First Ladies, de la Eleanor Roosevelt la Hillary Clinton

Citiţi introducerea acestei cărţi.

Jurnalistă, producătoare de televiziune la canalul RTL, TF 1 şi M6, titulară a unei Diplome de studii aprofundate în istorie contemporană universală şi relaţii internaţionale, Régine Torrent s-a consacrat în ultimii ani cercetării istorice.
A publicat Lettres au Père Noël în colaborare cu Laurent Boyer (Editions no.1, 1989), L'image du soldat américain en France, Les Américains et la France, 1917 - 1947, Engagements et Représentations (volum colectiv, Maisonneuve et Larose, 1999) La France Américaine, Controverses de la Libération (Racine, 2004).
First Ladies, de la Eleanor Roosevelt la Hillary Clinton, carte apărută în 2006, prezintă figurile a 11 Prime Doamne din istoria ultimului secol american. Prima doamnă nu are un statut legal definit de Constituţie, ea nu dispune de un buget de stat, ea reprezintă latura personală a preşedinţiei. Rolul ei comportă obligaţii oficiale, aspecte sociale, ea este gazda cea mai prestigioasă din lume.

De la Eleonor Roosevelt la Hillary Clinton, unsprezece soţii de preşedinţi vin, fiecare cu stilul ei, la Casa Albă. Eleonor cea întreprinzătoare declanşează adevărate incendii politice, coboară în minele de cărbuni, împarte bancnote de cinci dolari şomerilor. Bess Truman corectează discursurile soţului ei, Mamie Eisenhower impune culoarea roz în America de după război, Jacqueline Kennedy restaurează Casa Albă, Lynda Bird Johnson plantează flori pe marginea autostrăzilor, Pat Noxon citeşte Cărticica Roşie înainte de a se duce în vizită la chinezi, Betty Ford protejează artele pentru a învinge prejudecăţile rasiale. Rosalyn Carter participă la şedinţele de guvern, Nancy Reagan îi elimină unul câte unul pe colaboratorii lui Ronald, Barbara Bush se angajază într-un program de alfabetizare.

Hillary Rodham Clinton dă rolului său o dimensiune politică. Pentru prima dată, Prima Doamnă, ocupă o încăpere vecină cu biroul oval, în aripa de vest a Casei Albe. După opt ani de misiuni neplătite, competenţele sale politice i-au adus recunoştinţa naţională. Este prima Primă Doamnă aleasă în senat, prima femeie aleasă în statul New York, realeasă cu 67 la sută din voturi, în 7 noiermbrie 2006.

Prime Doamne, First Ladies, modele şi inspiratoare pentru mai recentele Prime Doamne din Europa de Est, încă nedeprinse cu sarcinile rolului, într-un regim democratic.
Doamna Kennedy

Jacqueline Kennedy detestă expresia First Lady, pentru ea e mai degrabă nume de cal.

Doamna Kennedy înţelege că trebuie să-şi joace rolul cu graţie, să facă lucrurile până la capăt, pe linia lui Bess Truman şi Eleanor Roosevelt. Tish, secretara ei cu problemele sociale, spune că lucrul cel mai important pentru doamna Kennedy este acela de a-l înveseli pe soţul ei, după grijile profesionale, invitând la dineuri private ziarişti fascinanţi, artişti, autori.

Ziaristul Arthur Krock o numeşte soţie "victoriană", datorită importanţei pe care o dă ea familiei. Din acest punct de vedere, se înscrie pe calea deschisă de Mamie Eisenhower. Carl Sferrazza Anthony consideră că Bess Truman este femeia pentru care Jacqueline Kennedy are cea mai mare admiraţie, pentru prezenţa ei constantă alături de soţul ei şi de fiica lor. First Lady refuză orice program după-amiaza, ea îşi consacră acest timp copiilor.

Jacqueline Kennedy a adus pe lume patru copii; prima fiică şi ultimul băiat nu supravieţuiesc. Arabella moare la naştere, în anul 1956, iar Patrick, născut, la 7 august 1963, cu şase săptămâni înainte de termen, moare la două zile după naştere. Era primul copil născut la Casa Albă de la ladyship-ul lui Frances Cleveland. Rămân familiei doi copii: Caroline, născută în anul 1957, şi John Fitzgerald Junior, născut la 25 noiembrie, chiar după alegerea tatălui său ca preşedinte.

First Lady este foarte ataşată de copii: "Dacă nu reuşeşti în educaţia copiilor tăi, cred că nu vei putea face nimic altceva corect", spune ea. Să-ţi creşti copiii la Casa Albă, când grădiniţa se găseşte în reşedinţa înconjurată de un mare parc, cu un personal numeros şi cu mulţi bani pentru a plăti toate salariile, nu este prea complicat. Dificultatea constă în a-i feri de tot ceea ce înseamnă mass-media. Jacqueline Kennedy reuşeşte aceasta datorită serviciului de presă, dar, cum se întoarce cu spatele, soţul său îi cheamă pe fotografi.

Părerile preşedintelui, din acest punct de vedere, sunt diferite de cele ale soţiei. JFK are nevoie de ziarişti pentru a prezenta stilul noii preşedinţii, după anii monotoni din timpul lui Eisenhower. El cultivă prietenia jurnaliştilor, le destăinuie secrete care vor fi pe larg difuzate, a doua zi. Mai întâi, trebuie să dea despre el imaginea unui preşedinte sănătos şi nu este uşor pentru cineva care este tratat cu cortizon, datorită bolii Addison. Piciorul său stâng este mai scurt decât dreptul, el ascunde cârjele în faţa publicului, se odihneşte într-un balansoar devenit legendar, şi, când pleacă în Europa, în mai 1961, îşi face injecţii cu amfetamine şi steroizi. Jacqueline Kennedy este acolo nu numai ca să-l pună în valoare, ci şi ca să distragă atenţia publicului şi să camufleze trucajele.

First Lady nu face parte din categoria americancelor din clasa de mijloc, nu are preocupările lor. În reviste, citeşte paginile dedicate femeilor, cu excepţia reţetelor culinare, care nu o interesează. În schimb, cumpără zece cutii cu felicitări de Crăciun de la UNICEF, şi atunci publicul reacţionează imediat şi face la fel. Popularitatea ei ţine de imagine. Jacqueline reprezintă modelul de frumuseţe, de atitudine, un termen de referinţă obligatoriu. Ea trebuie să fie prezentă, lipsa sa de participare la problemele societăţii ar putea determina reacţii ostile în ceea ce priveşte persoana sa.

Personalitatea ei foarte puternică derutează uneori pe cei din jur. Fie că face schi nautic în Grecia, plimbări pe plajă, călărie, partide de tenis, înot sau orice alt exerciţiu fizic la care nu poate renunţa pentru a fi în formă, Jacqueline este întotdeauna supravegheată de Serviciul Secret pe care îl dojeneşte uneori: "Continuaţi la fel şi o veţi duce pe First Lady într-un azil". J.B. West, şeful personalului, spune că Jacqueline Kennedy este cea mai complexă First Lady de care s-a ocupat vreodată. În orice clipă poate fi nepoliticoasă sau impulsivă. "Are o voinţă de fier, mai multă hotărâre decât oricine [...] este atât de abilă şi subtilă, încât ea poate să-şi impună această voinţă asupra oamenilor, fără ca aceştia să-şi dea seama." Nu ascultă decât sfaturile pe care le-a cerut, nu se lasă antrenată în probleme pe care nu le-a ales ea însăşi.

Asistă la un spectacol de balet cu Rudolf Nureev şi Margot Fontaine, lăsând la Casa Albă un preşedinte foarte încurcat că trebuie să îndeplinească sarcinile unei First Lady, la recepţia anuală a soţiilor membrilor Congresului. Este prima oară în istorie când un preşedinte înlocuieşte o First Lady.

Primul secretariat de presă

Pamela Turnure făcea parte din echipa lui JFK la Senat. Ea conduce acum primul secretariat de presă al unei First Lady. Are în subordine patruzeci de persoane, incluzând aici dactilografele şi curierii. Una dintre secretare, Pierrette Spiegler, răspunde numeroasei corespondenţe în limba franceză. Corespondenţa provenind din alte ţări atinge un volum considerabil, mai mare decât în orice altă administraţie precedentă.
Secretara cu problemele sociale, Laetitia Baldrige, inteligentă şi îndărătnică, profită de momentul în care toţi bărbaţii asistă la investitura preşedintelui, şi le ia maşinile de scris, înlocuindu-le cu cele vechi, din aripa de est.

Jacqueline Kennedy defineşte serviciul ei de presă un "tampon [...] pentru a ne proteja viaţa privată, să nu ne trezim în ziare [...] presa din epoca noastră ne scapă complet de sub control şi voi trebuie să protejaţi viaţa mea privată şi pe cea a copiilor mei [...] fără să ofensăm pe nimeni [...] Pierre Salinger va fi şeful vostru [...] toate comunicatele vor veni de la el. Dar va trebui să lucraţi în birourile mele". Pentru First Lady presa ideală se rezumă la "un minimum de informaţii, date cu un maximum de politeţe". Doamna Kennedy nu se instalează în aripa de est, unde telefoanele sună în permanenţă, în mijlocul unui secretariat care fierbe ca un film de Rosalind Russell. Ea îşi organizează cartierul general în sala unde erau semnate tratatele.

În primul an, primeşte două sute cincizeci de scrisori pe zi, în mod special de la admiratori, câteodată însoţite chiar de expresii ca: "Majestatea Voastră" sau "Doamnă Preşedinte". Se ocupă singură de corespondenţa privind copiii şi învăţământul. Dacă cererile necesită asistenţă, le transmite Departamentului de Sănătate, Educaţie şi Probleme sociale. Faima ei de persoană cu bun-gust, atrage un număr mare de scrisori de la scriitori, artişti, muzicieni, actori, dintre care unii îi propun serviciile lor ca să învioreze Casa Albă.

În ciuda eforturilor Pamelei Turnure, insistenţele presei devin rapid o enormă problemă, o problemă care nu va fi niciodată rezolvată, nici măcar, aşa cum se va vedea, după dispariţia preşedintelui şi a celei care a fost First Lady. Jacqueline face obiectul unei supravegheri permanente. Toţi jurnaliştii au primit ordinul să fie zi şi noapte în preajma ei şi să transmită ştiri. În timpul campaniei electorale, Jacqueline Kennedy a scris comunicate, a acordat interviuri şi a ţinut mai multe conferinţe de presă. După alegeri, nu se mai pune problema să mai facă aşa ceva. Ca şi Mamie, ea refuză să scrie în revista Good Housekeeping.

Înainte să fie doamna Kennedy, ea a fost ziaristă, cunoaşte deci tendinţa excesivă a presei de a exagera şi nu ezită să ceară corectarea unui articol. Se înfurie când viaţa lor privată este prezentată în detrimentul proiectelor de restaurare. Nu se supără pe jurnalişti, dar nu-i plac metodele folosite.

Cu siguranţă că unul dintre secretele popularităţii ei este tocmai acela că şi-a protejat întotdeauna viaţa privată, că a avut mereu o atitudine demnă în privinţa aceasta. Soţul ei are numeroase amante, ar trebui un anuar telefonic pentru a putea fi repertoriate. Revistele de scandal fac tot ce pot ca să recenzeze mărturiile prietenilor aşa-ziselor cuceriri ale preşedintelui asasinat. Cea care are locul ei special din acest punct de vedere, se numeşte Judith Campbell. Frank Sinatra este cel care o prezintă lui John Kennedy, la 7 februarie 1960. Cântăreţul o prezintă apoi lui Sam Giancana, un şef al Mafiei, care o prezintă, la rândul său, altui personaj puţin recomandabil, John Roselli. Judith Campbell îl vede regulat pe preşedinte la Casa Albă, şaptezeci de conversaţii telefonice au loc între ei. J. Edgar Hoover îl alertează pe Kennedy asupra relaţiilor dubioase ale acestei femei. El nu se desparte însă nici de ea, nici de Sinatra. În aprilie 1975, Judith Campbell se căsătoreşte cu jucătorul de golf, Dan Exner. Este citată să apară la sfârşitul aceluiaşi an în cadrul Church Committee. Sub jurământ ea declară că a întreţinut "relaţii strânse şi personale" cu preşedintele pe care l-a vizitat de 16-20 de ori la Casa Albă. În cartea sa, Povestea mea, publicată în anul 1977, Judith Campbell Exner precizează că nu servea drept intermediar între Giancana şi Kennedy. După unsprezece ani, retractează declaraţia, într-un interviu dat revistei People Magazine şi adaugă că Giancana voia să-l asasineze pe Castro cu ajutorul CIA şi al Mafiei. În interviul acordat revistei Vanity Fair, în anul 1996, dă şi alte informaţii: spune că nu voia să fie "cealaltă femeie" a preşedintelui, că a avortat în anul 1960, şi amestecă pe preşedinte şi pe fratele său Robert într-o afacere de mită, afacere în care ea ar fi servit ca intermediar. Mărturisirile dubioase se opresc la 25 septembrie 1999, când Judith Campbell Exner moare.

Primul anticar al lumii

La 20 ianuarie 1961, în seara luării funcţiei în primire, prinţesa în rochie albă îi uimeşte, din bal în bal, pe toţi invitaţii. Precum Cenuşăreasa, ea se culcă puţin după miezul nopţii, în timp ce John continuă să se distreze, ca de obicei. Din fericire, instalarea în prestigioasa locuinţă îi aduce doamnei Kennedy efervescenţa de care avea nevoie pentru a uita aventurile soţului ei. Se apucă, imediat, de treabă. Obiectivul: să lase o urmă în istorie. Prioritatea: Casa Albă. Pregătirea acestei misiuni datează din anul 1956, la fel ca şi formarea de către John a echipei câştigătoare pentru scrutinul prezidenţial. "Dacă aş fi preşedinte", se gândea John, "Când voi fi First Lady", se gândea Jacqueline.

În anul 1960, Doamna Kennedy pune prima piatră la edificiul pe care vrea să-l construiască. "Soţiile preşedinţilor au obligaţia să aducă fiecare o contribuţie. Persoanele care vizitează Casa Albă nu văd practic nimic anterior anului 1900 [...] trebuie să descopere obiecte care dezvoltă simţul istoriei [...] M-aş simţi rău dacă aş trăi aici patru ani fără să fac nimic pentru casă [...] Ca fiecare soţie de preşedinte sunt aici pentru o durată scurtă. Vreau să fac ceva." Scopul său nu este să-şi impună gusturile, ci să găsească obiectele care au aparţinut fiecărei familii prezidenţiale. Jacqueline Kennedy consideră un adevărat sacrilegiu să foloseşti termenul de "a redecora" pe care îl detestă. Casa Albă "trebuie restaurată şi asta nu are nimic cu decorarea. Este o chestiune de erudiţie". Jacqueline a crescut în mijlocul operelor de artă. Sora tatălui ei vitreg şi mama ei, fac amândouă parte din societăţi care apără patrimonial istoric. După părerea lui Pierre Salinger, responsabilul biroului de presă al preşedintelui, un mare număr de persoane din guvern, inclusiv preşedintele, nu sunt entuziasmate de proiectul lui Jacqueline.

Motivaţiile ei sunt determinate de relaţia care trebuie să existe între trecut şi prezent. Ea vrea să găsească obiectele care au aparţinut foştilor locuitori ai Casei Albe cât mai este încă timp, înainte ca orice legătură cu istoria să fie ruptă.

First Lady nu pierde timpul, prima etapă a procesului de restaurare este decisă la 23 februarie 1961. Comitetul de Arte Frumoase de la Casa Albă, compus din paisprezece persoane este, în mod oficial, înfiinţat. Subcomitete, care reunesc directori de muzee, se formează, etapele administrative îşi urmează cursul. În acest timp, First Lady, în pantaloni şi tricou, înoată prin praful depozitelor unde au fost adunate, timp de un secol şi jumătate, tot felul de obiecte de mobilier şi multe alte piese. Jacqueline Kennedy curăţă obiectele, le identifică. Ele vor trebui apoi reparate şi aduse la Casa Albă.

JFK acceptă să-i facă plăcere soţiei sale, dar Casa Albă este vaca sfântă a americanilor, nicio cerere de fonduri publice nu poate fi lansată şi afectată acestui proiect. Clark Clifford, consilier juridic al preşedintelui, creează Asociaţia Istorică a Casei Albe, cu scop nonlucrativ şi stabileşte "o entitate juridică care poate continua să funcţioneze şi în viitoarele administraţii". Asociaţia are obligaţia să angajeze un conservator, istoric, şi să înceapă să facă lucruri diferite de cele ale organizaţiilor existente. Leonard Charmichael, responsabil al Smithsonian8, recomandă angajarea lui Lorraine Pearce, care va fi înlocuită de William Elder şi apoi de James Ketchum. Astfel, patrimonial istoric al Casei Albe este administrat de Smithsonian, niciun preşedinte nu va putea spune de acum încolo că vreun obiect îi aparţine.