ani. De o parte şi de alta a străzii prăfoase, prost asfaltate, se întind cele două, trei sute de case care înconjoară ca o buclă micul golf în care se află satul. Pe aici trec rar maşini; doar bicicletele cu doi sau trei pasageri îşi scrâşnesc roţile pe uliţe. Oamenii merg leneş, se opresc la umbra unuia dintre cele trei magazine din sat şi discută cu vecinii.

Am ajuns aici în urmă cu un an, alegând la întâmplare o localitate de pe malul mării. La Playa Larga vin rar turişti, pentru că autobuzele Viazul şi Astro, cele două reţele de transport de stat, nu includ micul sat în traseul lor. Locuitorii trăiesc oarecum izolaţi în comunitatea lor restrânsă, patriarhală, înconjuraţi de familie şi de prieteni, bucurându-se de linişte, de soare şi de apa care are 27 de grade Celsius pe tot parcursul anului. Puţinii străini care nimeresc aici sunt primiţi ca nişte mesageri ai unei alte lumi, cu maşini, calculatoare şi internet, cu poveşti despre oraşe suprapopulate şi hypermarketuri de mii de metri pătraţi.

În faţa casei lui Mirta, gazda noastră din Playa Larga, câţiva copii aleargă sprinteni pe stradă. Dau buzna la vecini, căutându-şi tovarăşii de joacă. O fetiţă de doi, trei ani se ţine după copiii mai mari, târşâindu-şi picioarele încălţate în papucii cu toc ai mamei sale şi muşcând dintr-o felie de pâine unsă cu gem. Părinţii s-au strâns la taclale pe o verandă. Se leagănă în balansoare, iar râsul lor se aude limpede de la două case distanţă. În Playa Larga, toate zilele curg la fel, călduroase şi tihnite.

Petrecerea

CDR una sola familia

Băiatul este aşezat pe un scaun de bucătărie şi are un prosop în jurul gâtului. Un bărbat îl tunde concentrat, cumpănind bine înainte de a tăia fiecare şuviţă. Firele de păr plutesc o vreme deasupra pământului, apoi se pierd prin praful de pe drum. Alături, părinţii copilului şi câţiva prieteni de-ai lor sporovăiesc veseli pe verandă. Este cinci după-amiaza, iar zăpuşeala se va domoli în curând. Vecinii Mirtei ne invită la un pahar cu rom. Yoendris, tatăl băiatului, ne prezintă familia: frumoasa lui soţie, Yaneisis, însărcinată în şase luni, şi fiul lor de 10 ani, Elihezeis.

Yendry, frizerul amator, este informatician la un birou din Playa Larga, iar bărbatul masiv, îmbrăcat în tricou de fotbalist, care poartă la gât o cruce voluminoasă din aur, este doctorul Isidro Castro Antonio Rosales, unul dintre cei mai respectaţi localnici din sat -bărbatul lucrează de zece ani în Venezuela şi Guatemala. Doctorul păşeşte sobru, cu pas greu, ca un om important. Impunătoarea sa soţie poartă rochii lungi şi mărgele încărcate şi stă în spatele soţului ei, respectuoasă. Wilfreddo este şofer şi locuieşte la marginea satului, într-o zonă mocirloasă, cu căsuţe din chirpici, însă în majoritatea după-amiezilor vine să-şi viziteze prietenii.

Bărbaţii stau în balansoare şi discută în faţa casei lui Yoendris. Femeile stau pe jos, pe marginea verandei, cu copiii în braţe. Doar bărbaţii beau rom, în timp ce soţiile lor împart o sticlă de TuKola, o răcoritoare cubaneză care imită Coca-Cola. Ne pun întrebări despre ţara din care venim (Ce s-a întâmplat la noi după prăbuşirea blocului sovietic?), despre politică (Ce părere avem despre americanii care poartă războaie care nu-i privesc?) şi despre progresele tehnologiei (E adevărat că acolo, de unde venim noi, oamenii nu mai pot trăi fără internet?).

Casa lui Yoendris este simplă şi curată, mobilată minimal: o masă cu patru scaune, două balansoare şi un televizor, în prima cameră, iar într-o încăpere mai mică, două paturi şi un dulap. La baie, pe cadă, sunt aşezate un şampon şi un săpun, iar lângă veceu, câteva fâşii de ziare tăiate egal. Casa e curată şi îngrijită, are ferestre mari şi două uşi care sunt deschise permanent, făcând o răcoare plăcută. Veranda e împodobită cu decoraţiuni din hârtie şi cârpe colorate, iar steagurile flutură patriotic în faţa mai multor case de pe uliţă.

Astăzi e o zi specială: 28 septembrie, ziua în care se împlinesc 50 de ani la înfiinţarea organizaţiei Comités de Defensa de la Revolución. Vecinii lui Yoendris pregătesc o petrecere, la care suntem invitaţi şi noi. Fiecare cartier din Playa Larga este decorat cu ornamente din hârtie colorată, confecţionate de copii, care sunt legate de stâlpi şi de acoperişurile caselor, ca nişte instalaţii de Crăciun.

Încăperea nu are geamuri, doar nişte ferestre mari, decupate grosolan în perete. În mijloc, o masă acoperită cu pânză roşie, pe care e întins un tort alb, de aproape un metru, cu floricele din frişcă, şi, puţin mai în spate, o masă scundă, bleu, din metal, sunt singurele piese de mobilier din cameră. La ora şapte, cele două mese se umplu cu băutura şi cu mâncarea aduse de invitaţi: sărăţele, un fel de pate care se unge pe pâine, caldosa (sau ajiaco, supa tradiţională cubaneză din carne de porc), câteva sticle cu rom şi sucuri în culori artificiale.

Boxele bubuie un amestec gălăgios de rap şi latino, iar invitaţii se înmulţesc. Se pupă cu entuziasm, deşi s-au despărţit în urmă cu mai puţin de trei ore. Femeile încep să danseze mişcându-şi coapsele lasciv, lipindu-se una de alta şi de bărbaţii dimprejur, râzând provocator. Îşi etalează tricourile strâmte, pielea dezvelită şi sânii moi. Bărbaţii dansează imitând mişcările rapperilor din videoclipurile americane. Băieţii aleargă neastâmpăraţi printre ei, iar o fetiţă dansează senzual lângă mama sa, în timp ce petrecăreţii o încurajează amuzaţi. Începe un fel de blues, iar cuplurile se lipesc înfierbântate. Doi soţi, trecuţi bine de 40 de ani, se îmbrăţişează drăgăstos, iar mâinile lui coboară pe fundul ei şi o ciupesc. Femeia râde şi îşi lipeşte buzele de gâtul lui. Mi-e greu să mă obişnuiesc cu imaginea adulţilor de 30, 40 sau chiar 50 de ani dansând nestânjeniţi, ca nişte adolescenţi. Începe să plouă, iar căldura umedă ne înmoaie pielea.

Yoendris şi soţia lui se sărută cu tandreţe, în timp ce Elihezeis o ţine de mână pe mama sa. Unul dintre bărbaţi, cherchelit bine, le ia de mână pe femei şi le trage pe ringul de dans improvizat. Le înlănţuie şi le învârte îndârjit. Pe mine mă strânge vajnic la pieptul lui, rotindu-mă pe ritmurile de salsa pe care probabil că nu voi putea niciodată să dansez. Ceilalţi sar amuzaţi în ajutorul meu şi mă smulg din braţele lui. E aproape ora două, dar nici unul dintre copii - nici măcar fetiţa de doi ani a gazdei - nu a plecat la culcare. Romul s-a terminat, iar femeile împart felii din tortul cu gust de zahăr caramelizat.

Pe fiecare stradă din Playa Larga se ţine câte o petrecere. Ploaia a mai răcorit puţin aerul, iar praful s-a transformat într-un noroi călduţ. Steagurile flutură pe verandă, iar oamenii dansează, cântă şi mănâncă supă de porc. Străzile fără felinare sunt mai luminoase în noaptea aceasta, în care muzica de la toate casele se îmbină într-un singur cântec, senzual şi cald, care nu mai are nici o legătură cu "vigilenţa revoluţionară", motivul pentru care a fost înfiinţat, în urmă cu jumătate de secol, Comités de Defensa de la Revolución.

Discursul

"Viví dentro del monstruo y conozco sus entrañas." José Martí

Televizorul modern, cu telecomandă, al Mirtei este învelit cu un milieu roşu, fixat cu două ghivece cu flori artificiale. Alături de el, pe celelalte rafturi din bibliotecă, stau o zeiţă romană, un Adonis, un cal cu picioare prea scurte şi două lebede din porţelan. Mirta dezveleşte cu grijă televizorul în timp ce ne priveşte suspicioasă. Discursul lui Fidel Castro va începe abia peste 20 de minute, iar noi ne-am aşezat deja în balansoare, în faţa ecranului, cu cafelele alături.

Este aproape 10 dimineaţa, iar în faţa palatului prezidenţial din Havana s-au strâns câteva zeci de mii de persoane. Fostul preşedinte Fidel Castro, care s-a retras în 2006, cedând puterea fratelui său, Raúl, va ţine un discurs cu ocazia împlinirii a 50 de ani de când dictatura SUA din Cuba a fost înfrântă. Acum jumătate de secol, Fidel anunţa crearea sistemului de "vigilenţă revoluţionară", Comités de Defensa de la Revolución, o reţea ingenioasă de propagandă şi supraveghere. Deşi boala l-a împiedicat să mai apară în public în ultimii ani, Fidel nu putea să nu marcheze printr-un discurs acest moment însemnat din istoria Cubei. Cei mai importanţi oameni din guvern sunt aşezaţi ceremonios în lojă, alături de fostul lor conducător.

Începe o festivitate impresionantă; câţiva muzicieni renumiţi interpretează pe scenă cântece patriotice. Când Fidel Castro apare pe scenă, mulţimea ovaţionează minute în şir. Prim-planurile cu feţele celor prezenţi la eveniment surprind oameni emoţionaţi, cu lacrimi în ochi. Discursul durează aproape o oră (destul de puţin, în comparaţie cu anii în care comandantul putea vorbi ore întregi mulţimilor), însă este unul dintre cele mai lungi de când boala l-a forţat să renunţe la putere.

Fidel înfierează capitalismul american şi le cere ţărilor cu arme atomice să renunţe la acestea, prevestind un viitor apocaliptic: imperialismul Statelor Unite va stârni un război nuclear distructiv, în urma căruia întreaga lume va avea de suferit. Fostul preşedinte îndeamnă profetic comunitatea internaţională să facă eforturi ca să evite un conflict în Orientul Mijlociu care ar putea duce la un război mondial. Fidel aminteşte apoi de erorile comise la fiecare revoluţie, făcând o referire subtilă la sistemul economic fragil al Cubei. Încheie astfel: "Este un privilegiu pentru mine să mă întorc aici, în faţa voastră, după 50 de ani."

Mirta ne priveşte în continuare curioasă. Vine din când în când de la bucătărie ca să tragă cu ochiul la noi. "Chiar vă interesează discursul?", ne întreabă femeia a treia oară în dimineaţa asta. Ne uităm pe geam: afară, tot satul muşuroieşte pe stradă. Oamenii îşi duc copiii la şcoală, merg la serviciu, târguiesc banane sau se întorc de la pescuit.

Cuco

Yo trabajo
Él trabaja
Nosotros trabajamos
¿Y tú qué?

Cei doi porci adulmecă prin grilaj mulţimea de oameni care s-a strâns în curte şi grohăie neliniştiţi. Bărbaţii curăţă o masă din tablă şi-şi pregătesc cuţitele, în timp ce copiii şi femeile le dau curioşi târcoale. O fetiţă de vreo doi, trei ani trage după ea un scăunel din lemn pe care îl aşază chiar lângă masa de tranşat carnea. Porcii se învârt agitaţi, împing gardul cu râturile şi grohăie cumplit, asurzitor. Au vărsat pe jos troaca de mâncare, iar resturile s-au împrăştiat umede şi mirositoare în ţarcul îngust. Cuco îşi şterge cuţitul proaspăt ascuţit de şorţ şi sare gardul. Prinde unul dintre porci şi, într-o fracţiune de secundă, îi înfige cuţitul în inimă, apoi sare înapoi. Animalul se prăbuşeşte guiţând îngrozitor, în timp ce al doilea porc îl priveşte nedumerit.

Cuco, cel mai rapid tăietor de porci din Playa Larga, este un bărbat de vreo 45 de ani, cu obrajii rotunzi şi faţa mereu îmbujorată. Are început de chelie, iar burta i se răsfrânge peste pantalonii lăsaţi în talie. El şi familia sa trăiesc de la o zi la alta din vânzarea cărnii de porc, a fructelor şi a legumelor care cresc în curte. Însă, cu vreo cinci ani în urmă, Cuco locuia şi muncea în Miami, oraşul în care a trăit aproape patru ani. A fugit în Mexic cu o barcă cu motor, dar aceasta s-a stricat pe drum şi a fost nevoit să vâslească timp de cinci zile. Din Mexic a trecut graniţa ilegal în SUA şi s-a dus în Miami, oraşul în care trăieşte cea mai mare comunitate de imigranţi cubanezi.

În Miami a lucrat în construcţii şi câştiga 60 de dolari pe zi, însă toţi banii pe care îi câştiga "se duceau pe chirie, mâncare şi nevastă". "Mucho, mucho trabajo!", spune încruntat Cuco. Când a fost prins fără acte şi expediat înapoi în Cuba, a răsuflat uşurat. A făcut un an de arest la domiciliu, apoi a început să crească porci. S-a căsătorit cu o femeie mai tânără (de 24 de ani şi de vreo 90 de kilograme), a făcut un copil, iar acum nu s-ar mai întoarce în ruptul capului în SUA. Îl întrebăm dacă familia lui - părinţii, fraţii sau verişorii - au avut de suferit după ce el a fugit în Miami. Cuco ne priveşte mirat: dacă cineva trece graniţa ilegal, nu sunt pedepsiţi ceilalţi membri ai familiei pentru asta.

Bărbaţii scot porcul din ţarc şi îl cară cu un triciclu. Îi scurg sângele, îl opăresc şi îl rad cu un cuţit bine ascuţit. Îl pun pe masa acoperită cu tablă şi îl tranşează în mai puţin de o oră. Cuco aşază apoi bucăţile de carne în căruţă, peste nişte ziare, şi pleacă să le vândă prin sat. Carnea de porc, albă şi fără prea multă grăsime, este una dintre mâncărurile tradiţionale cubaneze, aşa că porcii sunt tăiaţi pe tot parcursul anului.

Sătenii ies din curţi şi vin lângă căruţa în care sunt îngrămădite, pe lângă hălcile de carne, banane şi avocado. Pe banca din faţă stă fetiţa lui de doi ani, împreună cu verişorii ei, de patru şi de cinci ani, care mănâncă cu poftă bomboane. Oamenii cântăresc bucăţile, apoi pun carnea însângerată în pungi din plastic sau o cară în mâini. În urma lor rămân stropi mari de sânge.

Amigos

Un mundo mejor es posible

Fordul din anii '50 al lui Wilfreddo nu mai are aproape nici o piesă originală. Tapiseria s-a tocit până la metal, iar caroseria ruginită e plină cu arcuri, şuruburi şi rotiţe care cad şi îţi agaţă hainele. Uşile se deschid cu umărul, iar geamurile nu se mai pot ridica. Motorul a fost schimbat de câteva ori până acum şi o parte din piese au fost refăcute în fabrica în care lucrează Yoendris. Pe bancheta din spate stau Julieta, soţia lui Wilfreddo, cu cei doi fii ai lor, Dani şi David, Yoendris, care îl ţine în braţe pe Elihezeis, şi Yaneisis. Noi stăm în faţă, lângă Wilfreddo. Copiii au fost luaţi de la şcoală ca să vină cu noi la picnic.

Cueva de los Peces, o falie tectonică de 70 de metri adâncime, plină cu apă, se află la 17 kilometri depărtare de Playa Larga. Apa este atât de curată, încât de pe mal se văd peştii care înoată la câţiva metri sub noi, ca într-un acvariu imens. Yoendris nu ne lasă să plătim intrarea: merge să vorbească cu paznicul căruia îi spune că cei doi amigos ai săi sunt aproape cubanezi, aşa că trebuie să intrăm gratis, la fel ca localnicii. Paznicul râde şi ne lasă în pace.

Îmbrăcată în costum de baie, Julieta are forma unei mingi. Picioarele grăsuţe şi scurte au cam aceeaşi dimensiune de sus până jos, iar braţele ei sunt ca două perniţe. Sânii îi atârnă grei şi mari peste burtă şi, atunci când îl striveşte la piept pe "Wilfreddy", îl acoperă complet. Îşi pune o mască din plastic pentru snorkeling şi sare în apă, împroşcându-ne cu stropi uriaşi. Wilfreddo este un bărbat mărunţel, slab şi mic de statură, care zâmbeşte şi sporovăieşte tot timpul, gata să izbucnească în râs. Cei doi copii ai lor, Dani şi David, au moştenit dimensiunile Julietei, doar că la o scară mai mică. Cei patru fac concurs de sărituri şi împrăştie bancurile de peşti de sub noi.

Yoendris toarnă rom în paharele din plastic şi înoată spre noi ţinând unul între dinţi, iar altul în mână. Yaneisis, soţia lui, râde când îl vede încercând să înoate cu o singură mână şi îi cere nişte suc. Nu reuşeşte însă a doua oară: scapă paharul în apă, iar Yaneisis izbucneşte în hohote de râs. Yoendris iese pe mal şi aleargă după ea. O strânge în braţe şi o sărută cu poftă, mângâindu-i pielea măslinie şi lucioasă. Yaneisis are tenul închis şi trăsături perfecte, cu sprâncene groase, buze răsfrânte, pomeţi proeminenţi şi ochi alungiţi, cu gene negre şi dese. Are picioarele lungi şi mâinile musculoase, iar din când în când îşi mângâie senzual burta gravidă.

Înotăm până când ni se învineţeşte pielea şi ni se încreţesc degetele, apoi ne odihnim pe pietrele de pe margine, lângă crabii portocalii şi roşcaţi - Cueva de los Peces e una dintre puţinele zone din Cuba în care trăieşte această specie. Pasăm sticla cu rom de la unul la altul, în timp ce Wilfreddo şi Yoendris ne descos curioşi: vor să ştie cum e viaţa noastră de zi cu zi, câţi bani câştigăm şi dacă orice familie din România îşi permite să zboare cu avionul. Ne spun că ei sunt nevoiţi să trăiască cu foarte puţini bani - bărbaţii din Playa Larga au salarii de aproximativ 12 dolari, iar majoritatea femeilor sunt casnice -, aşa că au găsit metode ingenioase de a se descurca. Yoendris lucrează într-o fabrică în care face pe ascuns piese pentru maşini şi alte obiecte din metal pe care i le comandă cei din sat. Wilfreddo transportă ilegal turişti (în Cuba, doar maşinile acreditate, care plătesc taxe la stat, primesc licenţă de taxi) sau îşi închiriază maşina, iar alţii din sat pleacă să muncească în Miami sau în Venezuela. Nu sunt însă frustraţi şi nici încrâncenaţi. Vor mai degrabă să facă nişte comparaţii şi să înţeleagă cum funcţionează o lume atât de diferită de a lor.

Se înserează, iar ţânţarii agresivi ne lasă pe piele pişcături usturătoare, umflate şi roşii. Mergem să vedem apusul pe plajă, într-un loc în care se varsă în mare unul dintre râurile ce împânzesc această regiune. Înotăm în apa călduţă, străbătută de curenţi reci, şi ne simţim de parcă am face un duş scoţian. În jur, totul are culoarea crabilor portocalii. Împărţim ultimele guri de rom, în timp ce copiii adună pietricele şi scoici.

În maşină, Wilfreddo pune o casetă cu Silvio Rodríguez şi toţi încep să răcnească versurile, afoni. Oprim la tatăl lui Wilfreddo, într-o casă scundă, din chirpici, cu zidurile crăpate. Întreaga familie şi vecinii s-au strâns în grădină, unde joacă domino şi beau rom. Curţile nu sunt separate de garduri, iar familiile se plimbă dintr-o parte într-alta. Tatăl lui Wilfreddo, un bătrân cu pielea încreţită în zeci de cute, ne invită încântat la masă şi ne serveşte cu rom. Facem cunoştinţă cu toată lumea şi ciocnim. Curtea e plină cu adulţi, copii, pisici, purcei şi câini. Două fetiţe chiţăie vesele în timp ce se dau într-un leagăn agăţat de bârnele casei. Bătrânul ne cântă la chitară câteva melodii tradiţionale şi ne spune istoriile lor, însă nu reuşim să înţelegem spaniola lui de guajiro.

Am plecat din Playa Larga într-o dimineaţă arzătoare din 2010, în care soarele ne ustura pielea, iar mirosul de praf şi de apă sărată ne adâncea posomoreala. Yoendris ne-a îmbrăţişat îndelung şi ne-a spus că trebuie să ne întoarcem la anul, după ce Yaneisis va naşte. Toţi vecinii s-au strâns să ne ureze drum bun. Le-am făcut cu mâna prin geamurile hodorogite ale maşinii lui Wilfreddo, care ne-a rugat să stăm aplecaţi când ajungem la drumul principal ca să nu-l prindă poliţia. Ne-a lăsat în staţia Viazul din Jagüey Grande, unde am aşteptat autobuzul spre Havana alături de ceilalţi turişti.

Întoarcerea

Me gusta esta isla

La şase dimineaţa, marea are o culoare cenuşiu-verzuie. Deasupra valurilor mărunte pluteşte o ceaţă stufoasă, ca aburul unei supe calde. Este încă întuneric, dar apa transparentă reflectă o lumină argintie. Nisipul umed a mai păstrat ceva din căldura zilei. Lângă noi pluteşte o barcă plină cu pescari; frământă apa cu vâslele, iar cerculeţele se întind până la picioarele noastre. Miroase frumos, a umed, a sărat şi a peşte.

Yoendris ne îmbrăţişează ca pe nişte prieteni buni, pe care nu i-a mai văzut de un an. Soţia lui, Yaneisis, a născut o fetiţă, Marian, care are acum opt luni. Yendry, informaticianul, a plecat să lucreze în Venezuela, unde are un contract de doi ani: la aproape 40 de ani, el, soţia lui şi cei doi copii ai lor locuiesc la bunici, aşa că vrea să strângă bani ca să-şi cumpere o casă. Doctorul Isidro însă nu mai vrea să plece în străinătate, ci să se bucure de familie, de prieteni şi de mare în Playa Larga. A devenit dirigente pe Municipiul Matanzas, o funcţie politică importantă. Wilfreddo s-a angajat ca şofer de ambulanţă după ce i s-a stricat maşina şi n-a mai avut bani s-o repare. Yaneisis ne serveşte cu peşte prăjit, în timp ce Yoendris ne povesteşte noutăţile.

Cuco ne îmbrăţişează bucuros. Ne întreabă unde stăm, iar după-amiaza vine la noi să ne dăruiască banane şi avocado. Curăţăm fructele proaspete de coajă, în timp ce lângă noi câţiva adolescenţi prind cu o găleată peştişori pentru momeală. Un grup de băieţi stau în apă şi cântă, pasându-şi o sticlă cu rom de la unul la altul - unul dintre ei îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere.

Pe străzi respirăm aceeaşi tihnă de anul trecut, cu toate că au apărut mai multe casa particular şi câteva paladare. Însă timpul a rămas la fel: nu te zoreşte şi nu te apasă. Oamenii zâmbesc, iar copiii întorşi de la şcoală pescuiesc somni la marginea satului, într-un loc în care plaja se lărgeşte, iar un râu subteran, roşu ca sângele, se varsă în mare cărând cu el rădăcinile putrezite de mangrove. Palmierii îşi îndesesc umbra lipindu-şi vârfurile unii de alţii, iar nucile de cocos atârnă ameninţător în cocotieri.

Día Nacional de la Defensa

Todo cubano debe saber tirar y tirar bien

Câţiva militari îmbrăcaţi în uniforme şi înarmaţi cu puşti se odihnesc pe plajă, pe o ladă cu muniţie. Cămăşile de la uniforme sunt deschise la gât, iar ei îşi fac vânt cu batistele. Armele sunt proptite în nisip, în timp ce bărbaţii flecăresc fără griji. La nouă dimineaţa, plaja se umple cu civili care vin alene către grupul de soldaţi. Se salută bucuroşi şi se îmbrăţişează, apoi sătenii se aşază la umbra palmierilor. În duminica aceasta, toată ţara participă la un exerciţiu militar de apărare a patriei - cubanezii trebuie să fie pregătiţi oricând pentru un eventual asediu.

Localnicii din Playa Larga care s-au strâns pe plajă în dimineaţa aceasta par nişte adolescenţi care se joacă de-a v-aţi ascunselea. Două femei se lasă bandajate de o asistentă, iar una dintre ele este pansată de jur-împrejurul cocului, ca să nu i se strice coafura. Militarii se urnesc şi le dau câteva indicaţii civililor, care sunt împărţiţi în grupuri şi primesc puşti cu gloanţe oarbe. Fiecare grup pleacă să apere câte un punct strategic. Mai sunt doar câteva minute până la ora 10, când va suna alarma.

Se aude o împuşcătură dintre palmieri, urmată de câteva rafale. Cineva a tras cu puşca înainte de semnal. Un militar strigă la el nervos şi se duce la grupul de apărători ai patriei ca să restabilească ordinea. Exact atunci se aude sirena şi la scurt timp sosesc întăririle: câteva căruţe pline cu bărbaţi şi femei şi nişte bici-taxiuri. În depărtare se vede un foc de avertisment, iar lângă noi, pe câmpul de luptă, vin în viteză două ambulanţe. Oamenii râd, se distrează şi se încurcă unii pe alţii. Însă unul dintre militari ne interzice categoric să facem fotografii (probabil că nu ar fi prea bine văzute dezorganizarea şi veselia ce însoţesc exerciţiul militar). Împuşcăturile şi vuietul sirenei continuă să se audă întreaga dimineaţă, în timp ce localnicii apără satul binedispuşi.

La prânz, îl vizităm pe Armando, care ne-a invitat cu o seară în urmă "să-i cunoaştem familia fericită" şi să ne explice care e rostul exerciţiului militar. Bărbatul de 51 de ani a fost profesor de istorie, dar acum lucrează ca tehnician de igienă şi supraveghează calitatea apei din ocean. Armando stă în spatele locuinţei lui Yoendris, într-o vale mică şi abruptă. Casa lui se sprijină pe câteva bârne înfipte în pământ, deasupra unui pârâu. Are două camere, iar încăperea îngustă în care ne pofteşte nu e mai mare de zece metri pătraţi. Însă în casa aceasta Armando şi soţia lui, Rosa Elena, au crescut trei băieţi: doi dintre ei sunt căsătoriţi şi s-au mutat la casele lor, iar cel mai mic e în armată.

Bărbatul e îmbrăcat în costum de camuflaj şi tocmai s-a întors de la exerciţiul militar la care a participat cu bucurie de la primele ore ale dimineţii. Are un corp de sportiv şi pare cu zece ani mai tânăr decât vârsta lui adevărată. În timp ce stă de vorbă cu noi, soţia lui pregăteşte prânzul: orez, banane prăjite şi fasole neagră fiartă. O ţine în braţe pe fetiţa de patru ani a vecinilor, care i-au lăsat-o în grijă pentru câteva ore. "Trebuie să fim gata să ne apărăm patria", începe Armando dramatic să ne vorbească. "Nu se ştie niciodată cine poate să ne atace! Cuba este însă pregătită pentru orice, chiar şi pentru un atac nuclear. Nimic nu ne poate lua prin surprindere." Vorbeşte tare şi cu intonaţie, de parcă ar ţine un discurs. Soţia lui îl ascultă fără să intervină, iar pe noi ne priveşte curioasă. "Trebuie să ne apărăm, înţelegeţi? Americanii îşi bagă nasul peste tot!", strigă Armando. "Zilele trecute aţi văzut cum în Libia oamenii şi-au omorât conducătorul, pe Muammar Gaddafi. Aşa ceva nu se poate întâmpla în Cuba. Ce faceţi, mă filmaţi? Puteţi să mă filmaţi, eu nu am nimic de ascuns. Americanii ar trebui să stea departe de politica altor popoare, pentru că cineva le va da o lecţie la un moment dat. De asta noi organizăm exerciţii de apărare a patriei."

Înmatricularea cailor

În dimineaţa aceasta, cerul cenuşiu promite o ploaie în rafale, iar marea freamătă neliniştită. Valurile s-au ascuţit, atingând cu vârfurile scheletul ruginit al unei bărci care putrezeşte pe mal. Umezeala îmi înmoaie buricele degetelor. Şapte, opt cai legaţi de palmieri caută prin nisip fire de iarbă. Scobesc la rădăcina palmierilor cu copitele şi, din când în când, se scutură alungând ţânţarii enervanţi. În jumătate de oră, plaja se umple cu şarete şi căruţe, cu bidivii, mârţoage, mânji, catâri şi măgari care nechează în cor.

Astăzi se face numărătoarea cailor în Playa Larga. Două funcţionare din Jagüey Grande au venit să verifice dacă animalele au numere, dacă sunt bine întreţinute şi dacă sătenii nu au depăşit numărul legal - un cubanez nu are dreptul să aibă mai mult de patru cai decât dacă se ocupă de agricultură. Fiecare cal are un număr de înmatriculare însemnat cu fierul încins pe piciorul din faţă şi pe crupă, care reprezintă anul în care s-a născut, codul localităţii şi numele provinciei.

Pe plajă s-au strâns aproape 100 de cai. Funcţionarele se aşază pe o cazemată, iar proprietarii aşteaptă să le vină rândul ţinând în mâini certificatele de proprietate ale cailor, nişte hârtii mototolite şi îngălbenite. Femeile le verifică atent, apoi merg să vadă dacă animalele sunt sănătoase. Recent, în Cuba au fost introduse două legi: în cazul în care caii nu sunt bine îngrijiţi sau dacă merg pe stradă nesupravegheaţi, proprietarii lor sunt amendaţi cu 500 de pesos cubano. Multe animale sunt însă în stare proastă, au boli de piele şi sunt foarte slabe. Funcţionarele îi ceartă pe localnici şi îi ameninţă că îi vor amenda pentru că nu-şi hrănesc caii cum trebuie. Sătenii protestează, spunând că sunt săraci şi că nu au bani nici pentru hrana lor, darămite a cailor.

O femeie încălţată în cizme înalte, din cauciuc, cu o geantă voluminoasă, de poştaş, şi o pălărie de cowboy păşeşte ţanţoşă printre oameni, punând capăt discuţiilor. Doctorul veterinar îşi întinde instrumentele pe cazemată. Pregăteşte câteva seringi cu o soluţie albicioasă, apoi merge să consulte animalele. Toţi caii din Cuba sunt deparazitaţi gratuit de două ori pe an, atunci când se face recensământul lor.

Bărbaţii pun pe foc câteva tije lungi din metal. Unul dintre ei prinde un mânz şi îi leagă botul cu un ham care se foloseşte la imobilizarea cailor: dacă se zbat, atunci legătura se strânge mai tare şi îi răneşte. Miroase puternic a carne arsă, iar tija de metal scoate un fum alb atunci când e lipită de pielea mânzului. Arsura foşneşte dureros, dar animalul rămâne nemişcat. Următorul cal - un bidiviu puternic şi frumos - se zbate chiar dacă ordassa îi strânge dureros botul. Când fierul încins îi străpunge carnea, toţi muşchii de pe picioarele lui tremură, iar el continuă să dea din picioare. Bărbatul îl imobilizează brutal şi, după ce e marcat, îl izbeşte violent cu picioarele în burtă.

Au mai rămas doar vreo două căruţe şi câţiva cai printre palmieri. Ultimii proprietari le întind funcţionarelor hârtiile îngălbenite. Mirosul de carne arsă s-a împrăştiat dulceag pe plajă. Doctorul veterinar îşi strânge instrumentele, iar femeile din Jagüey Grande frunzăresc grăbite hârtiile. Începe să picure răcoritor.

La Pescador

Valurile tremură argintiu printre scândurile duşumelei. Bucătăria-terasă este construită deasupra apei, lângă mal, iar în faţa ei, pe un mic ponton, copiii pescuiesc peşti roşii, galbeni, albaştri, cu dungi sau cu pete, în zeci de forme şi mărimi. Aricii de mare, roşcaţi şi ţepoşi, s-au lipit ameninţători de pietre, iar bancurile fricoase de peştişori se rup în zeci de fâşii. Pe fundul albicios al mării stau la pândă un peşte-leu şi un peşte-cameleon.

Cubanita este o staţiune pentru cubanezi aflată la câţiva kilometri de Playa Larga, unde statul îi trimite în concediu pe muncitorii fruntaşi, împreună cu familiile şi cu prietenii lor. Biletele, care se împart prin sindicat, costă foarte puţin, iar vizitatorii au asigurate trei mese pe zi, cazarea, băuturile răcoritoare şi cele alcoolice. Şi Yoendris vine aici cu familia sa în vacanţe. "Tu eşti muncitor fruntaş, Yoendris?" "Nu, dar sunt prieten cu Carlito, bucătarul staţiunii!"

Căsuţele pentru turişti de la Cubanita sunt nişte cuburi identice din beton, cu câte două apartamente, în oglindă, fiecare cu două paturi, o chicinetă cu o masă şi un frigider, o baie şi aer condiţionat. În faţa uşilor, zac câteva scaune roşii, din plastic, pline cu prosoape, lopăţele şi găletuşe. Plaja cu nisip alb, umbrită de cocotieri şi palmieri, e străbătută de crabi mărunţi, portocalii. Şezlongurile, goale la ora prânzului, arată ca nişte schelete uscate de soare.

Michel parchează Plymouth-ul din 1952 la umbra unui palmier, lângă alte maşini-muzeu; cea mai veche dintre ele este un Ford din 1934. Nici Yoendris, nici prietenul său, Michel, nu ne lăsă să plătim benzina. Ba chiar se simt jigniţi dacă insistăm. Bărbatul rotofei, de vreo 40 de ani, roşcat, cu piele albă, pătată de aluniţe cafenii, este şofer de camion şi ne spune că are metodele lui de a face rost de combustibil. Nici un cubanez nu-şi permite să cumpere benzină de la stat, ne explică Michel. Un litru costă în jur de un dolar şi jumătate, însă oamenii pot găsi combustibil en la calle, cu opt pesos cubano, de la şoferii de tir.

Cu o seară înainte, am băut împreună un pahar cu rom pe veranda lui Yoendris, unde l-am cunoscut pe Carlito, vânătorul subacvatic. Am ascultat poveştile lui despre languste şi broaşte ţestoase, despre peşti de trei metri lungime, ascunşi pe fundul mării, şi despre cele mai bune locuri de pescuit, aflate la zeci de kilometri de ţărm, acolo unde barca lui cu motor nu ar trebui să ajungă niciodată - ca să se asigure că pescarii nu fug în Mexic, guvernul a impus mai multe legi legate de distanţa maximă până la care bărcile au voie să se îndepărteze de mal. Ascultăm uluiţi spaniola bolovănoasă a lui Carlito şi ne străduim să-i înţelegem cuvintele colţuroase. "Haideţi mâine la mine, la restaurant. După ce termin serviciul, o să ieşim la pescuit."

Nu e nimeni pe terasa La Pescador. Doar copiii gălăgioşi care încearcă să prindă peştişori cu o găleată. În spatele tejghelei, Carlito, îmbrăcat într-un tricou ponosit, decolorat, acoperit cu un şorţ pătat de grăsime, ne pregăteşte carne de porc a la plancha. Bem rom cu gheaţă în mica bucătărie, iar Carlito ne serveşte cu brânză, jumări şi ardei iute murat. "Vă este foame?", ne întreabă. "Statul cubanez vă dă să mâncaţi! Totul pentru Revoluţie!"

Carlito

Si un dia usted siente un gran vacío... Coma, que eso es hambre.

Deşi nu e foarte înalt, are un corp puternic şi impunător. Vorbeşte domol, cu un accent greoi. E mereu rezervat şi râde cu parcimonie, uitându-se cumva iscoditor la noi. Pe Carlito prietenii lui îl tratează cu respect, ca şi cum prezenţa lui ar fi un privilegiu. Bărbatul este vânător subacvatic - şi câştigă în jur de 10 dolari pe lună din vânzarea peştelui, a langustelor şi a broaştelor ţestoase -, iar patru luni pe an, când e deschisă staţiunea, lucrează ca bucătar la Cubanita, pentru un salariu de 12 dolari.

E patru după-amiaza şi ziua lui de muncă s-a încheiat. Bem ultimele guri de rom, iar Carlito se îmbracă în costumul de scafandru improvizat de soţia lui dintr-o pereche de colanţi şi o bluză de trening. Scoate dintr-o plasă de rafie câteva săgeţi ruginite şi un harpon (sau escopeta, cum îi spune el) pe care îl foloseşte de 22 de ani, de când l-a primit în schimbul unei maşini de scris. Yoendris ne împarte măşti şi labe de scafandru, apoi ne scufundăm cu toţii în apa transparentă. Bucătăria-terasă se micşorează în spatele nostru. Sarea ne ustură zgârieturile şi muşcăturile de ţânţari de pe picioare. Îmbrăţişăm o întindere liniştitoare şi călduţă de albastru transparent.

Sub noi se deschide o lume colorată, cu pietre aurii şi corali acoperiţi de arici de mare şi plante stufoase, care se înlănţuie ciufulit, împodobite cu peşti mărunţi. Carlito înoată pe fundul apei, la opt, nouă metri adâncime, iar trupul lui se ondulează ca al unui peşte. Îşi mişcă picioarele încet, fără efort, şi pluteşte deasupra nisipului gălbui, luminat de razele mişcătoare. Peştii înoată aproape de el, fără să-l simtă. Ţinteşte, iar săgeata din metal, strâmbă şi ruginită, străpunge corpul unui pargo care se zbate scurt. În timp ce se înalţă către suprafaţa apei, Carlito îi scoate săgeata, apoi îşi desface fermoarul de la costum şi îl pune la burtă, lângă ceilalţi peşti care stau ca într-o borsetă.

Parcă mă uit la un documentar National Geographic cu peisaje subacvatice ireale, cu fiinţe în forme şi culori stranii, care înoată curioase sub umbrele deformate pe care le lasă corpurile noastre pe fundul apei. Trag guri panicate de aer, apoi îmi scufund capul în mare şi privesc cu lăcomie lumea fantastică de sub mine, încercând să înot printre bancurile de peşti. Yoendris a găsit un caracol, o scoică roz, mare cât o farfurie. Carlito îmi arată o langustă care s-a camuflat sub o piatră când ne-a simţit înotând deasupra ei.

În mai puţin de o oră, Carlito a prins ronco blanco şi amarillo, mojarra, pargo şi peşte-leu. Îşi scoate costumul, iar peştii se varsă pe ponton. Îi curăţă deasupra apei şi păstrează doar un filet foarte subţire; resturile le aruncă în mare, "hrană pentru ceilalţi peşti". De obicei, Carlito vânează însă în larg, împreună cu mai mulţi bărbaţi. Uneori, ajunge până la graniţa cu Mexic, deşi, dacă ar fi prins, ar face ani grei de închisoare, mai ales că pescuieşte specii interzise. Stă în larg cinci, şase zile sau chiar o săptămână, până când întâlneşte un banc de broaşte ţestoase sau de languste. Acolo poate vâna specii mari de peşti: baracuda şi pargo. Cel mai mare peşte prins vreodată de Carlito cântărea aproape 250 de kilograme şi avea patru metri şi jumătate. Nu a murit după ce l-a împuşcat cu harponul, aşa că a înotat până aproape de el şi l-a înjunghiat. Îşi întinde braţele - "Era imens!" - şi ne arată cum i-a înfipt cuţitul în inimă, cum l-a scos şi l-a înfipt din nou. Are mâini groase, arse de soare, şi o piele tăbăcită, ca de şopârlă.

Când avea 19 ani, Carlito, împreună cu mulţi alţi tineri, a fost trimis în războiul din Angola şi a trăit timp de doi ani în adăposturi subterane. În 1975, Cuba - care, la acea vreme, sprijinea mişcările comuniste din America Latină şi din Africa - avea în Angola peste 25.000 de militari care luptau împotriva trupelor din Africa de Sud şi Zair, susţinute de SUA. "Am împuşcat mulţi negri şi chiar câteva negrese", îmi face Carlito cu ochiul. "Pe ele însă le-am împuşcat în inimă."

Pescarii din Playa Larga

"El comercio intelectual en noblece. De la pequeño no hace mas que exaltar la fe en la grande." José Martí

Patru băieţi de vreo nouă, zece ani se întorc cu bicicletele de la şcoală. Îşi aruncă ghiozdanele pe plajă, sub palmieri, se descalţă şi intră în râul roşiatic care se varsă în marea transparentă, lăsând pe suprafaţa apei o pată întunecată. Câteva luni pe an, în anotimpul ploios, râul are culoarea sângelui din cauza rădăcinilor putrezite de mangrove de pe albia lui.

Cel mai mare dintre băieţi îşi pune masca şi labele de scafandru şi vânează cu escopeta somni burtoşi, ascunşi pe fundul apei. După vreo jumătate de oră, prinde câţiva peşti măricei, pe care îi curăţă şi păstrează doar un filet subţire. Pune carnea la umbră, pe o bucată de beton care separă râul de stradă. Furnicile se strâng lacome în jurul fâşiilor rozalii de carne.

Băieţii încep să prindă peştişori de acvariu. Au capturat câţiva într-un borcan şi într-o sticlă din plastic, iar acum îşi arată unul altuia prada. Stau cu picioarele în râu, aplecaţi, iar cravatele de pionieri le atârnă în apă. Prin stufărişul din jurul gurii de vărsare a râului, se văd doar spinările micuţe, îmbrăcate în cămăşi albe. Auzim vocile lor subţiri, bucuroase: se strigă precipitaţi unul pe altul de fiecare dată când descoperă un peşte colorat, un crab sau doar o piatră cu formă ciudată.

Playa Larga este un sat cu pescari care trăiesc din vânzarea peştilor şi a langustelor. Dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, bărcile plutesc pe apa ceţoasă şi dispar în larg. La ra aceasta, când copiii s-au întors de la şcoală, iar căldura a devenit insuportabilă, bărcile se întorc una câte una la mal.

Cina

"A veces dios le da pan al que no tiene diente." Arjona

Seara, staţiunea se umple cu muzică, gălăgie şi grupuri de cubanezi care joacă domino în faţa căsuţelor din beton. Norii se reflectă roşcat în apă, iar ţânţarii încep să bâzâie pişcător în jurul nostru. Carlito îndeasă într-o sacoşă o bucată mare de brânză, vreo două kilograme de roşii (legume rare şi exotice în Cuba), un bidon de supă din cap de porc şi altul cu orez fiert. Deasupra aşază câteva beri. Îl ajutăm pe Yoendris să strângă măştile şi labele de scafandru şi încărcăm totul în portbagajul Plymouth-ului. În timp ce îl aşteptăm pe Carlito să închidă restaurantul, Michel culege câteva nuci de cocos de pe plajă şi ne învaţă să bem laptele direct din fruct. Zeama călduţă, puţin sărată, ne şiroieşte lipicioasă pe faţă şi pe mâini.

Ajungem în Playa Larga în mai puţin de 15 minute. Michel parchează maşina în garajul lui Chichi, vecinul şi prietenul său. Intrăm într-o curte spaţioasă, care are porţile larg deschise; casa lui Chichi şi cea a lui Michel nu sunt despărţite de nici un gard. Ne întâmpină o mulţime veselă de femei, bărbaţi şi copii care ne poftesc la masă sub umbra stufoasă a unui copac. Bărbaţii joacă domino izbind piesele cu zgomot de masă. Ciocnim paharele cu rom şi facem cunoştinţă cu Orlayris, soţia lui Chichi, cu Jolian, băiatul lor cel mare, cu soţia lui, Yanet, şi cu fetiţa lor de doi ani, Angelica. Fiul cel mic al lui Orlayris şi Chichi vine de la şcoală împreună cu un coleg de-al său care e invitat la cină. După o jumătate de oră, sosesc Yoendris şi Yaneisis, împreună cu copiii lor, Elihezeis şi Marian.

Carlito prepară filetul de peşte proaspăt pe plita încinsă. Caracolul se mănâncă crud, cu sare, sos iute şi puţină lămâie. Bărbatul a scos miezul cu un cui, fără să strice cochilia, pe care ne-a făcut-o cadou. Caracolul seamănă la gust cu pieptul de pui, însă e tare ca un zgârci. Femeile pun peştele pe farfurii, iar Carlito prăjeşte langustele aduse de Yaneisis - carnea fragedă este gata în câteva minute. Orlayris aşază în mijlocul mesei un bol mare cu banane prăjite şi, alături, orezul fiert, sosul de fasole neagră şi platoul cu avocado. E cea mai bună cină pe care am mâncat-o vreodată în Cuba.

Chichi dă muzica tare, iar copiii dansează lângă "piscina" pe care bărbatul ne-a prezentat-o cu mândrie - o cadă rotundă, din beton, construită în mijlocul curţii, care nu are mai mult de jumătate de metru adâncime. Angelica, nepoata lui Chichi, cade în nămol şi se murdăreşte. Vecina o spală la chiuveta din curte, ia nişte hăinuţe curate de pe frânghie şi o schimbă, apoi duce rufele murdare în casă, la spălat. Yoendris şi Elihezeis ne învaţă să jucăm domino. Familiile se strâng adesea în curtea lui Chichi ca să mănânce peşte proaspăt, să bea rom şi să stea de vorbă. "Aqui es mucho tranquilidad", adaugă Carlito filosofic.

Îi invidiez pentru timpul pe care îl au pentru prieteni şi pentru familie. Ei se plâng însă de sărăcie şi de lipsa libertăţii. Nici unul dintre ei nu critică direct regimul impus de Fidel Castro şi continuat de fratele său, Raúl, dar toţi sunt afectaţi de sărăcia din Cuba. Ne spun că şi-ar dori locuri de muncă bine plătite şi libertatea de a pleca în străinătate. Momentan, cubanezii nu pot ieşi din ţară decât dacă primesc invitaţie, iar afacerile private sunt descurajate prin tot felul de legi complicate. Criza economică a lovit puternic Cuba în ultimii ani, ţară a cărei economie se bazează în principal pe turism. Hotelul la care Chichi a lucrat 24 de ani ca bucătar a făcut disponibilizări, iar el a fost dat afară. Pentru că are peste 50 de ani, nu-l mai angajează nimeni, însă nu poate primi nici pensie, pentru că e prea tânăr.

El şi soţia sa închiriază camere pentru turişti, iar fiul său, Jolian, creşte porci şi păsări şi câştigă bani din vânzarea cărnii. "Ne descurcăm", ridică Chichi din umeri împăcat. Yanet, soţia lui Jolian, este singura din familie care e angajată - lucrează la compania de electricitate şi are un salariu de aproape 24 de dolari, un salariu destul de bun în Playa Larga. Carlito şi-ar dori să existe afaceri private în Cuba, pentru că oamenii ar fi mai bine plătiţi şi mai motivaţi. Deşi e unul dintre cei mai respectaţi bărbaţi din grup, Carlito e foarte sărac. Are o casă simplă, cu două încăperi mobilate sărăcăcios, împodobite cu scoici şi crabi uscaţi. Nu are nici măcar un telefon fix.

După cină, fiul lui Chichi şi colegul său încep să cânte la chitară muzică tradiţională şi cântece patriotice, pe care le-au învăţat la şcoală. Toţi ştiu melodiile pe de rost şi îi acompaniază bătând din palme. Yoendris o mângâie pe Yaneisis pe braţe, iar soţia sa îşi sprijină mâna pe genunchiul lui. Zâmbesc. Elihezeis încearcă să o adoarmă pe Marian, sora sa se opt luni, şi o ţine pe burtă în timp ce se leagănă într-un hamac improvizat dintr-o plasă de pescuit. Chichi şi Michel s-au cherchelit şi cântă afon un cântec de dragoste. Plecăm spre casa particular în timp ce primele picături de ploaie răcoresc aerul şi gonesc ţânţarii. Mirosul de umezeală, de peşte şi de apă sărată ne însoţeşte până în cameră.